pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHISM 

Catehismul Bisericii Catolice
achizitionare: 28.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

PARAGRAFUL 4. Credincioșii:ierarhie, laici, viață consacrată

871.    «Credincioșii sunt aceia care, încorporați lui Cristos prin botez, sunt constituiți Popor al lui Dumnezeu și de aceea, făcuți părtași în modul lor propriu la funcția preoțească, profetică și regească a lui Cristos, sunt chemați să exercite, fiecare conform condiției proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume [1460].»

872.    «Între toți credincioșii, datorită faptului că sunt renăscuți în Cristos, există o adevărată egalitate în demnitate și în acțiune, egalitate în virtutea căreia toți colaborează la zidirea Trupului lui Cristos, după condiția și funcția proprie fiecăruia [1461].»

873.    Înseși diferențele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea și misiunea lui. Căci «în Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos a încredințat apostolilor și urmașilor lor îndatorirea de a învăța, de a sfinți și de a conduce în numele său și cu puterea sa. Însă laicii, făcuți părtași la misiunea preoțească, profetică și regească a lui Cristos, își împlinesc în Biserică și în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu [1462]». În sfârșit, există «credincioși care aparțin atât uneia cât și celeilalte categorii [ierarhie și laici] și care, prin profesiunea sfaturilor evanghelice (...) sunt consacrați lui Dumnezeu și contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu [1463]».

I. Constituția ierarhică a Bisericii

De ce slujirea bisericească (ministerium)?

874.    Cristos este El însuși izvorul slujirii în Biserică. El a instituit-o, i-a dat autoritate și misiune, orientare și finalitate:

Cristos Domnul, pentru a păstori și a crește neîncetat Poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri, care tind spre binele întregului Trup. Într-adevăr, cei care le exercită, înzestrați cu putere sfântă, sunt în slujba fraților lor, pentru ca toți cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu (...) să ajungă la mântuire [1464].

875.    «Cum să creadă fără să fi auzit? Și cum să audă fără propovăduitor? Și cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimiși?» (Rom 10, 14-15). Nimeni, nici un individ și nici o comunitate, nu-și poate vesti sieși Evanghelia. «Credința vine din auz» (Rom 10, 17). Nimeni nu-și poate da sieși mandatul și misiunea de a vesti Evanghelia. Trimisul Domnului vorbește și acționează nu din autoritate proprie, ci în virtutea autorității lui Cristos; nu ca membru al comunității, ci vorbindu-i în numele lui Cristos. Nimeni nu-și poate conferi sieși harul, el trebuie să fie dăruit și oferit. Acest lucru presupune slujitori ai harului, autorizați și abilitați din partea lui Cristos. De la El primesc misiunea și facultatea («puterea sacră») de a acționa in persona Christi Capitis. Această slujire, în care trimișii lui Cristos fac și dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face și da de la ei înșiși, este numită de tradiția Bisericii «sacrament». Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific.

876.    Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. Într-adevăr, total dependenți de Cristos, care dă misiune și autoritate, slujitorii sacri (ministri) sunt într-adevăr «robi ai lui Cristos» (Rom 1, 1), după chipul lui Cristos, care a luat de bunăvoie pentru noi «condiția de rob» (Fil 2, 7). De vreme ce cuvântul și harul ai căror slujitori sunt nu le aparțin lor, ci lui Cristos, care li le-a încredințat pentru ceilalți, ei se vor face de bunăvoie robi tuturor [1465].

877.    De asemenea, ține de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. Într-adevăr, încă de la începutul slujirii sale, Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece «semințe ale Noului Israel și totodată originea ierarhiei sacre [1466]». Aleși împreună, ei vor fi și trimiși împreună și unitatea lor frățească va fi în slujba comuniunii frățești a tuturor credincioșilor; ea va fi ca un reflex și o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeiești [1467]. De aceea, orice episcop își exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei, urmașul Sfântului Petru și capul colegiului; preoții își exercită slujirea în sânul preoțimii din dieceză, sub cârmuirea episcopului lor.

878.    În sfârșit, ține de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal. Dacă slujitorii lui Cristos acționează în comuniune, ei acționează întotdeauna și în mod personal. Fiecare este chemat în mod personal: «Tu urmează-mă» (In 21, 22) [1468] pentru a fi, în misiunea comună, martor personal, purtând personal răspunderea în fața Celui care dă misiunea, acționând «în persoana lui» și pentru persoane: «Eu te botez în numele Tatălui...»; «Eu te dezleg...».

879.    Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire în același timp colegială și personală, exercitată în numele lui Cristos. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal și capul lui, urmașul Sfântului Petru, cât și în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară și grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală.

Colegiul episcopal și capul lui, Papa

880.    Cristos, instituindu-i pe cei Doisprezece, «le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei [1469]». «Precum, din instituirea Domnului, Sfântul Petru și ceilalți apostoli au format un singur colegiu apostolic, în același fel sunt uniți între ei Pontiful roman, urmașul lui Petru, și episcopii, urmașii apostolilor [1470].»

881.    Domnul a făcut numai din Simon, căruia i-a dat numele de Petru, piatra pe care și-a zidit Biserica. I-a încredințat cheile ei [1471]; l-a instituit Păstor al întregii turme [1472]. «Dar însărcinarea de a lega și dezlega, care i-a fost dată lui Petru, se știe că a fost dată și colegiului apostolilor unit cu capul său [1473].» Această funcție pastorală a lui Petru și a celorlalți apostoli ține de fundamentul Bisericii. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei.

882.    Papa, episcopul Romei și urmașul Sfântului Petru, «este principiul și fundamentul perpetuu și vizibil al unității, atât a episcopilor cât și a mulțimii credincioșilor [1474]». «Într-adevăr, Pontiful roman, în virtutea funcției sale de Vicar al lui Cristos și Păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă și universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber [1475]».

883.    «Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap.» Ca atare, acest colegiu este, de asemenea, «subiectul puterii supreme și depline asupra întregii Biserici, putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimțământul Pontifului roman [1476]».

884.    «Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic [1477].» «Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puțin acceptat de urmașul lui Petru [1478].»

885.    «Acest colegiu, întru cât este compus din mulți, exprimă varietatea și universalitatea Poporului lui Dumnezeu, iar întru cât este adunat sub un singur cap, exprimă unitatea turmei lui Cristos [1479].»

886.    «Episcopii sunt, fiecare în parte, principiul vizibil și fundamentul unității în Biserica lor particulară [1480].» Ca atare, «fiecare episcop (...) își exercită conducerea pastorală asupra acelei părți a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredințată [1481]», asistat de preoți și de diaconi. Dar ca membru al colegiului episcopal, fiecare dintre ei e părtaș la grija pentru toate Bisericile [1482], pe care o exercită în primul rând «cârmuindu-și bine Biserica proprie, ca pe o parte a Bisericii universale, contribuind astfel (...) la binele întregului Trup mistic, care este și un Trup format din Biserici [1483]». Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci [1484], la cei prigoniți pentru credință, precum și la misionarii care lucrează pe tot pământul.

887.    Bisericile particulare învecinate între ele și de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni [1485]. Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale. «În mod similar, Conferințele Episcopale pot aduce astăzi o contribuție multiplă și rodnică pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete [1486].»

Funcția de a învăța

888.    Episcopii, împreună cu preoții, colaboratorii lor, «au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu [1487]», după porunca Domnului [1488]. Ei sunt «crainicii credinței, care aduc la Cristos noi ucenici, adevărații învățători» ai credinței apostolice, «îmbrăcați cu autoritatea lui Cristos [1489]».

889.    Pentru a păstra Biserica în puritatea credinței transmise de apostoli, Cristos a voit să confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate, El care este Adevărul. Prin «simțul supranatural al credinței», Poporul lui Dumnezeu «aderă neclintit la credință» sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii [1490].

890.    Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său; el trebuie să-l apere de devieri și de slăbiciuni și să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credința autentică. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. Pentru a împlini această slujire, Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu carisma infailibilității în materie de credință și de moravuri. Exercitarea acestei carisme poate îmbrăca mai multe modalități:

891.    «De această infailibilitate se bucură Pontiful roman, capul Colegiului episcopilor, în virtutea funcției sale, atunci când, în calitate de Păstor și învățător suprem al tuturor credincioșilor, care întărește în credință pe frații săi, proclamă printr-un act definitiv o învățătură privind credința sau moravurile (...). Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă și în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmașul lui Petru», mai ales într-un Conciliu Ecumenic [1491]. Când, prin Magisteriul ei suprem, Biserica propune «un adevăr de credință ca revelat de Dumnezeu [1492]» și ca învățătură a lui Cristos, astfel de definiții trebuie primite cu ascultarea credinței [1493]. Această infailibilitate are aceeași extindere cu însuși tezaurul Revelației divine [1494].

892.    Asistența divină este dăruită și urmașilor apostolilor când învață în comuniune cu urmașul lui Petru și, într-un mod deosebit, Episcopului Romei, Păstorul întregii Biserici, atunci când, fără a ajunge la o definiție infailibilă și fără a se pronunța «în mod definitiv», ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învățătură care duce la o mai bună înțelegere a Revelației, în materie de credință și moravuri. La o astfel de învățătură credincioșii trebuie «să adere cu asentimentul religios al minții [1495]» care, chiar dacă se deosebește de ascultarea credinței, se află totuși în prelungirea ei.

Funcția de a sfinți

893.    Episcopul este și «împărțitorul harului cu care e înzestrată preoția supremă [1496]», în mod deosebit în Euharistie, pe care o oferă el însuși sau se îngrijește să fie oferită de preoți, colaboratorii săi. Căci Euharistia e centrul vieții Bisericii particulare. Episcopul și preoții sfințesc Biserica prin rugăciunea și munca lor, prin slujirea Cuvântului și a sacramentelor. Ei o sfințesc prin exemplul lor, «nu ca și cum ați fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră, ci făcându-vă pildă pentru turmă» (1 Pt 5, 3), «pentru a ajunge, împreună cu turma încredințată, la viața veșnică [1497]».

Funcția de a conduce

894.    «Episcopii conduc Bisericile locale, încredințate lor ca vicari și delegați ai lui Cristos, prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar și prin autoritatea și puterea lor sacră [1498]», pe care trebuie totuși să o folosească pentru a edifica, în spiritul de slujire al Învățătorului lor [1499].

895.    «Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie, legată de consacrare (ordinaria) și nemijlocită, deși exercitarea ei este reglementată în ultimă instanță de autoritatea supremă a Bisericii. [1500]» Dar episcopii nu trebuie să fie considerați ca vicari ai Papei, a cărui autoritate ordinară și nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor, ci, dimpotrivă, o întărește și o apără. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică și sub conducerea Papei.

896.    Bunul Păstor va fi modelul și «forma» funcției pastorale a episcopului. Conștient de slăbiciunile sale, «episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supușii săi, de care se îngrijește ca de niște adevărați fii (...). Credincioșii, la rândul lor, trebuie să fie atașați episcopului lor precum Biserica, lui Isus Cristos și Isus Cristos, Tatălui [1501]»:

Urmați-l cu toții pe episcop precum Cristos pe Tatăl său, și preoțimea ca pe apostoli; iar pe diaconi respectați-i ca pe legea lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă fără episcop nimic din cele ce privesc Biserica [1502].

II. Credincioșii laici

897.    «Prin laici se înțeleg aici toți credincioșii în afară de membrii ordinului sacru și ai stării călugărești recunoscute de Biserică, și anume credincioșii care, încorporați lui Cristos prin botez, constituiți Popor al lui Dumnezeu și făcuți părtași în modul lor propriu la funcția preoțească, profetică și regească a lui Cristos, își exercită partea lor din misiunea încredințată întregului popor creștin în Biserică și în lume. [1503

Vocația laicilor

898.    «Chemarea specifică laicilor este să caute împărăția lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice și orânduindu-le după voința lui Dumnezeu (...) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze și să orânduiască toate realitățile vremelnice, în care sunt puternic implicați, în așa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos, să crească și să fie spre lauda Creatorului și Răscumpărătorului. [1504

899.    Inițiativa creștinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea, inventarea mijloacelor de a impregna realitățile sociale, politice și economice cu exigențele învățăturii și vieții creștine. Această inițiativă este un element normal al vieții Bisericii:

Credincioșii laici se află în prima linie a vieții Bisericii; prin ei Biserica este principiul vital al societății. De aceea, ei mai ales trebuie să aibă o conștiință tot mai clară nu numai că aparțin Bisericii, dar că sunt Biserica - comunitatea credincioșilor pe pământ, sub călăuzirea capului unic, Papa, și a episcopilor în comuniune cu el. Ei sunt Biserica [1505].

900.    Fiind, ca și toți credincioșii, însărcinați de Dumnezeu cu apostolatul, în virtutea botezului și a mirului, laicii au obligația și se bucură de dreptul de a lucra, individual sau grupați în asociații, pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut și primit de toți oamenii și pe tot pământul; această obligație este și mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia și să-l cunoască pe Cristos. În comunitățile bisericești acțiunea lor este atât de necesară încât fără ea de cele mai multe ori apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin [1506].

Participarea laicilor la funcția preoțească a lui Cristos

901.    «Laicii, fiind dăruiți lui Cristos și unși de Duhul Sfânt, sunt chemați și înzestrați în mod minunat, pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. Într-adevăr, toate lucrările, rugăciunile și inițiativele lor apostolice, viața conjugală și de familie, munca zilnică, destinderea trupului și a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu, ba chiar și încercările vieții, dacă sunt suportate cu răbdare, devin ''jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos'' (1 Pt 2, 5), care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. Astfel și laicii, acționând peste tot cu sfințenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăși [1507].»

902.    În mod deosebit părinții participă la misiunea de a sfinți «când duc o viață conjugală conformă spiritului creștin și asigură copiilor lor o educație creștină [1508]».

903.    Laicii, dacă au calitățile cerute, pot fi admiși în mod stabil la slujirile de lector și de acolit [1509]. «Acolo unde nevoia Bisericii o cere, din lipsă de slujitori, și laicii, chiar dacă nu sunt nici lectori, nici acoliți, pot suplini unele funcții ale acestora și anume pot să exercite slujirea Cuvântului, să prezideze rugăciunile liturgice, să administreze Botezul și să distribuie Sfânta Împărtășanie, conform dispozițiilor dreptului [1510].»

Participarea la funcția profetică a lui Cristos

904.    «Cristos (...) își împlinește misiunea profetică (...) nu numai prin ierarhie (...), ci și prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori înzestrându-i cu simțul credinței și cu harul Cuvântului [1511]»:

A învăța pe cineva pentru a-l aduce la credință este sarcina fiecărui predicator și chiar a fiecărui credincios [1512].

905.    Laicii își împlinesc misiunea profetică și prin evanghelizare, «adică prin vestirea lui Cristos, prin mărturia vieții și prin cuvânt». «Această acțiune evanghelizatoare» exercitată de laici «dobândește un caracter specific și o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condițiile obișnuite ale vieții [1513]»:

Un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieții; adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte, fie necredincioșilor (...), fie celor credincioși [1514].

906.    Credincioșii laici care sunt capabili și formați corespunzător își pot da concursul și la formația catehetică [1515], la predarea științelor sacre [1516], la mijloacele de comunicare socială [1517].

907.    «În funcție de știința, competența și prestigiul de care se bucură, ei au dreptul și uneori chiar datoria de a-și împărtăși păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ține de binele Bisericii și de a o face cunoscută celorlalți credincioși, rămânând neatinse integritatea credinței și a moravurilor și respectul datorat păstorilor și ținând seama de folosul comun și de demnitatea persoanelor [1518].»

Participarea la funcția regească a lui Cristos

908.    Prin ascultarea sa până la moarte [1519], Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertății regale, «pentru ca prin lepădarea de sine și printr-o viață sfântă să învingă în ei înșiși stăpânirea păcatului [1520]»:

       Cel care își supune trupul și își cârmuiește sufletul fără a se lăsa copleșit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege, pentru că este în stare de a-și guverna propria ființă; este liber și independent și nu se lasă pradă unei robii vinovate [1521].

909.    «Pe lângă aceasta, laicii trebuie să-și unească eforturile pentru a însănătoși instituțiile și condițiile de viață din lume dacă acestea conțin elemente ce i-ar îndemna la păcat; astfel, toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptății și, în loc să stânjenească, vor favoriza practicarea virtuților. Acționând astfel, ei vor impregna cu valoare morală cultura și lucrarea omului [1522].»

910.    «Și laicii se pot simți chemați sau pot fi chemați să colaboreze cu păstorii în slujba comunității bisericești, pentru creșterea și viața acesteia, exercitând slujiri foarte variate, după harul și carismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască [1523].»

911.    În Biserică, «laicii pot colabora, conform dreptului, la exercitarea puterii de conducere [1524]». De exemplu, prin prezența lor în Conciliile particulare [1525], în Sinoadele diecezane [1526], în Consiliile pastorale [1527]; în exercitarea in solidum (împreună) a păstoririi unei parohii [1528]; prin colaborarea la consiliile cu probleme economice [1529]; prin participarea la tribunalele bisericești [1530] etc.

912.    Credincioșii trebuie «să distingă corect între drepturile și îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii și acelea care le incumbă ca membri ai societății umane. Să se străduiască să le armonizeze între ele, amintindu-și că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziți de conștiința creștină, deoarece nici o activitate umană, nici chiar în sfera celor vremelnice, nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu [1531].»

913.    «Astfel, orice laic, în virtutea darurilor primite, este martor și în același timp instrument viu al misiunii Bisericii înseși, «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4, 7) [1532].»

III. Viața consacrată

914.    «Starea de viață constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice, chiar dacă nu ține de structura ierarhică a Bisericii, se află totuși în legătură nezdruncinată cu viața și sfințenia ei [1533].»

Sfaturi evanghelice, viață consacrată

915.    Sfaturile evanghelice, în multiplicitatea lor, sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. Perfecțiunea iubirii la care sunt chemați toți creștinii comportă pentru cei care-și asumă în mod liber chemarea la viața consacrată obligația de a practica curăția în celibat pentru Împărăție, sărăcia și ascultarea. Profesiunea acestor sfaturi într-o stare de viață stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează «viața consacrată» lui Dumnezeu [1534].

916.    Starea călugărească apare deci ca unul dintre modurile de a cunoaște o consacrare «mai intimă», care se înrădăcinează în botez și dăruiește total lui Dumnezeu [1535]. În viața consacrată, creștinii își propun, sub acțiunea Duhului Sfânt, să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape, să se dăruiască lui Dumnezeu iubit mai presus de toate și, urmărind perfecțiunea iubirii în slujba Împărăției, să semnifice și să vestească în Biserică slava lumii viitoare [1536].

Un copac mare, cu multe ramuri

917.    «Ca dintr-un copac care, dintr-o sămânță dată de Dumnezeu, odrăslește în chip minunat și îmbelșugat ramuri în ogorul Domnului, au crescut diferite forme de viață solitară sau comună și diferite familii, care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor cât și spre binele întregului Trup al lui Cristos. [1537

918.    «Încă de la începuturile Bisericii, au existat bărbați și femei care, prin practicarea sfaturilor evanghelice, au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate și să-l imite mai îndeaproape pe Cristos și au dus, fiecare în felul său, o viață consacrată lui Dumnezeu; mulți dintre aceștia, sub inspirația Duhului Sfânt, au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugărești, pe care Biserica le-a primit cu bucurie și le-a aprobat cu autoritatea ei [1538].»

919.    Episcopii se vor strădui întotdeauna să discearnă noile daruri de viață consacrată încredințate de Duhul Sfânt Bisericii sale; aprobarea a noi forme de viață consacrată este rezervată Scaunului apostolic [1539].

Viața eremitică

920.    Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice, sihaștrii «într-o retragere mai strictă din lume, în tăcerea singurătății, în rugăciune asiduă și pocăință, își dedică viața spre lauda lui Dumnezeu și mântuirea lumii [1540]».

921.    Ei arată oricui acel aspect interior al misterului Bisericii care este intimitatea personală cu Cristos. Ascunsă de ochii oamenilor, viața pustnicului este propovăduire tăcută a Celui căruia și-a închinat viața, pentru că El îi este totul. Este o chemare specială de a găsi în pustiu, în însăși lupta spirituală, slava Celui răstignit.

Fecioarele consacrate

922.    Încă din timpurile apostolice, fecioare creștine, chemate de Domnul să se atașeze exclusiv de El [1541] într-o mai mare libertate a inimii, a trupului și a spiritului, au luat hotărârea, aprobată de Biserică, de a trăi în starea fecioriei «pentru Împărăția cerurilor» (Mt 19, 12).

923.    «Exprimându-și hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape, [fecioarele] sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat, sunt cununate mistic cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și sunt închinate slujirii Bisericii [1542].» Prin acest rit solemn (Consecratio virginum), «fecioara este constituită persoană consacrată, semn transcendent al iubirii Bisericii față de Cristos, imagine eshatologică a Miresei cerești și a vieții viitoare [1543]».

924.    «Asimilat celorlalte forme de viață consacrată [1544]», ordinul (cinul) fecioarelor o stabilește pe femeia care trăiește în lume (sau pe monială) în rugăciune, pocăință, slujirea fraților și lucrarea apostolică conform stării și carismelor respective primite de fiecare [1545]. Fecioarele consacrate pot să se asocieze pentru a-și păstra cu mai multă fidelitate hotărârea [1546].

Viața călugărească

925.    Născută în Răsărit în primele veacuri ale creștinismului [1547] și trăită în institutele canonic înființate de Biserică [1548], viața călugărească se deosebește de celelalte forme de viață consacrată prin aspectul de cult, prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice, prin viața frățească dusă în comun, prin mărturia dată unirii dintre Cristos și Biserică [1549].

926.    Viața călugărească ține de misterul Bisericii. Ea este un dar pe care Biserica îl primește de la Domnul și pe care îl oferă ca pe o stare de viață stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. În felul acesta Biserica poate să-l arate pe Cristos și totodată să se recunoască Mireasă a Mântuitorului. Viața călugărească este chemată să semnifice, sub feluritele ei forme, însăși iubirea lui Dumnezeu, în limbajul timpului nostru.

927.    Toți călugării, fie că sunt sau nu exempți [1550], se numără printre colaboratorii episcopului diecezan în funcția lui pastorală [1551]. Implantarea și răspândirea misionară a Bisericii necesită prezența vieții călugărești sub toate formele ei încă de la începuturile evanghelizării [1552]. «Istoria atestă marile merite ale Familiilor călugărești în răspândirea credinței și în formarea de noi Biserici: de la vechile așezăminte monastice, trecând prin Ordinele medievale, și până la Congregațiile moderne [1553].»

Institutele seculare

928.    «Institutul secular este un institut de viață consacrată în care credincioșii, trăind în lume, tind la perfecțiunea iubirii și se străduiesc să contribuie mai ales din interior la sfințirea lumii [1554].»

929.    Printr-o «viață desăvârșit și deplin consacrată sfințirii [1555]», membrii acestor institute participă la funcția evanghelizatoare a Bisericii, «în lume și din lume», unde prezența lor lucrează «ca un ferment [1556]». «Mărturia lor de viață creștină» are drept scop să «rânduiască în funcție de Dumnezeu realitățile vremelnice și să pătrundă lumea de puterea Evangheliei». Ei se angajează prin legăminte sfinte să urmeze sfaturile evanghelice și păstrează între ei comuniunea și fraternitatea proprii «modului de viață secular [1557]».

Societățile de viață apostolică

930.    Diferitelor forme de viață consacrată «li se adaugă și societățile de viață apostolică ai căror membri, fără voturi călugărești, urmăresc scopul apostolic propriu societății lor și, ducând viață frățească în comun, tind, conform propriului mod de viață, la perfecțiunea iubirii prin păstrarea constituțiunilor. Printre ele există societăți ai căror membri se angajează la urmarea sfaturilor evanghelice», după constituțiunile lor [1558].

Consacrare și misiune: vestirea Regelui care vine

931.    Dăruit lui Dumnezeu iubit mai presus de toate, acela care-i fusese deja închinat prin botez se găsește astfel consacrat mai intim dumnezeieștii slujiri și dedicat binelui Bisericii. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu, Biserica îl manifestă pe Cristos și arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice au deci în primul rând drept misiune de a-și trăi consacrarea. «Dar, de vreme ce se dedică slujirii Bisericii prin însăși consacrarea lor, ei sunt obligați să lucreze în mod deosebit la opera misionară, după modul propriu institutului lor [1559].»

932.    Biserica fiind sacramentul, adică semnul și instrumentul vieții lui Dumnezeu, viața consacrată apare în ea ca un semn deosebit al misterului Răscumpărării. A-l urma și a-l imita pe Cristos «mai îndeaproape», a manifesta «mai limpede» nimicirea lui înseamnă a se afla «mai adânc» prezent, în inima lui Cristos, pentru propriii contemporani. Într-adevăr, cei aflați pe această cale «mai îngustă» își stimulează frații prin exemplul lor, dau mărturie luminoasă că «lumea nu poate fi transfigurată și oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor [1560]».

933.    Fie că această mărturie e publică, așa cum e în starea călugărească, sau mai discretă, sau chiar tainică, venirea lui Cristos rămâne pentru toți cei consacrați izvorul și ținta vieții lor:

Întrucât Poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică (...), [această stare] arată tuturor celor care cred prezența încă din această lume a bunurilor cerești; dă o mai puternică mărturie pentru viața nouă și veșnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos și prevestește mai limpede învierea viitoare și slava Împărăției cerurilor [1561].

PE SCURT

934.

«Din instituire divină, există în Biserică (...) slujitori sacri care în drept sunt numiți și clerici; ceilalți credincioși sunt numiți laici.» Există, în sfârșit, credincioși, atât dintr-una cât și din cealaltă categorie, care, prin profesiunea sfaturilor evanghelice, s-au consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu și slujesc astfel misiunea Bisericii [1562].

935.

Pentru a vesti credința și a-și instaura Împărăția, Cristos trimite pe apostolii săi și pe urmașii lor. Îi face părtași de misiunea sa. De la El ei primesc puterea de a acționa în persoana lui.

936.

Domnul l-a făcut pe Sfântul Petru temelia vizibilă a Bisericii sale. I-a încredințat cheile ei. Episcopul Bisericii Romei, urmașul Sfântului Petru, este «capul colegiului episcopilor, vicarul lui Cristos și păstorul Bisericii întregi pe acest pământ. [1563]».

937.

Papa «se bucură, din orânduire divină, de putere supremă, deplină, nemijlocită și universală în ceea ce privește grija pentru mântuirea veșnică a oamenilor [1564]».

938.

Episcopii, constituiți de Duhul Sfânt, sunt urmașii apostolilor. Ei sunt «fiecare în parte, principiul vizibil și fundamentul unității în Biserica lor particulară [1565].»

939.

Ajutați de preoți, colaboratorii lor, și de diaconi, episcopii au funcția de a învăța în mod autentic credința, de a celebra cultul divin, mai ales Euharistia, și de a-și conduce ca adevărați păstori Biserica încredințată lor. De funcția lor ține și grija pentru toate Bisericile împreună cu Papa și sub conducerea lui.

940.

«Fiind propriu stării laicilor de a-și duce viața în mijlocul lumii și a treburilor lumești, ei sunt chemați de Dumnezeu ca, însuflețiți de spirit creștin, să-și exercite apostolatul în mijlocul lumii ca un ferment [1566].»

941.

Laicii participă la preoția lui Cristos: tot mai uniți cu El, ei își desfășoară harul botezului și mirului în toate dimensiunile vieții personale, familiale, sociale și bisericești și realizează astfel chemarea la sfințenie adresată tuturor celor botezați.

942.

Mulțumită misiunii lor profetice, laicii «sânt chemați și să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările în sânul comunității umane [1567]».

943.

Mulțumită misiunii lor regești, laicii au puterea de a învinge stăpânirea păcatului în ei și în lume, prin lepădarea de sine și prin sfințenia vieții [1568].

944.

Viața consacrată lui Dumnezeu se caracterizează prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice de sărăcie, de curăție și de ascultare, într-o stare de viață stabilă recunoscută de Biserică.

945.

Dăruit total lui Dumnezeu iubit mai presus de toate, cel care îi fusese deja destinat Lui prin Botez se află, în starea de viață consacrată, închinat în mod mai intim slujirii divine și dedicat binelui întregii Biserici.

Note


1460. CIC, can. 204, §1; cf. LG 31.
1461. CIC, can. 208; cf. LG 32.
1462. AA 2.
1463. CIC, can. 207, §2.
1464. LG 18.
1465. Cf. 1 Cor 9, 19.
1466. AG 5.
1467. Cf. In 17, 21-23.
1468. Cf. Mt 4, 19. 21; In 1, 43.
1469. LG 19.
1470. LG 22; cf. CIC, can. 330.
1471. Cf. Mt 16, 18-19.
1472. Cf. In 21, 15-17.
1473. LG 22.
1474. LG 23.
1475. LG 22; cf. CD 2; 9.
1476. LG 22; cf. CIC, can. 336.
1477. CIC, can. 337, §1.
1478. LG 22.
1479. LG 22.
1480. LG 23.
1481. LG 23.
1482. Cf. CD 3.
1483. LG 23.
1484. Cf. Gal 2, 10.
1485. Cf. Canonul Apostolilor, 34.
1486. LG 23.
1487. PO 4.
1488. Cf. Mc 16, 15.
1489. LG 25.
1490. Cf. LG 12; DV 10.
1491. LG 25; cf. Vatican I: DS 3074.
1492. DV 10.
1493. Cf. LG 25, §2.
1494. Cf. LG 25.
1495. LG 25, §1.
1496. LG 26.
1497. LG 26.
1498. LG 27.
1499. Cf. Lc 22, 26-27.
1500. LG 27.
1501. LG 27.
1502. Sf. Ignațiu de Antiohia, Smyrn. 8, 1.
1503. LG 31.
1504. LG 31.
1505. Pius al XII-lea, Cuvântare 20 febr. 1946: citat de Ioan Paul al II-lea, CL 9.
1506. Cf. LG 33.
1507. LG 34; cf. LG 10.
1508. CIC, can. 835, §4.
1509. Cf. CIC, can. 230, §1.
1510. CIC, can. 230, §3.
1511. LG 35.
1512. Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 71, 4, ad 3.
1513. LG 35.
1514. AA 6; cf. AG 15.
1515. Cf. CIC, can. 774, 776, 780.
1516. Cf. CIC, can. 229.
1517. Cf. CIC, can. 823, §1.
1518. CIC, can. 212, §3.
1519. Cf. Fil 2, 8-9.
1520. LG 36.
1521. Sf. Ambrozie, Psal. 118, 14, 30: PL 15, 1403A.
1522. LG 36.
1523. EN 73.
1524. CIC, can. 129, §2.
1525. Can. 443, §4.
1526. Can. 463, §§1. 2.
1527. Can. 511; 536.
1528. Can 517, §2.
1529. Can. 492, §1; 536.
1530. Can. 1421, §2.
1531. LG 36.
1532. LG 33.
1533. LG 44.
1534. Cf. LG 42-43; PC 1.
1535. Cf. PC 5.
1536. Cf. CIC, can. 573.
1537. LG 43.
1538. PC 1.
1539. Cf. CIC, can. 605.
1540. CIC, can. 603, §1.
1541. Cf. 1 Cor 7, 34-36.
1542. CIC, can. 604, §1.
1543. OCV, Praenotanda, 1.
1544. CIC, can. 604, §1.
1545. OCV, Praenotanda, 2.
1546. Cf. CIC, can. 602, §2.
1547. Cf. UR 15.
1548. Cf. CIC, can. 573.
1549. Cf. CIC, can. 607.
1550. Cf. CIC, can. 591.
1551. Cf. CD 33-35.
1552. Cf. AG 18; 40.
1553. Ioan Paul al II-lea, RM 69.
1554. CIC, can. 710.
1555. Pius XII, Const. ap. Provida Mater.
1556. PC 11.
1557. CIC, can. 713, §2.
1558. CIC, can. 731, §§1. 2.
1559. CIC, can. 783; cf. RM 69.
1560. LG 31.
1561. LG 44.
1562. CIC, can. 207, §§1. 2.
1563. CIC, can. 331.
1564. CD 2.
1565. LG 23.
1566. AA 2.
1567. GS 43, §4.
1568. Cf. LG 36.

 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire