pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA I
ANTICHITATEA CREȘTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

10. DUȘMANII INTERNI Al BISERICII. EREZIILE

După Edictul din Milano, din 313, libertatea de gândire teologică crescând, s-a născut răstălmăcirea doctrinei creștine și unii episcopi, preoți și laici propuneau adevărurile de credință altfel decât le-au predicat și tălmăcit Isus și apostolii. Așa s-au născut ereziile, învățături greșite, condamnate de Biserică în sinoadele ecumenice și locale, fixând și dogmele respective.

 

A. EREZIILE PRIMELOR TREI VEACURI

1. Primele sunt iudaizante, încercând să iudaizeze creștinismul. Nazareii retrași peste Iordan țineau Legea mozaică dar nu căutau să o impună creștinilor.

Ebioniții, săraci pioși, respectau legea mozaică și Evanghelia după Matei în aramaică, dar respingeau Epistolele Sf. Pavel și-l considerau pe Cristos fiul natural al lui Iosif și al Mariei, nu Dumnezeu.

Iudeo-gnosticii păstrau Legea mozaică, însă împrumutau idei străine din gnosticismul antic și unele idei creștine. Astfel, Cerint din Alexandria trăind în Asia Mică susținea dualismul: Dumnezeu este invizibil, inefabil, dar materia este veșnică. Lumea a fost făcută de Demiurg. Un înger a dat iudeilor Legea Mozaică. Isus a fost un om bun, natural, nu Dumnezeu întrupat. Păstrau circumciziunea, Sabatul, ritualurile mozaice.

Eclesaismul era un amestec de iudaism, păgânism, creștinism, iar Isus e om întrupat din Fecioara Maria. Păstrau circumciziunea, Sabatul, pe timpul lui Traian.

Iudeo-gnosticismul este expus concret în Pseudo Clementinele cu povești și o călătorie a Sfântului Petru și a Sfântului Clemente Romanul la Roma, în urmărirea lui Simon Magul. Acesta a fost primul eretic în Biserică (Fapte VIII, 9) ce a cerut lui Petru și Ioan, sosiți în Samaria la convertirea diaconului Filip peste care și-au pus mâinile, să-i vândă Spiritul Sfânt pe bani, pentru care a fost mustrat de Sfântul Petru. De aici, cei care vând cele sfinte sunt simoniaci. A avut aderenți în Samaria, Siria, Frigia, la Roma, crezându-se o întrupare a puterii supreme. Cel ce credea în el se mântuia. Isus era o aparență supremă.

2. Aceste erezii sunt provenite din gnoza păgână și unele idei iudaice și creștine: Gnosticismul: de la Gnosis = cunoaștere, știință. Gnosticii susțineau că pot ajunge la cunoașterea supremă a religiei și la misterele ei dobândind astfel mântuirea. Susțineau dualismul: Dumnezeu este binele, materia e răul. După ei, lumea nu e creația lui Dumnezeu, care astfel s-ar întina, ci a unui Demiurg - Eon Inferior, emanat de divinitate. Mântuirea constă în eliberarea de materie, reîntoarcerea sufletului omului în pliromă prin gnoză. Trupul nu mai învie, căci ar înemna că materia este veșnică, dar ea este rea în sine. Isus n-ar fi avut un trup real, ci unul aparent, eteric, peste care a coborât omul Cristos, iar întruparea aparentă. Aveau unele rituri ca și cult, dar morala era ascetică, severă, pentru distrugerea corpului care este materie. Iar pentru unii morala libertinistă cu distrugerea trupului prin excese și desfrâuri nerușinate. Oamenii, după ei, sunt de trei feluri: pneumaticii sau spiritualii compuși din spirit, suflet și trup, mântuindu-se prin gnoză; psihicii cărora gnoza le este închisă, bucurându-se doar de o fericire inferioară; ilicii în care predomină trupul și sunt osândiți. Erau organizați în biserici, secte, colegii, adunări, școli, formând comunități cu mulți șarlatani în Siria și Alexandria în sec. II d. Cr. (anul 160).

Maniheismul era o formă a gnosticismului de la Maniheus, persan născut în anul 215. Este un dualism extrem cu două împărății: a luminii și întunericului, în opoziție permanentă cu omul, cu sufletul bun al luminii. Omul se mântuie prin învățătura lui Cristos, dacă nu face păcate. Maniheii au imitat Biserica cu preoți, diaconi și credincioși aleși (desăvârșiți) și auditori (Catecumeni).

3. Erezii în sânul Bisericii. Marcionismul își are originile în ideile lui Marcion din Sinope. În anul 138 a plecat la Roma, unde a fost excomunicat, fiindcă învăța că între Vechiul și Noul Testament sunt antiteze și nu sunt opera aceluiași Dumnezeu: Vechiul Testament ar fi opera lui Dumnezeu, creatorul lumii, drept, aspru și rău; Cel Nou opera Dumnezeului bun și iubitor ce s-a descoperit în Isus Cristos.

Montanismul, apărut în Frigia, prin 156, a fost propagat de Montan, acesta considerându-se paracletul (mântuitorul, organul Sfântului Spirit anunțat de Isus Cristos), iar revelația Noului Testament nu este desăvârșită, ci se desăvârșește prin el ca paraclet. Tertulian l-a îmbrățișat prin rigorism moral.

Hiliasmul (milenarismul) e credința că Isus Cristos va veni curând după o primă înviere a morților și va înființa împărăția de 1000 de ani, stabilind o teocrație pământeană. Dar Sfântul Ioan prin Isus spune: "Nici îngerii din ceruri nu știu Parusia".

Alogii, în Frigia din Asia Mică, în sec. II, contestau Evanghelia Sfântului Ioan, deoarece vorbește despre Logos și Împărăția milenară.

Antitrinitarismul sau monarhismul atacă unitatea persoanelor Sfintei Treimi, prin sec. III. Paul de Samosata, episcopul Antiohiei (262-269), afirma că Logosul sau Cuvântul este înțelepciunea lui Dumnezeu, iar cu Sfântul Spirit, Sfânta Fecioară a născut un om asemena nouă, pe Isus Cristos, în care a locuit Logosul ca într-un templu, însă Unul este Isus Cristos, și altul Logosul. Deci Tatăl și Logosul fac o singură persoană. Acest Logos s-a manifestat prin Moise și prin profeți și îndeosebi prin Isus, fiul Fecioarei Maria. Isus nu a fost decât un om superior inspirat prin Logos și astfel, câte puțin, merită să fie într-un fel divinizat. Paul de Samosata își sprijinea cristologia lui pe date scripturistice: "Tatăl Meu este mai mare decât Mine." Conciliul din Asia Mică și Siria, format din 70 de episcopi reuniți în Sinodul de la Antiohia, îl condamnară (anul 269), dar Arie își luă o parte din doctrina sa.

Sabelius din Cirenaica, în anul 200, învăța că Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt formează o unitate nedistinctă, dar care iese din sine în timp pentru scopurile lumii. Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt nu sunt persoane distincte ale dumnezeirii, ci trei numiri într-o singură ipostază, trei moduri sau trei manifestări ale dumnezeirii, deci modalism. Sinodul de la Niceea, din 325, a lămurit definitiv raportul între persoanele Sfintei Treimi. Continuatorii maniheilor, montaniștilor, gnosticilor, au fost în sec. VII-IX paulicienii, bogumilii în Bulgaria și Iugoslavia.

 

B. EREZIILE TEOLOGICE PRIVITOARE LA SFÂNTA TREIME

Arianismul, propagat de preotul Arie din Alexandria Egiptului susținea că Fiul este creatura cea mai perfectă a Tatălui, dar nu este Dumnezeu adevărat, deși a participat la crearea lumii, însă numai pentru sfințenia Sa a devenit asemenea Lui. Răspândindu-se puternic în Orient, împăratul Constantin cel Mare convocă primul Sinod ecumenic la Niceea, în anul 325, în cadrul căruia s-a redactat Simbolul credinței "Și într-Unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut..." Era deosebirea numai de o literă între formula ariană și cea catolică... "omoiousios", nu identică, asemănătoare și "omoousios":... de o ființă consubstanțială cu Tatăl. Arienii, negând dumnezeirea lui Isus, au fost condamnați de 318 episcopi adunați la Niceea, însă fiii și urmașii lui Constantin cel Mare au susținut arianismul în veacurile IV, V, VI, inclusiv goții. Abia după 300 de ani erezia a dispărut complet. Numai Dumnezeu a scăpat Biserica de această gravă erezie susținută în special de împărații și patriarhii Răsăritului.

Arianismul se sprijinea pe un principiu inflexibil: Dumnezeu unic, nenăscut și veșnic, rămâne necomunicabil cu lumea materială; altfel ar trebui să-L mărturisim compus, divizibil, schimbător și suma întregii materii. În afara Lui, totul este creatură. Ca și celelalte ființe, Cuvântul a fost scos din neant, creat nu în mod necesar, ci voluntar. Astfel a devenit agent al creației universale, prima creatură a Tatălui, având existența înainte de timp, dar nu din veșnicie, fiindcă a fost un timp când el nu era. Arie se sprijinea aici pe Proverbe 8, 22: "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea tuturor veacurilor", însă aici e vorba de înțelepciunea omenească pe care ereticul Arie o confunda cu Logosul divin. Fiul lui Dumnezeu, fiind o simplă creatură, este cu totul străin și deosebit de ființa Tatălui și nu poate fi numit "de o ființă cu Tatăl" - omoousios to Patri.

Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este creațiunea lumii, fiindcă Dumnezeu cel Preaînalt nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei ființe intermediare. Aceasta este o idee gnostică și eretică, după care materia este rea în sine, iar Dumnezeul Suprem nu se poate atinge direct de materie, căci s-ar întina de aceasta.

La creație, Fiul a primit măreția și puterea creatoare a Tatălui, grație căreia a devenit Fiu adoptiv al Tatălui, câștigându-și astfel o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui, dar substanța Tatălui față de a Fiului se deosebește atât de mult, cum se deosebește infinitul de finit.

În acest fel, arianismul suprima misterul Sfintei Treimi, reducând religia la un cult al Dumnezeului Creator, creștinismul fiind golit de conținutul său divin și înlocuit cu un deism raționalist, filosofic. Această erezie ruina orice divinitate a Fiului și a Spiritului Sfânt, reducându-i la rolul unor creaturi excepționale. În germene, arianismul cuprindea aproape toate ereziile ce i-au urmat: macedonianismul, nestorianismul, monofizismul, sectele de atunci și până astăzi.

Împotriva lui Arie și a adepților lui: Eusebiu din Nicomedia (+ 340) și Maris de Calcedon, Leonte al Antiohiei și alții ce tulburau pacea Bisericii și a Imperiului, împăratul Constantin cel Mare, devenind singurul stăpân al Imperiului prin învingerea lui Liciniu în 323, a convocat Sinodul I ecumenic la Niceea (reședința imperială se afla aproape, la Nicomedia, în Bithynia) acordând celor 318 Părinți episcopi, participanți, privilegiul evectio, adică folosirea poștei imperiale și întreținerea lor pe timpul duratei Conciliului, privilegii păstrate de împărații care au convocat sinoadele următoare.

În cadrul acestui conciliu, prezidat de Osius, episcopul Cordobei (Spania) și delegații Papei Silvestru al Romei (314-335), preoții Vitus și Vincențiu din Roma, Sfântul diacon Atanasie, episcopul Alexandriei Egiptului și mulți alții, printre care Eustațiu din Antiohia, Sfântul Nicolae, episcop de Mira Liciei, Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei (Creta), Leontin din Cezareea, Cecilian de Cartagina, un episcop "scit" ș. a. au demonstrat cu texte din Sfânta Scriptură că Isus Cristos este și Dumnezeu și om adevărat, fiind "de o ființă cu Tatăl" - consubstantialis Patri - omoousios to Patri -, împotriva rătăcirilor lui Arie cuprinse și în lucrarea lui, Thalia (carte de cântece eretice pentru popor) și semi-arienilor lui Eusebiu de Nicomedia, ce susțineau formula omioousios - asemănător după ființă cu Tatăl.

La sfârșitul dezbaterilor, Părinții conciliari au formulat învățătura acestui Sinod, redactând Simbolul credinței în 7 articole, iar al 8-lea începând cu mărturisirea "Credem și întru Spiritul Sfânt".

Arie (+336) și adepții lui, refuzând semnarea formulei omoousios - consubstantialis - de o ființă cu Tatăl, au fost excomunicați și, din porunca Împăratului, exilați în Illyric (foarte probabil Singidunum - Belgrad).

Acest Sinod ecumenic din Niceea a stabilit și data Paștilor în prima Duminică după luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară, dacă nu coincide cu Paștele iudeilor; a condamnat erezia antitrinitară a lui Paul de Samosata; a alcătuit 20 de canoane, stabilind și confirmând drepturile mitropoliților din Roma, Alexandria și Antiohia, ridicându-l pe episcopul Ierusalimului la rangul de mitropolit; au apărat, prin episcopul Pafnutie al Tebaidei-Egiptului, sfințenia căsătoriei preoților, o singură dată, și sfințenia vieții preoților hirotoniți celibatari.

Urmașii împăratului Constantin cel Mare (+337), Constant în Apus și Constanțiu în Răsărit, fiii săi, primul niceean catolic, celălalt semiarian cu Eusebiu de Nicomedia pe care l-a instalat episcop la Constantinopol. Biserica era deja împărțită. Pentru a o reuni, Constant a hotărât ținerea unui sinod la Sardica (Sofia), în anul 343, iar Constanțiu, aflat în război cu perșii, a consimțit. S-au adunat ambele tabere, dar semiarienii orientali cer pentru desfășurarea sinodului două condiții: condamnarea Sfântului Atanasie, deja episcop din 337, și o nouă formulare a Simbolului Credinței. Întrucât cei 341 de episcopi catolici se opun, eusebienii pleacă la Filippopolis, în Tracia, sub protecția lui Constanțiu, unde își mențin condamnarea Sfântului Atanasie și a arianismului. Părinții sinodali sosesc la Sardica din Roma, Spania, Galia, Moesia, Daciile, Tracia, Dardania, Epir (39. H. Mihăescu, op. cit., p. 36) restabilesc pe Sfântul Atanasie și alți episcopi depuși de semiarieni în scaunele lor, confirmă decretele de la Niceea și excomunică pe episcopii părții opuse. Tot atunci a fost redactat și aprobat decretul Sardica sub președinția Papei Iuliu, reprezentat de Sfântul episcop Osius al Cordobei, preoții Archidamus, Philoxen și diaconul Leon (ajuns papă), prin care, "după obiceiul imemorial, episcopul poate fi judecat numai de un conciliu provincial și dacă nu e satisfăcut de sentința adusă, coprovincialii sunt obligați să-i scrie Papei de la Roma, care poate aprecia dacă se poate revizui procesul și sentința sa rămâne irevocabilă". Deci Conciliul de la Sardica menține principiul apelului ultim la Papa Romei, pe care Papa Iuliu l-a afirmat viguros. (40. Etienne Chastel, Histoire de christiannisme, Tome II, Paris, 1889, p. 499).

Macedonismul nega dumnezeirea Sfântului Spirit - erezie susținută de către patriarhul Macedoniu al Constantinopolului - după greșeala lui Arie pentru persoana Fiului. L-a condamnat Sinodul al II-lea ecumenic, ținut la Constantinopol în 381, convocat de împăratul Teodosie, unde s-a redactat formula:"Și întru Spiritul Sfânt, Domnul de viață făcător, care de la Tatăl purcede...". Conciliul II Ecumenic din Constantinopol (381) a luat și decizii canonice puțin fericite, între care Canonul III, ce stipula că Episcopul "Noii Rome" (Constantinopol) trebuie să aibă aceleași prerogative ca Papa de la Roma, fiind al doilea în scaun după Papa, rezidând în reședința imperială, după ei titlu pur politic, eludând anticreștinește că în Roma a activat și a murit martir Sfântul Petru, deci că Roma este un scaun apostolic de origine divină. Cu timpul, Bizanțul a centralizat toate problemele orientale sub înalta direcție a împăratului și a "Sinodului permanent" prezidat de Patriarh, bizantinismul fiind ridicat la rangul de tribunal religios al Orientului, punând Patriarhul la nivelul Papei și împăratul deasupra tuturor, ceea ce papii n-au aprobat niciodată. Odată cu moartea împăratului Valens (378), arianismul nu mai are protejat oficial. La Conciliul II Ecumenic din 381, de la Constantinopol, a participat și prezidat prima parte Sfântul Grigore de Nazians. Încă înaintea acestui conciliu el a fost chemat de împăratul Teodosie la Constantinopol, unde arianismul avea mare putere, și într-o încăpere umilă numită "Anastasis" (învierea), rosti celebrele sale predici teologice despre Sfânta Treime. După moartea patriarhului Meletie, el a fost numit patriarh și a condus prima parte a Sinodului II Ecumenic (Constantinopol, 381), dar ofensat de episcopii orientali că asculta de Papa de la Roma, Sfântul Grigore demisionă, părăsi imediat sinodul, retrăgându-se la moșia sa. Când episcopii orientali îi reproșară că Isus s-a născut în Orient și că ei trebuie să aibă cuvântul și în problemele sinodale, iar nu Apusul, Sfântul Grigore le-a răspuns: "Dar tot în Orient a fost răstignit Isus Cristos". După acest conciliu, împăratul Orientului, Teodosie, a interzis treptat și a cerut să fie părăsit păgânismul (392), distrugând templele păgâne, dar era tolerant cu persoanele păgâne aflate în dregătoriile imperiului. În 390 împăratul Teodosie a fost pedepsit de Sfântul Ambrozie fiindcă a ordonat să fie uciși 7000 de oameni răzvrătiți. L-a oprit să intre în templu și i-a spus: "Tu l-ai imitat pe David în crimă, imită-l și în pocăință". El a consimțit și a primit pocăința publică îngenunchind în fața bisericii și trei luni de zile n-a îndrăznit să intre în biserica din Milano.

Pelagianismul este o erezie antropologică referitoare la soarta omului și a fost susținută de călugărul Pelagius din Irlanda, care susținea că păcatul strămoșesc a stricat numai lui Adam, n-a trecut asupra omenirii întregi. De aceea, botezul și Sfânta Treime nu sunt necesare, chiar și patimile, moartea și harul lui Isus n-ar fi necesare, căci omul se poate mântui prin propriile sale puteri. Nu-i nevoie de grația sfințitoare. Exemplul lui Isus e doar o pildă bună. L-au combătut Sfântul Augustin și Sfântul Ieronim și l-a condamnat Papa Inocențiu I, dând ocazie Sfântului Augustin să rostească: "Roma locuta, causa finita!", ceea ce arată că Sfântul Augustin credea în infailibilitatea papei. L-au condamnat și alte sinoade particulare și Sinodul ecumenic din Efes, în anul 431 d. Cr.

Predestinațianismul - opus pelagianismului - susținea că omul nu e liber și ca atare mântuirea lui nu atârnă de faptele lui, ci de cum a fost predestinat din veșnicie de Dumnezeu: la osândă, ori la mântuire. Luther și Calvin au preluat această teză falsă și au dezvoltat-o greșit în lucrările lor.

Nestorianismul. Patriarhul Nestor al Constantinopolului, împotriva învățăturii Bisericii conform căreia Cristos este om adevărat și Dumnezeu adevărat în aceeași persoană, a doua divină, învăța că în Isus sunt nu numai două naturi deosebite, ci și două persoane deosebite (dumnezeiască și omenească) și între ele e numai o legătură morală, de prietenie, nu una substanțială, sau ipostatică. În acest caz, Sfânta Fecioara Maria nu ar fi Născătoare de Dumnezeu, ci numai mama persoanei omenești. Sinodul ecumenic din Efes, anul 431, l-a condamnat pe Nestor, definind dogma: în Isus Cristos, a doua persoană dumnezeiască, sunt două naturi - divină și umană -, în consecință, Sfânta Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, nu numai mama persoanei omenești, cum greșit învăța Nestor. Poporul care aștepta afară hotărârea Sinodului, aflând-o, l-a aclamat, îndeosebi, pe Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei, care l-a combătut magistral pe Nestor. Inscripțiile descoperite în Dacia, datând din secolul al V-lea, consemnează dogma crezută de strămoșii noștri: "Sfânta Fecioară Maria - Născătoare de Dumnezeu", cum credeau și înainte de acest Sinod efesian.

Monofizismul a fost formulat și propagat de călugărul egumen Eutichie din Constantinopol, care susținea că în Isus ar fi numai o singură natură (nu numai o singură persoană), cea dumnezeiască, aceea care a absorbit pe cea omenească, precum un picur de apă în mare. A fost combătut de Sinodul IV ecumenic din Calcedon, anul 451, când s-a acceptat ca patriarhul Constantinopolului să fie recunoscut al doilea în scaun după Papa Romei. Adepții lui Nestor trăiesc și azi puțini în India și China, iar monofiziții sunt și azi în Asia Mică și Egipt. Monofizismul a fost condamnat de 600 de episcopi și de Papa Leon cel Mare în epistola adresată episcopului catolic Flavian, care, apărând dreapta credință, a fost ucis. Ajunsă în fața Sinodului IV ecumenic, scrisoarea Papei Leon cel Mare, după ce a fost citită, a fost aclamată de întregul Sinod, președintele afirmând: "Petru a vorbit prin Leon". Așa s-a recunoscut și infailibilitatea papei, crezută încă din primele secole creștine. Și azi această epistolă este regulă de credință. Sinodul IV Ecumenic din Calcedon s-a desfășurat în 15 sesiuni în luna octombrie 451, în timpul domniei împăratului Marcian și împărătesei Pulcheria, sub conducerea solilor Papei Leon cel Mare și cu participarea a 600 de episcopi. Aceștia au condamnat, iscălit și depus pe mitropolitul Dioscor al Alexandriei, nestorian, datorită căruia a fost maltratat și ucis arhiepiscopul Flavian al Constantinopolului în "Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449". S-a aprobat "Epistola Ad Flavianum" a Papei Leon, în care e condamnat nestorianismul, oprită a se citi în "Sinodul tâlhăresc de la Efes" de către Dioscor. S-a reconfirmat ținerea strictă a doctrinei catolice adoptată în sinoadele de la Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431) și anatematismele Sfântului Ciril Alexandrinul, s-a adoptat condamnarea monofizismului lui Eutichie în sesiunea a VI-a din 25 octombrie 451, în prezența împăratului Marcian, când episcopii sinodali au strigat: "Aceasta este credința noastră, a tuturor, toți slobod am iscălit, toți suntem catolici" (41. Samuil Micu, Istoria bisericească, îngrijită de arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Eparhia Râmnicului, 1993, p. 151). În sesiunea a XV-a, de încheiere, s-au elaborat 30 de canoane. În al 28-lea se cerea ca, potrivit hotărârii celor 150 episcopi prezenți în 381 la Sinodul din Constantinopol, să i se acorde și patriarhului Constantinopolului aceleași prerogative bisericești ca patriarhului Romei Vechi, cu dreptul de a hirotoni pe mitropoliții din Eparhiile Pontului, Traciei și Asiei, iar aceștia, la rândul lor, pe episcopii sufragani, canon pe care l-au aprobat toți părinții afară de solii papei care au grăit împotrivă. "Acesta a fost săborul de la Halchidon a toată lumea, la care au fost 600 de părinți" (42. S Micu, op. cit., p. 152). Abia în Sinodul XII Ecumenic Latran (1215) cei 404 episcopi participanți au aprobat canonul 28 de la Conciliul Ecumenic Calcedon (451). Din acest canon este limpede că credincioșii daco-romani din nordul Dunării nu erau cuprinși sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului, ce avea sub jurisdicția ei eparhiile Pontului, Traciei și Asiei, care aparțineau de Prefectura Orientului. Sub Dioclețian (284-305) Imperiul Roman a fost împărțit în patru prefecturi, subîmpărțite în 13 dieceze și acestea în 116 provincii. Patriarhul Constantinopolului avea în subordine șase provincii: Europa, Rhodope, Tracia, Haeminont, Moesia Secunda, Scythia (Dobrogea). Dieceza Daciei împreună cu Dieceza Macedoniei făceau parte din Prefectura Iliricului. Dieceza Daciei cuprindea șase provincii: Dacia Mediteraneea, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Praevalitana și o parte din Macedonia Salutaris. Dieceza Traciei se întindea în sudul Dunării până la Filipi și la Sardica, la nord până la Dunăre (de la Rusciuc pănă la gurile Dunării) și la răsărit se mărginea de Marea Neagră și Marea Egee, deci cu excepția Dobrogei, teritoriul românesc fiind subordonat vicariatului de la Tesalonic, apoi din 525, Iustinianei Prima, iar după Leon Isaurul (726), din nou vicariatului Tesalonic, supus succesiv papei. Acestuia i-a urmat Ohrida, ocupată în sec. XIV de turci, care au supus-o patriarhului Constantinopolului. Însă în anul 1054 Leon, arhiepiscopul Ohridei, se uni cu Mihail Celularie și făcu Marea Schismă. (43. Dr. Vasile Lucaciu, Revista catolică și Biserica Ortodoxă Română, în "Revista catolică", anul IV, Baia Mare, 1890, p. 385). Deși monofizismul a fost condamnat la Calcedon (451), totuși el se menținu clandestin prin împărăteasa Teodora, soția lui Iustinian, care era monofizită, în timp ce soțul ei era catolic calcedonian. Voind să împace monofizismul cu catolicismul și să readucă în sânul Bisericii Catolice pe monofiziți, Iustinian convocă cel de-al V-lea Conciliu Ecumenic în anul 553 la Constantinopol, cu participarea a 150 de episcopi. Îl aduse și pe Papa Vigilius de la Roma, ca să condamne "Cele trei Capitole", cu erezia nestoriană, făcând unele concesii monofiziților. Dar Papa, sub presiune, a condamnat în decretul său "Iudicatum" "Cele trei Capitole", fără să amintească măcar autoritatea infailibilă a Conciliului din Calcedon, pe care împărăteasa nu-l accepta. Episcopii apuseni și cei africani au protestat și l-au amenințat pe Papa, care a redactat și proclamat un act, "Constitutum", prin care interzicea expres condamnarea "Celor trei Capitole". Episcopii latini prezenți la sinod s-au opus, motiv pentru care au fost trimiși în exil, unii murind ca martiri. Văzând aceste jertfe și pentru a evita altele, la cererea și impunerea împăratului Iustinian, Papa Vigilius a aprobat Conciliul V ca fiind ecumenic și a plecat supărat la Roma; ajuns pe teritoriul Italiei moare, urmând ca Papa Pelagiu (555-560), urmașul său, să determine Occidentul să condamne și el "Cele trei Capitole". Episcopii din Toscana, Liguria și Istria fac schismă și abia după 100 de ani se reîntorc în sânul Bisericii. Totuși, au rămas monofiziți o parte din copții din Egipt, catolicii melchiți și călugărul monofizit Iacob Baradai, care a restabilit Patriarhatul monofizit al Antiohiei, cu sprijinul Teodorei, și a lăsat Biserica iacobită, astăzi în mare parte revenită la catolicism. Trebuie să subliniem faptul că împăratul Iustinian s-a considerat conducătorul suprem al Bisericii, considerându-l pe Papa primul său agent religios, dator să execute toate dispozițiile sale. Se considera Sumus Pontifex, căruia trebuie să i se supună toate scaunele episcopale, inclusiv cel papal, deși papii nu i s-au supus. Când în anul 536 a fost adus silit la Constantinopol, Papa Agapet I i-a spus împăratului: "Am venit la Constantinopol crezând că îl voi găsi pe Constantin, dar iată în fața mea Dioclețian." Iustinian a murit în 565 când noi pericole amenințau Biserica: migrația popoarelor germanice, lombarzii în Italia, monotelismul patriarhului eretic Sergiu al Constantinopolului (610-658).

Monotelismul a fost formulat și predicat de Sergiu, patriarhul Constantinopolului, care voia ca împreună cu împăratul Heraclius să refacă unitatea credinței, însă în mod greșit, susținând că în Isus Cristos sunt două naturi, dar numai o singură voință, ca să fie pe placul monofiziților. Dar a fost condamnat de Papa Ioan al IV-lea și de Sinodul de la Latran, anul 649, și apoi de Sinodul ecumenic din Constantinopol, în anul 680, stabilindu-se că în Isus Cristos sunt două naturi cu două voințe: divină și umană. Conciliul VI Ecumenic, ținut la Constantinopol, la 680-681, desfășurat cu participarea a 125 de episcopi sub președinția legaților Papei Agaton (678-681), cărora papa le trimise "Epistula dogmatica", subliniază că în Isus sunt două voințe: divină și cea umană subordonată divinei, fără împărțire, fără schimbare, fără confuzie, perfect unite în persoana Fiului. Sunt afurisiți Teodor de Faran, Sergius, Paul, Phyrrus și Petru de Constantinopol ca eretici monoteliți, iar Papa Honorius (625-638) nu ca eretic, ci ca paznic necredincios al învățăturii ortodoxe catolice - deci nu era în joc infailibilitatea papală. Din cauza apărării ortodoxiei catolice contra monotelismului, Papa Martin I (649-655), fiindcă a condamnat erezia în Conciliul Latran, este răpit de trimișii împăratului Constant II, dus la Constantinopol, expus insultelor și batjocurilor populare, iar apoi este exilat în Hersones, în 16 septembrie 655. Sfântul Maxim Mărturisitorul, prietenul Papei Martin I, este adus în fața împăratului căruia îi reproșă că "definirea adevărurilor de credință revine preoților nu împăratului", fapt pentru care i se tăie limba și mâna dreaptă lui și discipolilor săi, murind surghiuniți la poalele Caucazului. Acest Conciliu VI Ecumenic (680-681) a fost convocat de Constantin III Pogonat, împăratul, și prezidat de legații Papei Agaton, desfășurându-se între 6 noiembrie 680 - 16 septembrie 681, cu prezența a 125 de episcopi, care au condamnat monotelismul. Pentru a completa cu canoane disciplinare conciliile V și VI ecumenice, Împăratul Iustin al II-lea convocă în 692 Conciliul quinisexte (al V-lea - VI-lea), în sala bisericii imperiale cu cupolă - trullus - de unde numele "Conciliul Trulan", în care este respins celibatul preoțesc, ajunul de sâmbăta din Post, se reînnoiește canonul 28 din Sinodul Ecumenic Calcedon prin care Scaunul episcopal Constantinopol primește egalitate cu cel al Romei, dar Papa Sergius (687-701) refuză să le aprobe. Rivalitatea surdă între Biserica greacă și Biserica romană creștea pregătind schisma. Din câte vedem, rezultă că majoritatea ereziilor au apărut în Răsărit și numai intervenția Papilor, ca și conducători supremi, a salvat dreapta credință (ortodoxia, din grec. orthos = drept și doxa = opinie). Aceasta au recunoscut-o și Sfinții Părinți ai sinoadelor, regii, împărații, istoricii cinstiți ai Răsăritului. Altfel, ortodoxia ar fi devenit erezia ereziilor, scrie bizantinologul Nicolae Șerban - Tanașoca într-un studiu al său (44. N. S. Tanașoca, Cât de bizantină este civilizația românească, în "Luceafărul", Almanah estival '87, București).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire