pregateste pagina pentru tiparire

































 
 FAMILIA 

Familia creștină, încotro?
achizitionare: 14.07.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

IMAGINEA BIBLICĂ A FAMILIEI [1]
Pr. Anton Budău (+)

1. De ce o imagine biblică?

Într-o problemă atât de complexă cum este familia, consultarea Bibliei nu este o soluție anacronică sau anormală, ci, din contră, este un gest firesc. Așa cum specialistul, pentru a cunoaște un aparat, consultă planul tehnic al producătorului, așa un creștin, pentru a înțelege istoria și familia, consultă planul lui Dumnezeu: și acesta se află în Sfânta Scriptură. Iată de ce e actuală imaginea biblică a familiei.

Nu o dată am auzit sunându-ne în urechi o bandă semnată de o ideologie, sperăm apusă, că familia este o instituție potrivită timpurilor antice, contrară demnității omului.

La ipotezele lui Engels că familia ar fi evoluat dintr-o promiscuitate sexuală, apoi din căsătorii de grup de tip matriarhal, pentru a ajunge în sfârșit la familia patriarhală, în care femeia devine sclava bărbatului, studiul sistematic arată că, de la început, familia israelită, cea descrisă în Biblie, este de tip patriarhal, dovadă cuvântul folosit pentru a desemna termenul de familie "bet-ab". La fel expresia "a-și construi o casă" pentru a spune "a crea o familie".

2. Familia creată de Dumnezeu

În primul capitol din Geneză citim: "27Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut: a făcut bărbat și femeie. 28Și Dumnezeu i-a binecuvântat..."

Nucleul fundamental apare deci ca un "chip și o asemănare cu Dumnezeu". Și trebuie notat că asemănarea cu Dumnezeu se referă la această uniune dintre bărbat și femeie pe care textul sfânt o numește adam. Ca bărbat și femeie, omul este, deci, într-o legătură specială cu Creatorul: chipul e ca un fel de copie de autor, iar asemănarea introduce o limitare: e o copie, și nu originalul; și la original omul nu va putea ajunge.

Aceasta este, deci, demnitatea cuplului și textul sfânt vrea să ne transmită tocmai intenția dumnezeiască cu privire la familie.

În capitolul al II-lea al Genezei, v. 18, omul adam este prezentat ca un bărbat izolat, cu conștiința totuși că nu e bine să fie singur. Dumnezeu creează animalele pentru a-l sluji pe om. Pedagogia lui Dumnezeu vrea să-i demonstreze omului că animalul nu poate intra în comuniune cu omul. Și atunci Dumnezeu creează femeia. O face într-un mod diferit de cum crease animalele. Rezultatul este o surpriză pentru om, care exclamă: "23Iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea". Capitolul se încheie cu aceste cuvinte: "24De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un singur trup".

Ne sunt prezentate în aceste versete din capitolul al II-lea unele elemente fundamentale ale familiei în tradiția ebraică și cea creștină:

- noul cuplu va părăsi nucleul familial original pentru a constitui un nou nucleu familial autonom;

- nucleul familial se bazează pe relația conjugală: "vor fi amândoi un singur trup".

Este clar, deci, că pentru Biblie, nucleul fundamental al societății, al oricărei societăți, familia, se bazează pe instituirea dumnezeiască ce face parte chiar din creație: așa cum a fost creat cerul și pământul și tot ce se află pe el, așa au fost creați bărbatul și femeia ca să constituie nucleul fundamental al societății.

Dar între crearea primului cuplu și evenimentele succesive din familie se află păcatul. În ce constă acest păcat? Cu siguranță nu în conviețuirea lor, deoarece în v. 24 se spune că "vor fi un singur trup". În capitolul al III-lea, v. 5, citim că ispititorul îi spune femeii: "Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el [pomul oprit] vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul".

Deci a dori să fie ca Dumnezeu, a aspira la o condiție inaccesibilă pentru un om, iată în ce constă păcatul. Și nu e vorba de o imaturitate pe plan moral sau intelectual. Omul dorea să fie atotputernic, atotștiutor, prerogative specific divine, dovadă interdicția de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, ca și pedeapsa.

Dar ceea ce ne interesează mai mult în studiul acesta este consecința pe care căderea primului cuplu a avut-o pentru familie. Și e vorba de efecte negative: ruperea raporturilor omului cu Dumnezeu duce imediat la ruptura comuniunii și solidarității cuplului. Astfel, bărbatul își acuză soția; acuză cu efect dublu, căci în același timp este acuzat și Creatorul: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat" (v. 12). Femeia, a cărei creație fusese salutată puțin mai înainte cu un chiot de bucurie, devine acum vinovată, după părerea lui adam, și apoi ultimul vinovat e Dumnezeu. Relatarea Bibliei ne prezintă de fapt ceea ce oricine cunoaște: ruptura solidarității din familie, cu acuze de tot felul, deseori lipsite de fundament.

Caracteristic Bibliei este interogatoriul pe care îl face Dumnezeu, unde nu-l înfierează pe om, ci vrea să-l convingă de răutatea acțiunii sale și să-i trezească astfel căința. Dumnezeu nu-l surprinde pe om gol, în propriul ascunziș, ci îl strigă, îl întreabă unde este, lăsându-i astfel posibilitatea de a-și mărturisi greșeala. Dar răspunsul omului arată mai degrabă agresivitate și dorința de a se justifica decât părere de rău: caută un vinovat în loc să-și facă autocritica. La fel procedează și femeia: încearcă și ea să dea vina pe șarpe și, în ultimă instanță - ca și bărbatul - îl acuză pe Creator care a creat șarpele și l-a făcut dăunător. Și acum vă rog să observați: Dumnezeu nu interoghează șarpele. Singurii responsabili sunt bărbatul și femeia, nu animalul. Și vedeți: ruptă relația cu Dumnezeu, rupte relațiile în familie, se rup relațiile și cu natura.

Urmează pedeapsa:

- șarpele se va târî și va mânca pământ: o viață blestemată, dar, pe de altă parte, firească;

- foarte grea apare pedeapsa femeii: dorința de a se căsători și de a forma o familie va fi urmată de frustrări în viața de familie: bărbat autoritar, dacă nu chiar violent, care promite lucruri pe care nici măcar în somn nu le crede realizabile, apoi durerile și pericolele sarcinii;

- bărbatul, care până acum era îngrijitorul paradisului, devine, după cădere și după blestem, un muncitor ce asudă ca să-și câștige bucata de pâine;

- blestemul se extinde și asupra naturii, care nu va mai da rod, și munca ostenitoare va fi aproape zadarnică în fața secetei, degradării terenului, lăcustelor, cutremurelor, dar și a relelor provocate de om: furturi, războaie, nedreptate.

Toate acestea vor face viața de familie și mai grea. Singurul element pozitiv este titlul pe care îl primește femeia: ea este mama celor vii.

Dar ceea ce s-a întâmplat este ireversibil și lui Dumnezeu nu-i rămâne altceva de făcut decât să-l accepte pe om așa cum este el: păcătos și mincinos. De aceea, este alungat din rai ca să nu mai provoace și alte necazuri.

Iată, deci, ce ne spune Biblia cu privire la primul cuplu: Dumnezeu i-a creat ca să fie fericiți. Dar păcatul a făcut ca în locul fericirii să apară suferința și lupta.

Tema înrăutățirii raporturilor între oameni continuă în cartea Genezei, în capitolul al IV-lea. Odată rupte relațiile cu Dumnezeu, răul crește. Așa cum fuseseră rupte relațiile între soți, acum dezbinarea intră între frați: Cain și Abel. Este cunoscut episodul, astfel că mă opresc doar la câteva aspecte:

- Eva (mama celor vii) are doi fii: Cain este agricultor, Abel este păstor;

- ocazia disputei se ivește la oferirea jertfei: fiecare aduce jertfă lui Dumnezeu din produsele muncii sale;

- Dumnezeu acceptă jertfa lui Abel și o refuză pe cea a lui Cain, fără să ni se spună de ce (mențiunea din Evr 11,4 este tardivă);

- conflictul ajunge până la fratricid;

- Dumnezeu intervine abia la sfârșit, "auzind glasul sângelui", și îl blestemă pe criminal.

În a doua parte a capitolului al IV-lea continuă răul: asistăm la o societate în care predomină violența, o violență extinsă și asupra familiei. Dacă nu a fost pace între frați, acum nu va mai fi nici între urmașii lui Cain, creatori de cetăți, dar cu acest aspect al violenței. Tot un aspect al violenței este poligamia. Apare legea talionului (aspectul de dreptate totuși). Decadența și violența nu mai poate fi oprită decât prin potop.

Din cele analizate ce învățături să tragem?

a) Nu există familie armonioasă și care să dureze în timp dacă nu reflectă în propriile raporturi iubirea lui Dumnezeu pentru omenire.

b) Un raport pozitiv cu Dumnezeu este condiția raportului pozitiv dintre soți și dintre fiii lor. Cine spune că "nu există Dumnezeu" nu este emancipat, cum cred mulți azi, ci doar un nebun, așa cum zice Ps 52,1 "Zis-a nebunul în inima sa: «Nu este Dumnezeu»".

c) În criza prin care trece azi familia, trebuie înțeles că ea nu are nevoie de interdicții sau de noi legi, ci de regăsirea credinței și restabilirea raporturilor cu Dumnezeu. Iată de ce problema familiei este o problemă de credință.

3. Relația dintre frați

Cartea Genezei oferă un șir de exemple de relații dintre frați și, în același timp, de fiecare dată ne prezintă judecata pe care Dumnezeu o face asupra acestora. Și sunt toate relații care implică familia. M-aș opri să analizez două fragmente:

- primul, un exemplu de amestec greșit al părinților în jocul fraților, fie ei vitregi, cazul lui Ismael și Isaac;

- al doilea, un exemplu cum frații pot găsi o soluție la problemele lor și să salveze comuniunea, cazul lui Iosif, fiul lui Iacob.

3.1. Isaac și Ismael

Cunoaștem întâmplarea din viața lui Abraham cu cei doi fii ai lui născuți din două femei diferite (cap. 16 și 21). Sara, soția lui Abraham, era sterilă și în vârstă și nu mai putea aștepta nimic. Dar exista o lege care prevedea că soția o poate da pe sclava ei soțului care să aibă un copil cu ea. Din punct de vedere juridic, fiul era moștenitor. Așa a făcut Sara cu sclava ei Agar și Abraham a avut un fiu, pe Ismael. Deși lui Abraham i se promisese din partea lui Dumnezeu că va avea un fiu, el cedează la insistențele soției. Graba Sarei în a rezolva problema va crea însă noi probleme. La scurt timp de la nașterea lui Ismael, Sara are un fiu și Abraham îi pune numele Isaac. La înțărcarea lui Isaac, Abraham face mare sărbătoare la care participă toată familia; Abraham era mulțumit: avea un fiu care îl va moșteni, sânge din sângele lui. Dar chiar în ziua aceea începe dezbinarea. Ismael și Isaac se jucau. Jocul pașnic și liniștit al copiilor trezește gelozia și ura Sarei. Pentru ea, care acum avea un fiu, Ismael devenise un străin, fiul unei sclave egiptene. Distanța socială era enormă. Egalitatea pe care jocul o aducea între copii o tulbura pe Sara. Înainte ca să fie prea târziu, Ismael trebuia alungat. Isaac era singurul moștenitor, nu mai era loc pentru intrus.

Acolo unde copiii găsesc un mod de a trăi ca frați, prin joc, depășind orice barieră socială, adulții văd (poate și azi) un pericol pentru privilegii. De aceea, interzic jocul, desființează înțelegerea și unitatea chiar și în familie. Astfel, relația dintre frați este amenințată de interesele adulților, de calcule egoiste, de diferențe sociale și rasiale. Rupând relația dintre frați, omenirea de azi asistă la crearea unei prăpăstii din ce în ce mai mari între Est și Vest, între Nord și Sud, între țări bogate și țări subdezvoltate.

3.2. Iosif vândut de frații săi

Peripețiile lui Iosif și ale fraților săi ocupă în cartea Genezei douăsprezece capitole (37-49) și constituie un fel de pereche simetrică cu cele relatate despre Cain și Abel. Acolo, un frate își urăște fratele și îl ucide; aici, zece frați îl urăsc pe ultimul și vor să-l ucidă, dar se mulțumesc până la urmă să-l vândă ca sclav. Dar fratele sclav, ajungând într-o poziție înaltă, în loc să se răzbune, le salvează viața și restabilește unitatea familiei.

La începutul povestirii, Iosif are 17 ani. Este păstor împreună cu frații săi. Dar între ei începe neînțelegerea. Motivele sunt trei: a) Iosif aducea tatălui vești despre purtările rele ale fraților săi (turnător); b) este preferatul tatălui; c) visurile ambițioase în care îi vede pe frații săi slujindu-l.

Astfel, abia se ivește ocazia că cei zece și pun la cale uciderea lui. Tatălui îi trimit doar haina pătată de sânge, spunându-i că a fost sfâșiat de fiare sălbatice. Ura lor mare este potolită de Ruben, care le propune să-l vândă ca sclav la o caravană de egipteni.

Pentru Iacob, știrea că ar fi fost sfâșiat de fiare este groaznică. Nu numai că o pierduse pe femeia pe care o iubise cel mai mult, acum îl pierde și pe fiul ei. Toți ceilalți fii nu sunt destul pentru a-l consola. Peste clanul lui Iacob cade noaptea tristeții și frații știu că e din cauza lor.

În Egipt, Iosif face carieră, nu fără obstacole. În timpul secetei, care lovise întreaga Asie Mică și Egiptul, Iosif este administratorul faraonului. Se căsătorește cu fiica unui preot egiptean și ajunge cel mai puternic după faraon.

Și pentru Iacob vin zile grele. Seceta este atât de mare încât sunt nevoiți să caute hrană în Egipt. Vin cei zece frați să cumpere grâne. Iosif îi recunoaște, dar nu li se descoperă. Le cere doar ca a doua oară să nu vină fără fratele mai mic, Beniamin. Cu greu îl va lăsa Iacob pe fiul cel mai mic, dar lipsa de hrană este prea mare. Se pare că încercările la care Iosif îi pune pe frații săi ar putea fi începutul unei răzbunări, dar nu e așa. Vrea doar să-i facă pe frații săi să-și regrete păcatul. La sfârșit se descoperă, plânge și trimite după tatăl său ca să fie adus în Egipt. Familia lui Iosif este primită cu toate onorurile de însuși faraonul Egiptului. Acum toată familia se află din nou împreună. Se face pace. Dumnezeu transformă orice rău în bine. Familia a depășit acum vechile dezbinări și iubirea este reclădită pe iertare. Iarăși familia este întreagă. În țara sclaviei, Iosif reface clanul lui Iacob în pacea și bucuria fraternității regăsite.

După cum se observă, aspectele desprinse din aceste relatări biblice nu se opresc doar la domeniul familial. Pentru un oriental, este frate orice rudă. Astfel, Lot, nepotul lui Abraham, este numit frate. Într-un sens mai larg, termenul de frate are sensul de prieten, coleg. În acest sens, întrebarea "Unde este fratele tău?" se adresează fiecărui om pentru a da seamă de fratele său, de viața lui. Dezinteresul sau ruperea relațiilor de solidaritate, care fac din toți oamenii frați, înseamnă a-și ucide fratele în inimă chiar dacă nu se ridică mâna împotriva lui.

În istoria lui Iosif se pare că Dumnezeu este absent. Nu intervine direct și nici nu este chemat, cel nevinovat nu se lamentează și nu strigă spre Dumnezeu.

Totuși, Cartea sfântă ne arată cum Dumnezeu este prezent: "Domnul era cu Iosif... și toate câte făcea el, Domnul le sporea în mâna lui" (Gen 39,2-3). Dumnezeu este, deci, cu cel nevinovat. Din condiția de sclav, calomniat în casa lui Putifar și apoi aruncat în închisoare, Dumnezeu îl scoate și-l ridică pe tron lângă faraon. Dar în cazul lui Iosif, Dumnezeu este și cel care transformă păcatul fraților, care căutau să-l ucidă sau să-i șteargă amintirea din familie, în ocazie și instrument al salvării lor. De altfel, însuși Iosif sintetizează această intervenție a lui Dumnezeu atunci când le vorbește fraților săi: "Nu vă întristați, nici să nu vă pară rău că m-ați vândut aici, căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieții voastre. Deci, nu voi m-ați trimis aici, ci Dumnezeu care... m-a pus peste toată casa lui faraon și stăpân peste tot Egiptul" (Gen 45,5.8).

Într-adevăr, Dumnezeu este cel care "face ca cineva să moară sau să trăiască, îl coboară în infern sau îl ridică" (1Sam 2,6). El este acela care "îi dă jos de pe tron pe cei puternici și-i înalță pe cei smeriți" (Lc 1,52). Numai Dumnezeu garantează drepturile fraților și, prin ei, ale familiei.

4. Respectul față de părinți

Adresându-se tânărului bogat, Isus i-a spus: "Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile" și citează, printre altele, și porunca a patra (Mt 19,17-19). Altădată le citează fariseilor aceeași poruncă, precizând că era formulată de însuși Dumnezeu (Mt 15,4).

Avem două texte paralele:

- Ex 20,12: "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da ție".

- Dt 5,16: "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, cum ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să trăiești ani mulți și să-ți fie bine în pământul acela pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l dă ție".

Să analizăm cum s-a înțeles și aplicat această poruncă.

Ca și azi, și-n antichitate, porunca a patra, care se adresa, în primul rând, adulților, și nu copiilor, nu era observată de toți. Profetul Ezechiel (22,7) acuză Ierusalimul: "În tine sunt disprețuiți tatăl și mama". Disprețul față de părinți era pedepsit cu mare severitate: "Cine va grăi rău despre tatăl său sau despre mama sa, să fie omorât" (Ex 21,17). Și legea din Sihem era foarte dură: "Blestemat cel care-și disprețuiește tatăl sau mama!" (Dt 27,16). Aceeași pedeapsă era dată celui care "va bate pe tată sau pe mamă; să fie omorât" (Ex 21,15). La fel: "Cel ce va grăi rău de tatăl sau de mama sa să fie dat morții... și sângele său este asupra sa" (Lev 20,9).

Condamnarea la moarte, deși atât de severă, se explică prin aceea că cine știrbește cinstea părinților rupe, de fapt, unitatea care ar trebui să existe între cei care dau viața și cel care o primește. În Deuteronom 21,18-21 se specifică:

De va avea cineva un fiu rău și nesupus, care nu ascultă de vorba tatălui său și de vorba mamei sale și aceștia l-au pedepsit, dar el tot nu ascultă, să-l ia tatăl lui și mama lui și să-l ducă la bătrânii cetății și la poarta cetății și către preoții cetății să zică: "Acest fiu al nostru este rău și neascultător, nu ascultă de cuvântul nostru și este lacom și bețiv". Atunci toți oamenii cetății să-l ucidă cu pietre și să-l omoare. Așa să stârpești răul din mijlocul tău.

Acest caz ne arată că părinții nu puteau dispune după bunul plac de viața copiilor lor, societatea este aceea care judecă și condamnă. Pe de altă parte, recursul la puterea publică se face numai în cazul extrem. Și totuși, ce deosebire enormă între acest text și cel din Lc 15,11-32, unde se vorbește despre tatăl care îl așteaptă și-l iartă pe fiul risipitor!

În cartea Proverbelor găsim apoi tratat pe larg raportul dintre fii și părinți: "Cel ce blestemă pe tatăl său și pe mama sa stinge sfeșnicul în mijlocul întunericului" (Prov 20,20). Furtul sau distrugerea familiei părinților sunt la fel de dur condamnate: "Cel ce se poartă rău cu tatăl său și o alungă din casă pe mama sa este un fiu de ocară și de rușine" (Prov 19,26). "Cine îl pradă pe tatăl său și pe mama sa și zice «Nu-i păcat!» este tovarăș cu făcătorul de rele" (Prov 28,24). Alte texte se referă la bătrânețea părinților: "Ascultă-l pe tatăl tău și nu o disprețui pe mama ta când a ajuns bătrână" (Prov 23,22). "Ochiul care își bate joc de părintele său și nu ia în seamă ascultarea datorată mamei sale să-l scoată corbii care sălășluiesc lângă un curs de apă, și puii de vultur să-l mănânce" (Prov 30,17).

Sigur că porunca a patra este valabilă și pentru copiii mai mici. Isus Cristos a copilărit la Nazaret fiind supus lui Iosif și Mariei (Lc 2,51). Sfântul Paul, în Scrisoarea către Efeseni, se adresează copiilor cu aceste cuvinte: "Copii, ascultați de părinții voștri, în Domnul, căci așa este drept. «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta», aceasta este cea dintâi poruncă însoțită de o promisiune: «ca să-ți fie bine și să trăiești mult timp pe pământ» (Ef 6,1-4). La fel, în Scrisoarea către Coloseni scrie: "Copii, ascultați-i pe părinții în toate, căci lucrul acesta este plăcut Domnului" (Col 3,20). Trebuie să recunoaștem, deci, că această poruncă e valabilă pentru toți cei care mai au părinți în viață.

A-i cinsti pe părinți azi nu este un lucru mai ușor decât în trecut. Conflictul dintre generații riscă să pună între părinți și fii un zid tot mai mare, îndurerând atâtea suflete. Cine va restabili comuniunea? Uneori bunicii au mai multă înțelepciune și mai mult simț creștin, reușind să îi împace pe părinți cu copiii lor. Dar ce s-ar putea spune despre părinții despărțiți? Va reuși un fiu respectuos să îi împace pe cei care i-au dat viața?

Răbdarea și iubirea sunt virtuți mereu necesare, dar în special azi, când bătrânii par să fie niște încurcă-lume și buni să umple doar azilurile, care nu pot fi în nici un caz un loc de cinstire a părinților. Și apoi, care e raportul dintre cuplu și părinții-socri? Dar oare ar mai fi atâtea semne de întrebare dacă ar ști părinții, cum știau odată, să-și binecuvânteze copiii în fiecare seară, făcând pe fruntea lor acel semn care unește cerul cu pământul, cerând împreună binecuvântarea Domnului?

În lumea noastră, atât de puțin respectuoasă față de părinți, față de cei în vârstă, încă mai răsună un cuvânt din partea lui Dumnezeu.

5. Un imn al fecundității

Psalmul 126

Psalmii au fost numiți autobiografia noastră umană și spirituală. Desigur, imaginea familiei din psalmul 126 nu este completă, dar unele aspecte pot îmbogăți analiza noastră.

  1 Dacă Domnul n-ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc.
     Dacă Domul n-ar păzi cetatea, în zadar ar veghea cel care o păzește.
  2 În zadar vă sculați dis-de-dimineață și vă culcați târziu
     mâncându-vă pâinea în oboseală, pe când Domnul o dă
              preaiubitului său în timpul somnului.
  3 Iată, moștenire de la Domnul sunt fiii,
          rodul sânului este răsplată de la el.
  4 Ca săgețile în mâna celui viteaz,
          așa sunt fiii tinereților.
  5 Fericit bărbatul care-și umple tolba cu ei;
     nu se va face de rușine când va vorbi cu dușmanii săi la poartă.

Așa cum am văzut deja, casă în ebraica biblică are și sensul de familie. Din punct de vedere stilistic, este interesat de observat ritmul acestui psalm în trepte, ca și tehnica de ecou:

Dacă Domnul n-ar zidi Domnul... în zadar...
Dacă Domnul n-ar păzi... în zadar... în zadar,
în zadar...
Dacă Domnul n-ar da...

Zidarul care și clădește casa este omul care vrea să-și creeze o familie. Omul aparține familiei și cetății. Dar găsim și un termen mediu: poarta, poarta cetății unde aveau loc procesele, dar și întâlnirea obișnuită dintre concetățeni. Așadar, familiile despre care ne vorbește psalmul 127 nu sunt închise în sine. Își împărtășesc bucuriile și necazurile. Sunt familii care lucrează din zori și până seara târziu, iar pâinea este câștigată "în sudoarea frunții", devenind astfel "pâinea durerii". Totuși, psalmul nu vrea să descrie suferințele. Cel care își pune încrederea în Domnul este binecuvântat. Orice efort devine zadarnic fără Dumnezeu.

Omul de azi trebuie să mediteze acest psalm, altfel devine sclavul muncii. Se zbate fără rost. Cine e cu Dumnezeu, chiar odihnindu-se, are succes. Cine e fără Dumnezeu aleargă în zadar.

Partea a doua a psalmului, v. 3-5, prezintă fericirea căminului bucurat de mulțimea copiilor. Copiii, se spune în psalm, sunt moștenirea, deci darul Domnului și binecuvântarea sa; sunt o răsplată pentru cei care și-au construit familia cu Dumnezeu. Cu o imagine din viața militară, copiii sunt asemănați săgeților, care, în mâna unui războinic viteaz, pot înspăimânta dușmanul și să asigure viitorul casei și al cetății. Familia numeroasă constituia cea mai mare fericire, o binecuvântare a lui Dumnezeu și era și o adevărată bogăție pentru o familie de tip tribal, pentru care era important să fie numeroasă, pentru a fi puternică. Cine are în jurul său mulți fii nu se teme când discuțiile de la poarta cetății devin mai dure.

În lumea noastră, însă, a da viață, a avea o familie numeroasă, a coopera la opera creatoare a lui Dumnezeu sunt sinonime cu ignoranța. Dar să nu uităm că numai darul lui Dumnezeu asigură reușita în viață. Iată imaginea familiei din psalmul 126:

Dacă temelia unei familii nu este iubirea,
zadarnic se construiește o vilă frumoasă.
Dacă temelia unei comunități nu este credința,
sunt zadarnice proiectele și inițiativele.
Dacă temelia unei societăți nu este dreptatea,
sunt zadarnice legile și poliția.
Chiar dacă ar munci cineva cât doi
și-ar pierde somnul și liniștea sufletească,
în zadar ar alerga după câștig.
Adevăratul sens al vieții îl dă numai Dumnezeu.

Iubirea, înțelegerea, dialogul și încrederea între soți și cu copiii este izvor de siguranță. Fericit cine înțelege acestea și trăiește astfel. Nu se va teme de viitor.

6. Isus și familia sa

Nașterea lui Isus Cristos prin puterea Duhului Sfânt în familia din Nazaret are loc după o istorie îndelungată de păcat și har. Dumnezeu își continuă planul de mântuire fără să fie împiedicat de păcatul omului. Isus se naște într-o familie a cărei viață se scurge în sărăcie, în simplitatea muncilor mărunte de fiecare zi, în iubire și solidaritate, în suferință și bucurie.

Evangheliștii Matei și Luca redau cadrul familial în care a avut loc nașterea lui Cristos pe fondul unui trecut mai general. Lăsând la o parte listele genealogice, ne interesează să cunoaștem mai de aproape familia lui Isus.

Familia sfântă este compusă din persoane deschise total acțiunii lui Dumnezeu, așa se explică, de fapt, cum au reușit să-l primească între ei pe Cristos și să continue drumul spre Dumnezeu. În familia din Nazaret vedem persoane care au făcut voința lui Dumnezeu.

Maria și Iosif au vegheat asupra lui în peștera din Betleem și l-au salvat de la masacrul poruncit de Irod. Gingășia și zâmbetul mamei l-au deschis pentru relații umane și pentru limbaj. Iosif își îndeplinește rolul de tată pe care Dumnezeu i l-a încredințat. Învățându-l pe Isus meseria lui de lemnar, Iosif i-a dat lui Isus o poziție socială în comunitate.

Deci, Isus are părinți și acceptă autoritatea lor: "le era supus" (Lc 2,51).

Prin Iosif, Isus face parte dintr-un popor, are o genealogie (Mt 1,1-25) și e un fapt important pentru că acest popor fusese ales de Dumnezeu și primise Legea prin Moise. Prin Iosif, "fiul lui David", Isus se află în inima speranței acestui popor care "aștepta mângâierea lui Israel". Născându-se într-o familie, Fiul lui Dumnezeu împlinește această speranță.

Familia este prima comunitate în care apare încrederea, iubirea, comunicarea între persoane, simțul răspunderii, solidaritatea grupului, care sunt dimensiuni fundamentale umane.

Totuși familia, ca orice comunitate privată, are tendința de a se închide în sine, de a se organiza într-un egoism colectiv. Devine un clan, un grup de presiune. Asistăm la acest proces și în familia de la Nazaret. Predicând împărăția lui Dumnezeu, vindecând bolnavii în sate și în Cafarnaum, Isus întâlnește dușmănia clanului de la Nazaret (cf. Mt 13,53).

În fața ostilității clanului de la Nazaret, Isus vorbește de chemarea profeților. Adevărata familie a lui Isus, după ce și-a început viața publică, este o familie spirituală: "Mama mea și frații mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l pun în practică" (Lc 8,21). Cristos a venit să reunească marea familie a tuturor acelora care sunt cu adevărat frații săi, fiii lui Dumnezeu, pentru că fac voința Tatălui din ceruri. Această familie nouă va fi Biserica, o familie universală.

Un caz special este cel al așa-zișilor "frați ai lui Isus" (Mt 12,46-48; 13,55; Mc 3,31-35; 6,3; In 2,12; Fap 1,14). Isus avea într-adevăr frați și surori? Sau cu alte cuvinte: Maria a avut și alți fii? E o problemă mult disputată între catolici și protestanți.

Expresia "frații lui Isus" a fost interpretată încă din primele secole creștine în trei feluri:

A. "Frații lui Isus" ar fi frați de sânge ai lui Isus, el fiind "primul născut". Dar:

a) în familia ebraică, femeia nu are autoritate: ea este supusă tatălui sau soțului său, iar după moartea acestuia, fiilor adulți. Totuși, aici, Maria este menționată ca reprezentantă a familei;

b) când sfânta familie merge în pelerinaj la templu, nu sunt menționați alți copii; dacă ar fi avut alții, aceștia ar fi rămas împreună cu Maria acasă;

c) niciodată în Noul Testament nu se vorbește despre alți fii ai Mariei. Faptul că Isus este numit primul născut nu înseamnă că Maria ar mai fi avut fii: termenul mai este folosit în Col 1,15, unde Isus este numit "primul născut al Tatălui". Dar Dumnezeu Tatăl nu are alții fii; oamenii sunt doar creați de el, nu născuți.

B. "Frații lui Isus" ar fi fost frați vitregi ai lui Isus, copii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară. Dar:

a) această interpretare nu are o bază istorică: ea se inspiră din literatura apocrifă (Protoevanghelia lui Iacob);

b) acești "frați" nu sunt menționați în relatarea pelerinajului la templu;

c) genealogiile (Mt 1,1-16; Lc 3,23-38) îl prezintă pe Isus ca moștenitor al promisiunilor mesianice, prin Iosif; dacă Iosif ar fi avut alți fii dintr-o căsătorie anterioară, unul dintre ei ar fi trebuit să fie moștenitorul liniei mesianice.

C. În vocabularul ebraic și aramaic nu există un cuvânt pentru a descrie rudenia apropiată (văr, cumnat), folosindu-se cuvântul "frate": Abraham îl numește pe nepotul său Lot "frate" (Gen 13,8; 14,14.16); Laban, unchiul lui Iacob, îl numește pe acesta frate (Gen 29,12.15). Vechiul Testament conține atât în textul ebraic, cât și în traducerea greacă a Septuagintei multe astfel de exemple. Pentru a specifica gradul de rudenie, într-un document juridic, de exemplu, pentru noțiunea de văr se scrie "fiul fratelui tatălui" (Lev 10,4).

7. Familia în scrisorile pauline

Problema familiei nu este marginală în sfântul Paul, deși el se ocupă cu probleme mult mai profunde care privesc credința.

În 1Cor 7,1-9, sfântul Paul răspunde la un caz de conștiință pe care creștinii din Corint îl puseseră. Poate că prea impresionați de exemplul lui Cristos, care a trăit într-o totală feciorie, ca și de învățătura lui, unii creștini din Corint disprețuiau căsătoria. Alții, care proveneau din mediul păgân, nu puteau înțelege măreția fecioriei pe care și Paul o trăise între ei. De aceea, ei îl întreabă pe Apostol ce sens are căsătoria? Ce este mai plăcut lui Dumnezeu: căsătoria sau fecioria?

Este evident că problema nu era numai teoretică, ci, mai ales, practică: de răspunsul Apostolului depindea alegerea creștinilor. Știm că sfântul Paul, propunând ca ideal suprem fecioria, scoate în evidență măreția căsătoriei creștine, insistând foarte mult asupra indisolubilității acesteia. Dar să citim textul:

1 Referitor la cele ce mi le-ați scris, este bine ca omul să nu se atingă de femeie. 2 Totuși, pentru a evita desfrânările, fiecare [bărbat] să-și aibă femeia lui și fiecare [femeie] să-și aibă bărbatul ei. 3 Bărbatul să-și împlinească datoria față de soție, la fel și soția față de bărbat. 4 Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul; la fel, nici bărbatul nu este stăpân pe propriul trup, ci femeia. 5 Să nu vă lipsiți unul de celălalt decât cu consimțământ, pentru un anumit timp, ca să vă dedicați rugăciunii și iarăși să fiți împreună ca să nu vă ispitească Satana din cauza nestăpânirii voastre. 6 Vă spun lucrul acesta ca o îngăduință, nu ca o poruncă. 7 Eu aș vrea ca toți oamenii să fie ca mine, însă fiecare își are carisma proprie de la Dumnezeu, unul într-un fel, altul în alt fel. 8 Celor necăsătoriți și văduvelor le spun că este bine pentru ei dacă rămân ca mine. 9 Dar dacă nu se pot stăpâni, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.

Așa cum se vede, Apostolul nu este un visător. Cunoaște firea omenească și o înțelege. Dacă sexul exprimă demnitate și măreție, poate exprima și fragilitate, lipsă de stăpânire, dorință. Determinant este, însă, întotdeauna raportul cu Cristos: creștinul trebuie să aleagă acea stare de viață în care îl poate întâlni mai ușor, după darul pe care i l-a dat Dumnezeu. În rest, sfântul Paul nu face altceva decât să reia învățătura lui Cristos. Familia trebuie să fie o epifanie a lui Dumnezeu. Căsătoria este măreață numai când se lasă purificată de cruce: iubirea, ca să fie adevărată, trebuie să fie răstignită.

Într-o altă scrisoare, cea către Efeseni (5,21-33), sfântul Paul îi încurajează pe creștini să trăiască "viața cea nouă în Cristos" și se oprește îndelung asupra vieții de familie:

21 Fiți supuși unii altora în frica lui Cristos. 22 Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, 23 pentru că bărbatul este capul femeii așa cum și Cristos este capul Bisericii, trupul său, al cărui mântuitor și este. 24 Și cum Biserica se supune lui Cristos, tot așa și femeile [să fie supuse] bărbaților lor în toate.

25 Bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea 26 pentru a o sfinți, purificând-o prin baia apei în cuvânt, 27 ca să și-o prezinte sieși ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă și neprihănită. 28 Tot așa și bărbații trebuie să-și iubească soțiile ca pe trupul propriu. Cine își iubește soția se iubește pe sine. 29 Căci nimeni nu și-a urât vreodată propriul trup, dimpotrivă, îl hrănește și îl îngrijește așa cum [face] Cristos pentru Biserică. 30 Căci toți suntem mădulare ale trupului său. 31 De aceea își va lăsa omul tatăl și mama și se va uni cu soția sa și cei doi vor fi un singur trup. 32 Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos și la Biserică, 33 dar și cu privire la voi: fiecare să-și iubească soția ca pe sine însuși, iar soția să aibă respect față de bărbat.

Să reținem ideile principale din text, care ne vor permite să înțelegem concepția sfântului Paul despre familie:

Originalitatea sfântului Paul constă tocmai în fundamentarea cristologică și ecleziologică dată căsătoriei creștine. Imaginea care domină tot textul este cea a unirii dintre Cristos și Biserică, ea revenind ca un laitmotiv.

Se pare că Paul atribuie bărbatului rolul lui Cristos, în timp ce femeia ar avea rolul Bisericii. Dar nu e decât o aparență, căci Apostolul arată atât bărbatului, cât și femeii că iubirea lor trebuie să-și aibă exemplul în iubirea dezinteresată a lui Cristos față de Biserică. Prin această imagine, Apostolul vrea să spună că, în căsătoria creștină, soții trebuie să arate unul față de celălalt aceeași iubire pe care Cristos a arătat-o Bisericii. Și este clar că acolo unde este iubire nu mai comandă nimeni, ci fiecare ascultă din iubire și se simte liber. Cristos, de altfel, își arată domnia prin aceea că devine slujitorul tuturor, în aceea că nu este primul, ci ultimul, așa cum zice cu puțin timp înainte de moarte: "Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește" (Lc 22-27). De aceea, Apostolul, vorbind despre diferitele datorii familiale, începe cu îndemnul: "Fiți supuși unii altora în frica lui Cristos". Dincolo de obiceiurile și cultura diferitelor popoare, rămâne clar că sensul cel mai profund al căsătoriei se arată într-o iubire reciprocă între bărbat și femeie, care să fie după chipul iubirii lui Cristos față de Biserica sa.

Specificul unei asemenea iubiri, considerată între Cristos și Biserică, s-ar putea rezuma astfel:

a) iubirea conjugală trebuie să fie total gratuită, ca aceea a lui Cristos care se dăruiește fără să ceară altceva decât să fie, la rândul său, iubit;

b) tocmai de aceea, iubirea tinde la unirea cu celălalt până la identificare, pentru ca celălalt să se simtă prețuit;

c) pentru aceasta, este întotdeauna o iubire gata de jertfă. Cristos a arătat cea mai mare iubire oferindu-se pe cruce, din iubire pentru Biserica sa.

d) este apoi o iubire care crește mereu;

c) e necesar un efort continuu de purificare.

Căsătoria creștină se reîmprospătează astfel încât nu apar ridurile vârstei și nici semnele oboselii. De fapt, în iubire nu poate exista "îmbătrânire", pentru că ea întinerește prin copii, care nu sunt un rod natural al căsătoriei, ci semnul capacității de reînnoire și dăruire. Prezența copiilor este semnul vieții: arborele este viu, dă roade, dă noi vlăstare, e plin de o viață care nu se va termina după ce el dispare.

Tocmai de aceea, după ce a vorbit despre semnificația căsătoriei creștine, Apostolul vorbește despre copii (Ef 6,1-4):

1 Copii, ascultați de părinții voștri, în Domnul, căci așa este drept. 2 Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, aceasta este cea dintâi poruncă însoțită de o promisiune: 3 ca să-ți fie bine și să trăiești mult timp pe pământ.

4 Iar voi, părinților, să nu-i provocați pe copiii voștri la mânie, ci creșteți-i în disciplina și învățătura Domnului.

Pentru apostolul Paul, o familie fără copii este un nonsens: ar fi semnul unei închideri egoiste, și nu al deschiderii cristologice și ecleziale, așa cum i-ar cere iubirea dintre Cristos și Biserică. Iubirea dintre Cristos și Biserică este mereu rodnică; din ea se nasc mereu noi fii prin puterea Duhului Sfânt. Deci, pentru soții creștini există un motiv în plus pentru o rodnicie plină de bucurie, în nici un fel împiedicată.

În ultimul verset, Apostolul îi îndeamnă pe părinți la misiunea lor de educatori: a-i educa pe copii înseamnă a-i naște a doua oară. Educarea să se facă cu blândețe, fără spirit de dominare sau violență, care nu ar face decât să-i întărâte, adică să-i facă închiși pentru orice sfat.

Concluzie

Am analizat diferite relatări din Biblie, care vorbesc despre familie. Încă de la primul cuplu uman, vedem iubirea protectoare a lui Dumnezeu față de familie. Între rândurile greșite pe care le-au scris oamenii de-a lungul istoriei pe tema familiei, observăm scrisul drept și clar al lui Dumnezeu. El rămâne fidel, în ciuda infidelităților noastre. Planul său rămâne o lumină ce poate conduce și astăzi familia spre scopul ei, acela visat de Dumnezeu când l-a creat pe om: o familie unită și fericită, în care sălășluiește încrederea, deschiderea, rodnicia.

Cunoscând acest plan al Creatorului, fie ca și-n familiile noastre să înflorească virtutea și iubirea prin forța ce ne vine din cuvântul său.

Note

[1] Textul acestei conferințe a fost rostit de părintele profesor Anton Budău în 10 iulie 1994 în fața studenților de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iași.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire