pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

O credință fără dubii

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior INFAILIBILITATEA PAPEI

Învațatura Bisericii Catolice privind infailibilitatea papei este în general înțeleasa greșit de catre cei din afara Bisericii. In particular, fundamentaliștii și creștinii care se bazează exclusiv pe biblie adesea confunda carisma "infaibilitații" Papei cu imposibilitatea totală de a greși. Ei își imagineaza ca creștinii catolicii cred ca Papa nu poate pacatui. Alții, care elimina aceasta greșeala, cred ca Papa se bazează pe vreo amuleta sau incantație magica când da o definiție infailibila.

Date fiind aceste interpretări greșite ale dogmei infailibilitații papale, este necesar sa explicam exact ceea ce nu este infailibilitate. Infailibilitatea nu este absența pacatului. Nici nu este o carismă ce aparține doar Papei, căci infailibilitatea aparține de asemenea Sinodului Episcopilor ca întreg, când învață în mod solemn o doctrina ca fiind un adevar de credință. Ne-o spune Isus însuși, care le-a lăsat Apostolilor și urmașilor lor, Episcopilor, autoritatea Bisericii: "Cei care va ascultă pe voi, pe mine ma ascultă" (Luca 10,16), și "Tot ce veți lega pe pamânt va fi legat și în ceruri" (Matei 18,18).

 

Explicația oferită de Conciliului Vatican II

Conciliul Vatican II a explicat doctrina infailibilitații dupa cum urmeaza: "Deși fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilității, totuși atunci când, fie și răspândiți în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei și cu Urmașul lui Petru, în învățătura lor autentică de credință și morală sunt de acord asupra unei afirmații care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunță în mod infailibil învățătura lui Cristos. Acest lucru este și mai evident când, reuniți în Conciliu ecumenic, ei sunt pentru toată Biserica lui Cristos învățători și judecători ai credinței și moravurilor, și definițiile lor trebuie primite cu adeziune de credință." (Lumen Gentium 25).

Infailibilitatea aparține într-un mod special Papei ca și cap al Episcopilor (Matei 16,17-19, Ioan 21,15-7). Așa cum a remarcat Conciliul Vatican II, este o carismă de care "se bucură Pontiful roman, capul Colegiului episcopilor, în virtutea funcției sale, atunci când, în calitate de Păstor și Învățător suprem al tuturor credincioșilor, care întărește în credință pe frații săi (cf. Lc 22, 32), proclamă printr-un act definitiv o învățătură privind credința sau moravurile. De aceea pe drept se spune că definițiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor și nu în virtutea consimțământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistența Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sfântului Petru."

Infaibilitatea Papei nu este o doctrină ce a apărut brusc în învățătura Bisericii; mai degrabă ea este o doctrină implicită în Biserica primelor veacuri. Doar înțelegerea noastră asupra infailibilității s-a dezvoltat și a devenit mai clară de-a lungul timpului. De fapt, doctrina infailibilității reiese implicit din textele petrine: Ioan 21,15-17 ("Paște oile mele.."), Luca 22,32 (" M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credința ta"") și Matei 16,18 ("Tu ești Petru...")

 

Bazat pe mandatul lui Cristos

Cristos a ordonat Bisericii să propovăduiască toata învățătura lui (Matei 28,19-20) și a promis protecția Duhului Sfânt, care o "va călăuzi la tot adevărul" (Ioan 16:13). Acest mandat și această promisiune garantează că Biserica nu va se va îndepărta niciodată de la învățăturile sale (Matei 16,18, 1Tim 3,15), chiar dacă, individual, catolicii o pot face.

Pe măsură ce creștinii au început să înțeleagă mai clar autoritatea Bisericii și primatul Papei, ei au dezvoltat o înțelegere mai clară a infailibilității papale. Această dezvoltate a înțelegerii credincioșilor își are începuturile în Biserica primelor veacuri. De exemplu, Ciprian din Cartagina, scriind prin anul 256, a pus întrebarea astfel: "Vor îndrăzni ereticii să vină la scaunul lui Petru de la care vine credința apostolică și de unde nu pot apărea erori?" (Scrisori 59 [55], 14). În secolul al V-lea, Augustin a suprins atitudinea acelor vremuri când spunea: "Roma a vorbit, cazul s-a închis" (Predici 131,10).

 

Unele clarificări

O declarație infailibilă - fie că e făcută de Papa singur, de un Conciliu Ecumenic, sau de învățătura constantă a magisteriului Bisericii de-a lungul secolelor - este făcută de obicei numai când unele doctrine sunt puse în discuție. Cele mai multe doctrine nu au fost niciodată puse la îndoială de marea majoritate a catolicilor.

Luați un catechism și priviți numărul mare de doctrine, dintre care majoritatea nu au fost definite de o afirmație oficială a Papei. De fapt există puține subiecte asupra cărora un Papă ar putea să decidă ceva fără să dubleze una sau mai multe declarații infailibile ale Conciliilor Ecumenice sau ale magisteriului Bisericii.

Pentru un catolic cu educație, subiectul este simplu și paragrafele de mai sus, cu trimitere lor, pot fi suficiente. Alta este însă problema cu creștinii ce se raportează exclusiv la Biblie. Pentru ei, infailibilitatea papală reprezintă adesea o nebuloasă pentru că înțelegerea ce o dau lor este adesea incorectă.

Unii întrebă cum pot fi Papii infailibili când unii dintre ei au trăit scandalos. Această obiecție desigur ilustrează confuzia obișnuită între infailibilitate și impecabilitate. Nu este garanție că Papii nu vor păcătui și nu vor da exemplu rău. (Trebuie să remarcăm aici gradul mare de sfințenie găsit la Papi de-a lungul istoriei, "Papii răi" fiind foarte rari). Alții se întrebă cum poate exista infailibilitate dacă unii Papi nu au fost de acord cu alții. Aceasta, de asemenea, arată o înțelegere inexactă a problemei: infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale privind probleme de credință sau morală, și nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credința sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el definește solemn se consideră învățătură infailibilă.

Chiar și cei care nu fac aceste greșeli comune, adesea gândesc că infailibilitatea înseamnă că Papilor le este dat un dar special care le permite să propovăduiască pozitiv adevăruri necesare a fi știute. Dar nici acest lucru nu este tocmai corect: infailibilitatea nu este un substitut pentru studiul teologic din partea Papei. Ceea ce face infailibilitatea este să prevină faptul ca un Papă să propovăduiască solemn și oficial un "adevăr" care, de fapt, este eroare. Aceasta nu-l ajută să știe ce este adevărat, nici nu îl "inspiră " să învețe pe alții ce este adevărat. El trebuie să învețe adevărul în felul în care îl învățăm cu toții - prin studiu -, deși, pentru a fi clari înțeleși, el are unele avantaje datorită poziției sale.

 

Petru nu e infailibil?

Ca un exemplu biblic al incorectitudinii infailibilității papale, fundamentaliștilor le place să sublinieze comportamentul lui Petru în Antiohia, unde a refuzat să mănânce cu creștinii dintre neamuri pentru a nu afensa pe unii iudei din Palestina (Galateni 2,11-16). Pe aceasta temă el are un conflict cu Paul. Demonstrează aceasta că infailibilitatea papală nu există? Deloc. Acțiunile lui Petru au legătură cu probleme de disciplină, nu cu probleme de credință și morală. Problema a fost acțiunea lui Petru, nu învățăturile lui. În acest exemplu, Petru nu a dat nici o învățătură, și cu atât mai puțin nu a definit o problemă de credință sau morală.

Fundamentaliștii trebuie de asemenea să recunoască că Petru avea o anume infailibilitate - ei nu pot nega că el a scris două epistole infailibile ale Noului Testament. Astfel, dacă comportamentul său în Antiohia nu a fost incompatibil cu acest fel de infailibilitate, nici comportamentul său greșit din acel episod nu este contrar infailibilității papale în general.

Intorcându-ne la istorie, criticii Bisericii citează anumite "erori ale Papilor". Argumentul lor se reduce de fapt la trei cazuri, cel al Papilor Liberius, Virgilius și Honorius, cele trei cazuri la care se întorc toți opozanții infailibilității papale, deoarece acestea sunt singurele cazuri care nu se prăbușesc odată menționate. Nu e cazul să intrăm în detalii aici - orice carte bună de istorie a Bisericii va oferi detaliile necesare; este destul să notăm că nici unul din cazuri nu întrunește cerințele subliniate de definiția infailibilității papale dată de Conciliul Vatican I (cf. Pastor Aeternus 4).

 

"Cazul favorit"

Conform fundamentaliștilor, cazul lor cel mai bun se referă la Papa Honorius. Ei spun că acesta a predicat monotelismul, o erezie ce susținea că Cristos a avut doar o fire (cea divină) nu două firi (una divină și una umană) așa cum susține drepta credință. Dar Papa Honorius nu a făcut niciodată așa ceva. Chiar și o cercetare sumară a datelor ne arată că el s-a decis pur și simplu să nu ia vreo decizie. Așa cum explică Ronald Knox, "Din prudență umană, el s-a gândit că controversa se cuvine să rămână nerezolvată [pentru moment], pentru mai binele Bisericii. Noi, având știința de acum, spunem că a greșit. Dar nimeni, cred, nu poate pretinde că un Papă nu este infailibil pentru că nu a definti o doctrină."

Respingerea infailibilității papale de către cei ce nu recunosc Tradiția ci doar Biblia este provocată de concepția lor despre Biserică. Ei nu cred că Cristos a stabilit o Biserică vizibilă, ceea ce înseamnă că ei nu cred într-o ierarhie a Episcopilor condusă de Papa. Nu e locul să dăm o demonstrație elaborată a înființării Bisericii vizibile. Dar este destul de simplu să subliniem că Noul Testament îi arată pe apostoli înființând, după instrucțiunile Învățătorului lor, un organism vizibil, și că fiecare scriitor creștin din primele veacuri - și de fapt, aproape toți creștinii până la Reformă - au recunoscut dintotdeauna că Cristos a stabilit un organism activ.

Un exemplu al acestei credințe vechi vine de la Ignațiu al Antiohiei. În scrisoarea sa din secolul al II-lea către biserica din Smirna, el scrie: "Oriunde apar Episcopii, lăsați poporul să vină, așa cum oriunde este Isus Cristos, este Biserica". (Epistola către smirneni, 8, 1 [A.D. 110]). Dacă Cristos a înființat un astfel de organism, El trebuie că l-a prevăzut să dăinuiască, să fie ușor identificabil (adică, să fie vizibil încât să poată fi găsibil) și, s-a gândit la o metodă care să conserve învățătura Sa în acest organism. Toate acestea s-au realizat prin succesiunea apostolică a Episcopilor, iar păstrarea mesajului lui Cristos, în deplinătatea sa, s-a garantat prin darul infailibilității, a Bisericii ca întreg, dat mai ales a conducătorilor numiți de Cristos, Episcopii (la modul colectiv) și Papa (la modul personal).

Este Duhul Sfânt cel care îl oprește pe Papa de la a propovădui erori în mod oficial oficial, și această carismă provine în mod necesar din însăși existența Bisericii. Dacă, așa cum a promis Cristos, porțile iadului nu vor triumfa împotriva Bisericii, atunci ea trebuie protejată de căderea în erori și astfel de îndepărtarea de Cristos. Ea trebuie să se dovedească un ghid perfect neclintit în problemele legate de mântuire.

Desigur, infailibilitatea nu include o garanție că orice Papă în particular nu va "neglija" să ne învețe adevărul, sau că el va fi fără de păcat, sau că deciziile disciplinare vor fi luate în cel mai cuvenit mod. Ar fi frumos dacă ar fi atoateșiutor și impecabil, dar nefiind astfel nu va aduce distrugerea Bisericii. El trebuie să fie capabil să propovăduiască corect, din moment ce îndrumarea spre mântuire este principala funcție a Bisericii. Pentru ca oamenii să se mântuiască, ei trebuie să știe ce să creadă. Ei trebuie să aibă o stâncă sigură de sprijin în credință și o sursă credibilă pentru învățătura oficială creștina. Tocmai de aceea există infailibilitatea papală.

Cristos a spus că porțile iadului nu vor birui Biserica (Matei 16,18b), ceea ce înseamnă că această Biserică nu va putea niciodată înceta să existe. Dar dacă Biserica ne-ar învăța vreodată erezii, atunci ea ar înceta să existe, deoarece ar înceta să fie Biserica lui Isus. Astfel, Biserica nu poate să învețe erezii, însemnând că orice propovăduiește ea solemn pentru credincioși este adevărat. Această realitate se reflectă în exprimarea Apostolului Paul că Biserica este "este stâlpul și temelia adevărului" (1Timotei 3,15). Dacă Biserica este temelia adevărului religios în această lume, atunci ea este reprezentantul lui Dumnezeu. Așa cum a spus Cristos discipolilor săi: "Cine vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă și cine vă nesocotește pe voi pe Mine mă nesocotește, iar cel care Mă nesocotește pe Mine îl nesocotește pe cel care m-a trimis pe Mine" (Luca 10,16).

Sursa: Catholic.com, republicat cu acordul sursei
Traducerea în limba română: Monica Culea
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire