pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Cateheze ale Papei Benedict
sursa: www.catholica.ro

miercuri, 4 februarie 2009

Sfântul Paul (20)

Mare speranță pentru ecumenism

Iubiți frați și surori,

Seria catehezelor noastre despre figura sfântului Paul a ajuns la încheierea ei: vrem să vorbim astăzi despre sfârșitul vieții sale pământești. Tradiția creștină antică dă mărturie în mod unanim că moartea lui Paul a avut loc ca urmare a martiriului îndurat aici la Roma. Scrierile din Noul Testament nu ne prezintă acest fapt. Faptele Apostolilor termină relatarea făcând aluzie la starea de întemnițare a apostolului, care, totuși, putea să-i primească pe toți cei care mergeau la el (cf. Fap 28,30-31). Numai în a doua Scrisoare către Timotei găsim aceste cuvinte prevestitoare ale lui: "Eu de acum sunt oferit ca jertfă și timpul plecării mele a sosit" (2Tim 4,6; cf. Fil 2,17) [N.t.: a se vedea notele b și c din traducerea Noului Testament, Editura Sapientia, Iași 2002, pag. 493)]. Sunt folosite aici două imagini, cea cultuală a sacrificiului, pe care o folosise deja în Scrisoarea către Filipeni interpretând martiriul ca parte a sacrificiului lui Cristos, și cea marinărească a dezlegării corabiei și a ridicării pânzelor: două imagini care împreună fac aluzie în mod discret la evenimentul morții, și încă al unei morți sângeroase.

Prima mărturie explicită cu privire la moartea sfântului Paul ne vine din jumătatea anilor 90 din secolul I, deci la mai puțin de trei decenii după moartea sa efectivă. E vorba mai precis despre Scrisoarea pe care Biserica din Roma, cu episcopul său Clement I, a scris-o Bisericii din Corint. În acel text epistolar este invitația de a ține în fața ochilor exemplul apostolilor și, imediat după ce a menționat martiriul lui Petru, se citește astfel: "Din cauza geloziei și a discordiei Paul a fost obligat să ne arate cum se obține răsplata răbdării. Arestat de șapte ori, exilat, bătut cu pietre, a fost mesagerul lui Cristos în orient și în occident, și datorită credinței sale a dobândit o glorie curată. După ce a predicat lumii întregi dreptatea și după ce a ajuns până la capătul occidentului, a îndurat martiriul în fața guvernanților; astfel a plecat din această lume și a ajuns în locul sfânt, devenit cu asta cel mai mare model de răbdare" (1Clem 5,2). Răbdarea despre care vorbește este expresie a comuniunii sale cu pătimirea lui Cristos, a generozității și statorniciei cu care a acceptat drumul lung de suferință, așa încât să poată spune: "Eu port în trupul meu semnele [stigmatele] lui Isus" (Gal 6,17). Am auzit în textul sfântului Clement că Paul ar fi ajuns până la "capătul occidentului". Se discută dacă asta ar fi o aluzie la o călătorie în Spania pe care sfântul Paul ar fi făcut-o. Nu există certitudine despre asta, dar este adevărat că sfântul Paul în Scrisoarea către Romani exprimă intenția sa de a merge în Spania (cf. Rom 15,24).

În schimb, este foarte interesant în scrisoarea lui Clement succesiunea celor două nume a lui Petru și a lui Paul, chiar dacă ele vor fi inversate în mărturia lui Eusebiu din Cezareea din secolul al IV-lea, care vorbind despre împăratul Nero va scrie: "În timpul domniei sale, Paul a fost decapitat chiar la Roma și Petru a fost răstignit acolo. Relatarea este confirmată de numele lui Petru și a lui Paul, care este păstrat și astăzi pe mormintele lor în acel oraș" (Hist. eccl. 2,25,5). Eusebiu continuă apoi prezentând declarația antecedentă a unui preot roman cu numele Gaius, care provine de la începuturile secolului al II-lea: "Eu pot să-ți arăt trofeele apostolilor: dacă vei merge în Vatican sau pe Via Ostiense, acolo vei găsi trofeele întemeietorilor Bisericii" (ibid. 2,25,6-7). "Trofeele" sunt monumentele funerare și e vorba chiar de mormintele lui Petru și al lui Paul, pe care și astăzi noi le venerăm după două mii de ani în aceleași locuri: fie aici în Vatican în ceea ce-l privește pe Petru, fie în bazilica sfântului Paul din afara zidurilor pe Via Ostiense în ceea ce-l privește pe apostolul neamurilor.

Este interesat ne a spune că cei doi mari apostoli sunt menționați împreună. Chiar dacă nici un izvor antic nu vorbește despre o slujire contemporană a lor la Roma, conștiința creștină ulterioară, pe baza înmormântării lor comune în capitala imperiului, îi va asocia și ca întemeietori ai Bisericii din Roma. De fapt, așa se citește în Irineu din Lyon: "Pentru că ar fi prea lung să prezentăm succesiunile tuturor Bisericilor, vom lua Biserica cea mai mare și cea mai veche și cunoscută de noi toți, Biserica întemeiată și stabilă la Roma de cei doi preaglorioși apostoli Petru și Paul" (Adv. haer. 3,3,2).

Însă să lăsăm deoparte acum figura lui Petru și să ne concentrăm asupra figurii lui Paul. Martiriul său este relatat pentru prima dată de Faptele lui Paul, scrise pe la sfârșitul secolului al II-lea. Ele prezintă că Nero l-a condamnat la moarte prin decapitare, realizată imediat după aceea (cf. 9,5). Data morții variază deja în izvoarele antice, care o pun între persecuția dezlănțuită de Nero însuși după incendierea Romei în iulie 64 și ultimul an al domniei sale, adică anul 68 (cf. Ieronim, De viris ill., 5,8). Calculul depinde mult de cronologia sosirii lui Paul la Roma, o discuție în care nu putem intra aici. Tradiții care au urmat vor preciza alte două elemente. Unul, cel mai legendar, este că martiriul a avut loc la Acquae Salviae, pe Via Laurentina, cu o triplă săritură a capului, provocând fiecare dintre ele ieșirea unui izvor de apă, motiv pentru care locul a fost numit până astăzi "Trei fântâni" (Faptele lui Petru și Paul de Pseudo Marcel, din secolul al V-lea). Celălalt, în consonanță cu mărturia antică, menționată deja, a preotului Gaius, este că înmormântarea sa a avut loc nu numai "în afara orașului... la a doua milă pe Via Ostiense", dar mai precis "în ferma lui Lucina", care era o matroană creștină (Pătimirea lui Paul de Pseudo Abdia, din secolul al VI-lea). Aici, în secolul al IV-lea, împăratul Constantin a ridicat o primă biserică, apoi mărită mult între secolele IV și V de împărații Valentinian al II-lea, Teodosiu și Arcadiu. După incendiul din anul 1800, a fost ridicată aici actuala bazilică a sfântului Paul din afara zidurilor.

În orice caz, figura sfântului Paul domină cu mult dincolo de viața sa pământească și de moartea sa; de fapt, el a lăsat o moștenire spirituală extraordinară. Și el, ca adevărat discipol al lui Isus, a devenit semn de contradicție. În timp ce printre așa-numiții "ebioniți" - un curent iudeo-creștin - era considerat ca apostat de la legea mozaică, deja în cartea Faptele Apostolilor apare o mare venerație față de apostolul Paul. Aș vrea să fac abstracție acum de literatura apocrifă, cum sunt Faptele lui Paul și Tecla și un epistolar apocrif dintre apostolul Paul și filozoful Seneca. Important este să constatăm mai ales că foarte repede scrisorile sfântului Paul intră în liturgie, unde structura profet-apostol-evanghelie este determinantă pentru forma liturgiei cuvântului. Astfel, grație acestei "prezențe" în liturgia Bisericii, gândirea apostolului devine imediat hrană spirituală a credincioșilor din toate timpurile.

Este clar că părinții Bisericii și apoi toți teologii s-au hrănit din scrisorile sfântului Paul și din spiritualitatea sa. El a rămas astfel de-a lungul secolelor, până astăzi, adevăratul învățător și apostol al neamurilor. Primul comentariu patristic, care a ajuns la noi, despre o scriere din Noul Testament este cel al marelui teolog alexandrin Origene, care comentează Scrisoarea lui Paul către Romani. Din păcate, acest comentariu este păstrat numai în parte. Sfântul Ioan Gură de Aur, în afară de a comenta scrisorile sale, a scris despre el șapte Panegirice memorabile. Sfântul Augustin îi va datora lui pasul decisiv al convertirii sale, și la Paul se va întoarce în timpul întregii sale vieți. Din acest dialog permanent cu apostolul derivă marea sa teologie catolică și chiar pentru cea protestantă din toate timpurile. Sfântul Toma de Aquino ne-a lăsat un frumos comentariu la scrisorile pauline, care reprezintă rodul cel mai matur al exegezei medievale. O adevărată cotitură a avut loc în secolul al XVI-lea cu reforma protestantă. Momentul decisiv în viața lui Luther a fost așa-numitul "Turmerlebnis" (1517) în care într-o clipă el a găsit o nouă interpretare a doctrinei pauline a justificării. O interpretare care l-a eliberat de scrupulele și de neliniștile vieții sale precedente și i-a dat o nouă, radicală încredere în bunătatea lui Dumnezeu care iartă totul fără condiție. Din acel moment Luther a identificat legalismul iudeo-creștin, condamnat de apostol, cu ordinea de viață a Bisericii catolice. Și atunci Biserica i-a apărut ca expresie a sclaviei legii căreia i-a opus libertatea evangheliei. Conciliul Tridentin (1545-1563) a interpretat în mod profund chestiunea justificării și a găsit în linia întregii tradiții catolice sinteza dintre lege și evanghelie, în conformitate cu mesajul Sfintei Scripturi citită în totalitatea și unitatea sa.

Secolul al XIX-lea, adunând moștenirea cea mai bună a Iluminismului, a cunoscut o nouă reînviere a paulinismului acum mai ales pe planul muncii științifice desfășurată de interpretarea istorico-critică a Sfintei Scripturi. Aici facem abstracție de faptul că și în acel secol, apoi și în secolul al douăzecilea, a apărut o adevărată denigrare a sfântului Paul. Mă gândesc mai ales la Nietzsche care lua în râs teologia umilinței a sfântului Paul, opunându-i teologia sa a omului tare și puternic. Însă să facem abstracție de asta și să vedem curentul esențial al noii interpretări științifice a Sfintei Scripturi și al noului paulinism din acest secol. Aici a fost subliniat mai ales ca și central în gândirea paulină conceptul de libertate: în el s-a văzut inima gândirii pauline, așa cum de altfel intuise deja Luther. Însă acum conceptul de libertate era reinterpretat în contextul liberalismului modern. Și apoi este subliniată puternic diferențierea dintre vestirea sfântului Paul și vestirea lui Isus. Și sfântul Paul apare aproape ca un nou întemeietor al creștinismului. Este adevărat că în sfântul Paul centralitatea împărăției lui Dumnezeu, determinantă pentru vestirea lui Isus, este transformată în centralitatea cristologiei, al cărei punct determinant este misterul pascal. Și din misterul pascal rezultă sacramentele Botezului și Euharistiei, ca prezență permanentă a acestui mister, din care crește trupul lui Cristos, se construiește Biserica. Dar aș spune, fără a intra acum în detalii, că tocmai în noua centralitate a cristologiei și a misterului pascal se realizează împărăția lui Dumnezeu, devine concretă, prezentă, activă vestirea autentică a lui Isus. Am văzut în catehezele precedente că tocmai această noutate paulină este fidelitatea cea mai profundă față de vestirea lui Isus. În progresul exegezei, mai ales în ultimii două sute de ani, cresc și convergențele între exegeza catolică și exegeza protestantă realizând astfel un important consens chiar în punctul care a fost la originea celei mai mari disensiuni istorice. Deci o mare speranță pentru cauza ecumenismului, atât de centrală pentru Conciliul al II-lea din Vatican.

Pe scurt, aș vrea la sfârșit să mai amintesc de diferitele mișcări religioase, apărute în perioada modernă în interiorul Bisericii catolice, care fac referință la numele sfântului Paul. Așa s-a întâmplat în secolul al XVI-lea cu "Congregația sfântului Paul" numită a Barnabiților, în secolul al XIX-lea cu "Misionarii sfântului Paul" sau "Pauliștii", și în secolul al XX-lea cu poliedrica "Familie Paulină" întemeiată de fericitul Giacomo Alberione, ca să nu mai vorbim despre Institutul Secular al "Societății sfântului Paul". În substanță, rămâne luminoasă în fața noastră figura unui apostol și a unui gânditor creștin extrem de fecund și profund, de care dacă se apropie cineva poate să scoată mult profit. Într-unul din panegiricele sale, sfântul Ioan Gură de Aur a instaurat o asemănare originală între Paul și Noe, exprimându-se astfel: "Paul nu a pus împreună bârne pentru a fabrica o arcă; mai degrabă, în loc să unească tablele de lemn, a compus scrisorile și astfel a smuls din mijlocul valurilor, nu doi, trei sau cinci membri ai familiei sale, ci întreaga ecumene care era pe punctul de a pieri" (Paneg. 1,5). Tocmai asta poate încă și întotdeauna să facă apostolul Paul. A ne inspira din el, atât din exemplul său apostolic cât și din învățătura sa, va fi deci un stimulent, dacă nu o garanție, pentru consolidarea identității creștine a fiecăruia dintre noi și pentru întinerirea întregii Biserici.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire