pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA I
ANTICHITATEA CREȘTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

11. LITERATURA BISERICEASCĂ VECHE SFINȚII PĂRINȚI

Cei doisprezece Apostoli au fost constituiți de Isus și ca depozitari ai învățăturii Sale; ei au avut misiunea să predice Evanghelia la toată lumea și Sfântul Spirit să-i asiste pentru a-și reaminti toate învățămintele lui Isus. Învățătura lor a fost vie. Deci, mai întâi nu a fost Cartea, Scriptura, ci învățătura Apostolilor. Dar împrejurările în care au predicat, le-au arătat că este necesar să consemneze în scris esențialul mesajului lui Cristos. Diversele cărți ale Noului Testament s-au născut în Biserică și pentru Biserică. Urmașii Apostolilor, moștenitori ai funcțiunilor lor, asistați și ei de Sfântul Spirit până la sfârșitul veacurilor, vor fi și sunt singurii interpreți fideli autentici de-a lungul veacurilor. Primele Cărți Sfinte ale Noului Testament au fost scrise ocazional; unele, ca scrisori ale Sfântului Pavel, s-au pierdut și ne-au rămas cele azi cunoscute, deși el vorbește și de unele dispărute. Toate ne dau date prețioase despre caracterul autorului lor, starea comunităților creștine fondate, probleme de teologie clarificate. Cele patru Evanghelii recunoscute canonic din veacul II d. Cr. se prezintă în condiții critice superioare oricăror scrieri din antichitatea profană. Astfel, primul fragment al manuscrisului Evangheliei Sfântului Ioan (pe 52 file de papirus) datează de la începutul secolului al II-lea; Evanghelia Sfântului Matei este citată de Sfântul Ignațiu de Antiohia în anul 110. Datele admise pentru a fi redactate sunt: pentru Marcu aproape de anul 70 d. Cr.; deceniile 70-80, Matei și Luca; în jurul anului 100 pentru Evanghelia Sfântului Ioan. Luca este și autorul Faptelor Apostolilor, în dezvoltarea Bisericii după Rusalii încoace. La finele veacului I creștinismul se afla deci în posesia întregului patrimoniu scripturistic din care se va inspira în viitor. În afara celor patru Evanghelii avem deja: Faptele Apostolilor (1), Epistolele Sfântului Petru (2), ale Sfântului Pavel (14), ale Sfântului Ioan (3), a Sfântului Iacob (1), a Sfântului Iuda (1) și Apocalipsul Sfântului Ioan Evanghelistul. Evanghelia lui Matei a fost scrisă în limba aramaică, vorbită de Isus, toate celelalte în limba greacă. Pe lângă tezaurul doctrinar, Biserica, la finele veacului I, avea o ierarhie puternic organizată și recunoștea primatul Bisericii Romei, după cum se vede și din scrisoarea episcopului Clement al Romei adresată în anul 96 creștinilor din Corint, divizați într-un conflict intern.

După cărțile Sfintei Scripturi, o mare valoare au scrierile Sfinților Părinți apostolici, pentru vechimea și autoritatea autorilor care au fost ucenicii Apostolilor, contemporani cu ei și având o viață sfântă. Așa sunt cărțile: "Didache" sau învățătura Sfinților Apostoli, primul catehism scris la finele veacului I. Scrisoarea lui Clemente, Papa Romei, către Corinteni. Cele șapte epistole ale Sfântului Ignațiu de Antiochia, mort în persecuție sub Traian, referitoare la ierarhia bisericeacă. "Păstorul" de Hermas, prin frumoasele pilde, îndeamnă la pocăință. Epistola lui Pseudo-Barnaba. Scrisoarea Sfântului Policarp din Smirna (69-155 d. Cr.) către Filipeni. Papias din Hierapolis a Sfântului Ireneu (+202 în Lyon), ucenicul Sfântului Policarp, a scris împotriva gnosticilor. Mișcătoare sunt cele 41 de imnuri "Odele lui Salomon", psalmi iudeo-creștini care preamăreau pe Cristos-Lumina. Atașamentul creștinilor pentru Dumnezeu făcut om se manifesta în povestiri din veacurile II-VI, alcătuind o adevărată literatură apocrifă răsunătoare, descriind episoade necunoscute din viața Mântuitorului și Apostolilor, ca: Evanghelia lui Petru, Evanghelia lui Iacob, Actele lui Petru, Andrei, Pavel, Apocalipsul lui Ioan Botezătorul, al lui Bartolomeu, al Fecioarei, Scrisoarea lui Isus către regele Edessei, Epistola Apostolilor ș.a., toate doar cu valoare informativă nesigură. Cea mai veche listă a cărților canonice ale Noului Testament a fost stabilită la Roma spre anul 200 d.Cr.

Sfinții Părinți scriitori bisericești se împart în Sfinți Părinți și Teologi. Sfinții Părinți sunt mai vechi, învățați și sfinți, trăind în secolele I-VII. Teologii trăiesc din secolul al VIII-lea încoace.

Părinții apostolici au trăit direct cu Apostolii, ori contemporani cu ei, cunoscând direct primele izvoare ale credinței și vieții creștine. Ca și Sfinții Apostoli, ei scriau mai ales epistole în limba greacă. Așa am pomenit pe Papa Clemente Romanul, "Didache", Scrisorile Sfântului Ignațiu al Antiohiei. Din una trimisă la Roma cităm: "Cereți pentru mine tăria pentru ca nu numai să mă fi numit creștin, ci să fiu găsit așa, când voi dispărea din această lume. Ceea ce se vede e vremelnic; ceea ce nu se vede e veșnic. Eu sunt grâul lui Dumnezeu. E nevoie să fiu măcinat de dinții fiarelor, pentru ca să fiu găsit bun de pâine lui Cristos." El trimite această epistola "Bisericii Romei, care prezidează caritatea, Bisericii iubite și luminate", ceea ce este o recunoaștere a primatului Romei, căci în celelalte scrisori nu se exprimă altor biserici așa.

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, discipolul Sfântului Ioan Evanghelistul, martirizat în 155, căruia judecătorul roman Statius Quadratus, cerându-i să-l insulte pe Cristos, Sfântul Policarp i-a răspuns: "Sunt 86 de ani de când îl slujesc și El nu mi-a făcut niciodată vreun rău. Cum aș putea să insult pe Mântuitorul meu și Regele meu?" I se pregăti un rug. Policarp fu legat de stâlp în picioare și cu mâinile la spate (45. Alexandru Ciple, Rezumat al Istoriei Bisericii, traducere după F. Mourret și J. Carreyre, Gherla, 1928, p. 56). El își ridică ochii la cer și zise: "Stăpâne, mulțumită și slavă îți aduc ție pentru toate binefacerile pe care le-am primit de la Tine prin preotul veșnic Isus Cristos, Fiul Tău preaiubit, prin care Tu împreună cu El și cu Spiritul Sfânt să fii preamărit, acum și în veacurile viitoare. Amin." Călăii dădură foc rugului și, minune: flacăra se întinse ca o boltă deasupra capului martirului, ca pânza unei corabii umflate de vânt. Un călău înaintă și izbi sfântul cu o lovitură de cuțit. Cadavrul fu ars.

Apologeții. Sfântul Iustin Martirul era grec din Palestina. Căutând adevărul în școlile filosofice, un bătrân pustnic întâlnit îl puse să reflecteze asupra profețiilor Legii Vechi, deschizându-i poarta pentru Legea Nouă. Sub haina de filosof propovădui cuvântul lui Dumnezeu. El a întemeiat școala creștină din Roma, unde a și fost decapitat. A scris: Apologia, în care apără creștinismul atacat de împărați și elini (150 d.Cr.) și Dialogul cu evreul Trifon. După el, creștinismul este adevărata religie, fiindcă este religia universală și absolută. El ne-a dat mărturie despre Sfânta Euharistie în antichitatea păgână, oferindu-ne și desfășurarea Sfintei Liturghii: Ofertoriu, Consacrarea, Cuminecarea.

Tertulian, născut la anul 160 d. Cr. în Cartagena, a primit o educație îngrijită, studiind limba greacă și dreptul, devenind avocat; încreștinându-se în 197 și hirotonindu-se preot, a desfășurat o bogată activitate împotriva dușmanilor Bisericii, ca polemist, având ca principale lucrări: "Apologeticum" și "De Praescriptionibus haereticonum". În Apologetica face și greșeli, că ar crede adevărurile revelate, chiar de ar fi și absurde, dar în încheierea lucrării are un superb elogiu adus martirilor: "Tribunalele voastre, zice el, adresându-se magistraților romani, sunt câmpurile de bătaie unde noi luptăm pentru adevăr. Uneori moartea urmează. Aceasta este Victoria noastră, după noi. Haideți deci, vrednici magistrați, jertfiți pe creștini; poporul va fi recunoscător pentru aceasta. Chinuiți, torturați, sfărâmați; nedreptatea voastră va dovedi inocența noastră. Aceasta, pentru că Dumnezeu vă lasă să faceți. Când mâna voastră ne seceră, noi ne înmulțim; sângele creștin este sămânța." În tratatul "Prescripțiuni" se opune ereticilor din toate vremurile, dovedindu-le că Isus și-a încredințat învățătura sa apostolilor Săi și aceștia au transmis-o Bisericilor pe care le-au fondat, deci Tradiția este modul instituit de Cristos în propagarea doctrinei Sale, iar Biserica - instituția -, organul autentic al acestei tradiții, atâta timp cât se leagă de apostoli printr-un lanț neîntrerupt. Ca atare, interpretarea personală, în afara Bisericii, nu este admisă.

Regretabil e că spre 206-208 Tertulian a aderat la montanism, erezie care la început, prin Marcion în Roma (144 d. Cr.), respinse întreg Vechiul Testament, iar din cel Nou reținu numai Evanghelia Sfântului Luca și câteva din Epistolele Sfântului Pavel (către Romani și Galateni), făcând o nouă Biserica eretică, iar din anul 170 se propagă prin preotul Montan de Cibele (Frigia, Asia Mică), ce se considera Mângâietorul, încarnarea Sfântului Spirit, promis de Isus la Cina cea de taină. Acest preot propaga pocăința, adepții lui considerându-se "iluminați" prin ajun și castitate absolută, expunându-se bucuroși martiriului; de aceea ei se numeau pneumatici (spirituali), în opoziție cu creștinii comuni, pe care-i numeau psihici. Răspândită repede și puternic în Asia Mică, nordul Africii și la Roma, a fost condamnată în multe sinoade, dar a persistat în diverse forme până în secolul al VIII-lea. Tertulian a fost condamnat și el de Biserică pentru această erezie numită montanism.

Sfântul Ireneu (130-202) născut în Smirna, ales în anul 177 episcop, succesor al Sfântului Fotin, episcopul Lyonului, martirizat. A scris "Contra haeraeses", îndeosebi împotriva gnosticilor, dând ca regulă de credință: adevărul religios se găsește în tradiția Bisericii; autenticitatea credinței actuale este dovedită prin faptul că, cei ce o propovăduiesc astăzi au primit-o de la Apostoli; infailibilitatea ei absolută este garantată prin asistența Sfântului Spirit. Prin această lucrare este considerat unul din părinții teologiei catolice. E martirizat în 202 sub Septimius Severus.

Alți apologeți: Minutius Felix cu apologia sa "Octavius"; Sfântul Ciprian; Lactantius; Origene, mândria școlii din Alexandria, care prin operele sale a îmbogățit teologia creștină atât în metodele studierii Sfintei Scripturi și comentării textului sacru, cât și prin teza că numai Biserica poate interpreta Sfânta Scriptură în sensul autentic, predicat de Cristos și Sfinții Apostoli. A trăit între anii 185-255, fiind grav torturat în timpul persecuției lui Decius, dar supraviețui, mai trăind încă trei ani și asociindu-se episcopilor Cornelius, Ciprianus, Dionysius la ajutorarea creștinilor torturați. A murit în orașul Tyr, unde este îngropat.

 

A. SFINȚII PĂRINȚI DIN RĂSĂRIT

Sfântul Atanasie (295-373) a ajuns patriarh al Alexandriei, în locul Sfântului Alexandru, înaintașul , protectorul și tovarășul său de luptă împotriva arianismului. Tinerețele și le-a petrecut în pustietatea Tebei sub conducerea Sfântului Antonie cel Mare, a cărui viață a descris-o. Persecutat de arieni și împăratul Constanțius, a fost silit să se refugieze la Roma sub protecția Papei, prilej cu care a făcut cunoscută în Apus viața Sfântului Pahomie și a altor călugări, astfel și Apusenii prinzând gustul să trăiască și să întemeieze ordine monahale. A fost luptătorul cel mai dârz și înțelept - o viață întreagă a luptat împotriva ereziei lui Arie și a adepților acestuia, printre care și episcopul Eusebiu de Nicomedia. Împreună cu episcopul Hosius, reprezentantul Papei Silvestru, bătrân și bolnav, absent la Conciliul din Niceea (325), Sfântul Atanasiu a alcătuit Simbolul Credinței, aprobat aproape în unanimitate de cei 318 episcopi, sub președinția de onoare a împăratului Constantin cel Mare și a delegaților papali: episcopul Hosius (Osie) și preoții Vitus și Vicentius. Tot acest conciliu adoptă hotărârea ca sărbătoarea Paștilor să se prăznuiască în întreaga Biserică în Duminica ce va urma după luna plină de după echinocțiul de primăvară. Primind botezul din mâinile Papei Silvestru după unii, după alții de la episcopul semi-arian Eusebiu de Nicomedia, Constantin cel Mare muri în anul 337, urmându-i în scaun fiii lui, Constantin cel Tânăr și fratele său, Constanțius. Într-o luptă, Constantin Tânărul muri și Constanțius rămase singur împărat peste Roma și Constantinopol. Sub el s-a ținut în 343 Conciliul de la Sardica (Sofia de azi) cu 170 de episcopi orientali și occidentali, care au hotărât că orice episcop depus de către coprovincialii lui are dreptul să apeleze la Papa Romei, singurul în drept să se pronunțe definitiv; deci se recunoștea dreptul de supremație canonic al Bisericii Romei. Acest sinod a apărat doctrina Conciliului I de la Niceea (325) și pe Sfântul Atanasie, pe Papa Iuliu al Romei (337-352) și pe episcopul Osius de Cordova, adversarii arianismului.

Murind împăratul Constanțius, semi-arian, îi urmă în 361 vărul său

 

IULIAN APOSTATUL care, deși crescut creștin, dar și în școli filosofice păgâne, în Atena, considera creștinismul ca o sectă filosofică și își propuse reînființarea vechiului cult păgân pe ruinele catolicismului și arianismului. Metodele folosite au fost viclene și dure: acordarea de funcții înalte celor ce apostatau de la creștinism; excluderea din funcțiile civile și militare a celor declarați creștini; introducerea în școli a cultului zeilor păgâni și al împăratului; demiterea profesorilor creștini, mergând până la martirizarea lor; încercarea de a reconstitui Templul dărâmat din Ierusalim, pentru a contrazice profeția Mântuitorului că nu va rămâne piatră pe piatră. Dar încercarea a eșuat, căci s-au produs dese cutremure și au ieșit de pe lângă temelii globuri de flăcări care au împiedicat pe constructori să-și continue lucrările începute. Într-o luptă împotriva perșilor este rănit în ficat de o săgeată, pătrunsă prin coaste. În timp ce și-a scos-o plină de sângele ce curgea șuvoi, strigă: "Galileene (Isuse), tu ai învins!", apoi muri.

Sfântul Atanasie a fost silit de cinci ori să-și părăsească postul de episcop-patriarh, plecând în exil la Roma, ori în deșerturile Egiptului, trăind cu pustnicii viața lor mizeră și aspră, dar apărând credința catolică. Spre sfârșitul vieții a văzut decăderea arianismului. A murit în patul său, la 2 mai 373, în Alexandria.

Sfântul Vasile cel Mare (329-379) s-a născut în Capadochia (Cezareea) din familie nobilă creștină. A făcut studii în Cezareea, Constantinopol și Atena, având colegi pe Sfântul Grigore din Nazianz și pe viitorul împărat Iulian Apostatul. La 26 de ani deveni avocat și șeful unei școli de retorică în Cezareea, dar la sfatul surorii sale, Macrina, îmbrățișă idealul vieții călugărești, plecând în călătorie prin Egipt, Mesopotamia, Siria și studiind la fața locului viața călugărilor și anahoreților. Petrecând viața de ascet la porțile Neocezareei, se uni în sihăstria sa cu creștinii din împrejurimi, dornici de a împărtăși viața lui călugărească. Revine în 363 pentru a apăra Biserica de erezia lui Eunomius ce afirma că acel cuvânt "nenăscut", folosit de eretic, nu însemna însăși substanța lui Dumnezeu. Împreună cu Sfântul Grigore de Nazianz, compun "Regulile scrise și canoanele vieții monahale", temelia vieții monastice orientale, folosite mai întâi pentru călugării stabiliți în pustiul Iris, nu departe de Neocezareea Pontului. După Vasile, idealul vieții călugărești nu se găsește nici în acele nemărginite colonii de călugări, pe care le vizitase în Egiptul superior, nici în colibele izolate ale anahoreților, pe care le întâlnise în pustiu. În primele era prea multă mișcare și zgomot, în celelalte nu se putea practica mila și smerenia. De aceea, cei dornici de perfecțiune, trebuiau să se adune într-o mănăstire de mărime mijiocie, unde egumenul să poată lua legătură cu fiecare frate. Fiecare își va alege un meșteșug, dar din acele care nu tulbură liniștea vieții călugărești. Rugăciunea, ascultarea, sărăcia de bunăvoie, castitatea sunt virtuți călugărești. După participarea la discuțiile dogmatice din Constantinopol, în 360, episcopul Eusebiu îl înduplecă să se preoțească, devenindu-i ajutor și, la moartea acestuia, în 370, Vasile deveni episcop al Cezareei, mitropolit al Capadochiei și exarh al Pontului. A fost cumpătat, modest și un binefăcător al tuturora. Când prefectul arian l-a amenințat cu confiscarea averii și cu moartea, Sfântul Vasile i-a răspuns prefectului Modestus: "Cine n-are nimic, nu i se poate lua nimic. Exil eu nu cunosc, fiindcă pe pământul cel întins al lui Dumnezeu pretutindeni sunt acasă. De chinuit nu mă puteți chinui, fiindcă n-am trup." (Era numai piele și os de strașnica viață înfrânată ce o ducea). Prefectul a răspuns: "Încă n-a vorbit nimeni cu mine cu atâta curaj!" Ne-a lăsat și Sfânta Liturghie, a sa, care se celebrează și azi în Bisericile Orientale la anumite sărbători. A murit în anul 379. Îndată după moarte a fost cinstit ca unul din "marii dascăli ai lumii", fiind unul din teologii Sfintei Treimi. Era un om energic, spirit practic, "a fost un roman printre greci", adversar al arianismului. (46. Dom Charles Poulet, op. cit., p. 171). A corespondat cu Iunius Soranus, guvernatorul Dobrogei, constatând cu mare bucurie că în nordul Dunării (țara noastră) creștinismul are o mare răspândire și o puternică trăire spirituală.

Sfântul Grigore din Nazianz (328-389), numit și "cuvântătorul de Dumnezeu" sau "Teologul", născut în Azianz, lângă Nazianz în Capadochia, era fiul episcopului Grigore și al Nonnei, care îl oferiseră lui Dumnezeu, deși era unicul lor copil. A studiat la Constantinopol, Cezareea și, împreună cu Sfântul Vasile, prieten nedespărțit, la Atena. A compus cu Sfântul Vasile "Regulile călugărești". Simțindu-se slăbit, tatăl său l-a sfătuit să se hirotonească și, fiind bine pregătit teologic, a fost ales episcop de Sasima. După puțin timp renunță și plecă la Constantinopol, unde luptă împotriva arianilor, pe care îi învinge. A fost apoi numit și înscăunat de împăratul Theodosie I, Arhiepiscop la Constantinopol. A fost unul dintre membrii marcanți ai Sinodului ecumenic de la Constantinopol din 381, unde l-a combătut strălucit pe Macedoniu și aderenții lui. A renunțat la scaunul arhiepiscopal prin faptul că unii episcopi orientali erau împotriva supușeniei depline față de scaunul Romei, retrăgându-se la moșia sa din Nazianz, murind în 389. A scris frumos despre Sfânta Treime, fiind totodată și un bun poet.

Sfântul Ioan Gură de Aur (Crisostomul), născut probabil în 344 în Antiohia, fiul lui Secundus, mort tânăr, și al Anthusei, care, deși văduvă la 20 de ani, nu se recăsătorește și se va dedica educației fiului ei. El învăță mai întâi la filosoful Andraghatius, apoi la retorul Libanius, care a dorit mult să-l lase pe el conducător al școlii sale. În 369 se botează. Practică puțin avocatura, ceea ce nu se potrivea cu firea lui. De aceea se retrage în pustietatea Antiohiei, unde stă 6 ani. Îmbolnăvin- du-se, a plecat și de aici. În acest timp, a studiat izvoarele credinței și îndeosebi, Sfânta Scriptură. A fost hirotonit preot și astfel poporul a cunoscut talentul său oratoric. A fost foarte iubit de credincioșii săi. În anul 397 împăratul Arcadie îl chemă la scaunul arhiepiscopal din Constantinopol, unde a avut de suferit din cauza sincerității și curajului său, condamnându-i pe vicioși și lingușitori în predicile sale. Aceștia au uneltit împotrivă-i și, în august 403, au ținut un sinod "la Stejar" în care-l caterisesc și-l trimit în exil. Tuturor le-a răspuns: "Nu mă tem de nimic, fără numai de păcat". Auzind acestea, poporul se revoltă. Împăratul este nevoit să revoce hotărârea de a-l exila. Împăcarea nu e de lungă durată. În anul 404 este din nou izgonit din scaun și în locul lui sunt aduși patriarhii Ersacius și Atticus. Papa Inocențiu I îi ia apărarea, dar în zadar. A fost exilat în Cucusus (Armenia Mică). Când a plecat în exil, el i-a mângâiat pe credincioși: "De ce să mă tem de moarte? Viața mea e Cristos și moartea mi-e dobânda. De exil? Gol am venit în lume și tot așa trebuie să plec din ea! Și dacă Cristos e cu mine, de cine să mă tem?" Bazat pe filosofia creștină, el afirma că: "Numai acela este nefericit, cine vrea să fie". A murit în drumul spre exil, în Comana (Pontus), la 14 septembrie 407, rostind cuvintele: "Glorie lui Dumnezeu pentru toate. Amin". A fost un mare orator, adesea vorbind și câte două ore neîntrerupt, ascultat de mii de oameni, între care erau și evrei, și păgâni. A comentat Sfânta Scriptură magistral, iar despre Sfânta Euharistie a scris pagini strălucite, fiind numit "doctor eucharisticus", precum și "patronul ceresc al oratorilor sacri". Corpul său a fost adus și înmormântat în Constantinopol, iar mai târziu a fost adus la Roma, în biserica Sfântul Petru (47. Andrei Plăian, Istoria Bisericii, Blaj, 1943, p. 38). A scris: Despre feciorie (omilii), Explicarea Sfîntei Scripturi, Despre Preoție și Sfânta Liturghie ce-i poartă numele.

 

B. SFINȚII PĂRINȚI DIN APUS

Sfântul Ambrozie s-a născut în anul 340 la Treve, în Galia (azi Germania), fiul prefectului roman de acolo. A studiat dreptul și literatura, alegându-și o carieră administrativă. A ajuns guvernatorul Liguriei, cu sediul la Milano. În această calitate a asistat la o alegere de episcop în Mediolanum (azi Milano). Erau două partide care se certau: catolicii și arianii. Deodată, în mijlocul mulțimii înfierbântate, se ivește un copil nevinovat, care aclama pe "Ambroziu episcop!" Și după el începu să-l aclame tot poporul, uitând cearta care-i dezbinase mai înainte în două tabere vrăjmașe. Cu mare greutate a renunțat la funcția de guvernator, primind-o pe cea de episcop. Și fiindcă era numai catehumen, s-a botezat, preoțit și apoi a fost hirotonit episcop. A renunțat la bunurile lumii acesteia, vânzându-și bunurile și făcând "elemosina". Ca episcop s-a distins prin înțelepciune, oratorie, prudență și curaj eroic. A combătut arianismul, care era destul de răspândit în Italia. Când arienii voiră să răpească o biserică din Milano, el se rugă acolo zi și noapte cu credincioșii și astfel ereticii nu au putut intra în ea. De asemenea, când împăratul Theodosiu I ucise în Thessalonic 7000 de oameni nevinovați, el are curajul la Paști să-l întâmpine în ușa bisericii și să nu-l lase să intre până nu se va căi. Astfel și-a recunoscut vina și s-a pocăit. "Cu hlamida împărătească a căzut la pământ și, în fața întregii mulțimi creștine, și-a plâns păcatele; nu s-a rușinat să se pocăiască înaintea tuturora", scrie Sfântul Ambroziu (48. Ioan Georgescu, Istoria Bisericii creștine universale, Ed. III, Blaj, 1931, p. 25). A murit în 397. A scris multe lucrări, între care: asupra Virginității, asupra Credinței, Despre Credință, Paradisul, Cain și Abel, Arca lui Noe, Spiritul Sfânt etc. A scris și o Liturghie.

Sfântul Ieronim (Hieronimus), născut prin 340 în Stridion (Dalmația), a studiat la Roma științele profane și a făcut multe călătorii de studii, mai ales în Răsărit. Câtva timp a fost secretarul Papei Damasus (366-382), de la care a obținut aprobarea combaterii sectelor sensualiste ce răspândeau în Roma spiritul păgân (Hevidius nega fecioria perpetuă a Preacuratei, călugărul vagabond Iovinian tăgăduia orice merit al abstinenței și vieții monastice, egala glorie a tuturor sfinților etc). A redactat o versiune autentică a Bibliei, în locul vechii Italica, schimonosită de eretici, pentru care ulterior a primit aprobarea. Fiind cel mai învățat Sfânt Părinte, cunoscând bine limbile latină, elină, ebraică și caldaică, a tradus Sfânta Scriptură, după textul original, denumită versiunea Vulgata, care va fi recunoscută de sinodul de la Trento (1545-1563) drept singura traducere autentică a Bibliei. Retrăgându-se în Alexandria, de aici trecu în Egipt și apoi se stabili într-o peșteră din apropierea Bethleemului, unde trăi 34 de ani, murind în 420 lângă peștera unde s-a născut Cristos.

Sfântul Augustin (354-430) s-a născut în Tagasta (Numedia), din tată păgân (Patricius) și mamă creștină, Monica. A învățat la Madaura și Cartagena, unde, din cauza corupției moravurilor și slăbiciunii sale, a început să ducă o viață destrăbălată. Mama sa îl plânge mereu și se roagă zi și noapte pentru întoarcerea lui. A cercetat adunările maniheiste ale căror învățături îi plăceau. Ajunse apoi profesor de retorică la Roma și Milano, cursurile lui fiind ascultate cu sete nu numai de studenți, ci și de public, câștigându-și un mare renume. Ascultând predicile Sfântului Ambroziu la Milano, începu să se convingă de superioritatea doctrinei catolice, deși morala acesteia i se părea prea severă.

Într-o zi, stând și meditând în grădină, auzi un glas care îi spuse tainic: "Tolle, legge! = Ia și citește!". Deschizând întâmplător Sfânta Scriptură la Romani 13, 13-14 citi: "Nu în ospețe, în beții, nici în desfrânări și fapte de rușine, ci vă îmbrăcați întru Domnul nostru Isus Cristos, și purtarea de grijă a trupului să nu o faceți spre pofte". Păreau scrise numai pentru el. Mai mult n-a putut citi. A meditat profund și a izbucnit în plâns. S-a întors definitiv. A dovedit cu pilda vieții adevărul cuvintelor lui: "Neliniștită este inima noastră, Doamne, până când nu se va odihni în Tine". S-a botezat prin episcopul Ambroziu (387), și-a vândut averea ce-o avea, dând-o săracilor și, împreună cu câțiva prieteni, s-a retras la Tagasta, înființând un ordin călugăresc în care se practica mortificarea și studiul. A ajuns să fie cunoscut prin activitatea sa. A fost în Hiponia, trimis de episcopul Valerie, care-l hirotoni preot. După moartea lui Valerie ajunge episcop în Hiponia, distingându-se printr-o înțeleaptă muncă pastorală, prezidând mai multe sinoade împotriva pelagienilor (aceștia negau transmiterea păcatului strămoșesc asupra urmașilor lui Adam și ai Evei, inutilitatea botezului și a grației sfințitoare). Practicarea botezului la copiii mici, atunci, era un argument al Tradiției. Ca "doctor gratiae" a demonstrat că, după cum în ordinea firească, ajutorul divin acoperă și pătrunde pe om în acțiunea, viața și ființa sa, tot așa în ordinea supranaturală, harul acoperă și pătrunde întreaga sa activitate de mântuire; grația e necesară spre a crede, a practica binele, a persevera în bine; ea este chiar la originea faptelor noastre supranaturale, fiind și încoronarea lor din urmă. Cu toate acestea, voința omului este liberă, nu este anihilată, omul putând alege din iubire pentru Dumnezeu, iubire manifestată prin grație. A scris foarte multe lucrări teologice. În "De civitate Dei'' combate afirmațiile potrivit cărora cultul păgân s-a desființat datorită dispariției imperiului, descriind apoi împărăția lumească - trecătoare - și cea cerească - veșnică. În "Confesiuni" ne arată rătăcirile lui și convertirea la Dumnezeu. Moare în 430, cu ocazia intrării vandalilor în orașul de reședință.

Sfântul Leon cel Mare (Leo Magnus 440-461, Papă al Romei) a rămas însemnat pentru curajul cu care a luptat și înfruntat pe ereticii monofiziți în sinodul ecumenic de la Calcedon (451) și pentru succesul său politic, oprind pe regele Attila al hunilor și silindu-l să se retragă din fața Romei; mai târziu, pe Geiserich, regele vandalilor, care a invadat Roma, îl va convinge să cruțe viața oamenilor, să nu nimicească Roma și, odată cu ea, civilizația omenirii. S-a opus și lui Theodosie II care părtinea pe Eutichie. A scris o scrisoare dogmatică despre o singură persoană și două naturi în Isus Cristos, dogmă de credință.

Sfântul Grigore cel Mare (Gregorius Magnus) a fost Papă al Romei, cunoscut pentru zelul său de a începe convertirea la creștinism a noilor popoare barbare. Civilizația popoarelor europene îi datorează recunoștință. A adunat cântările bisericești, punându-le pe note, constituind cântul "Gregorian", în uz și astăzi în Biserica Apuseană. E autorul renumitei "Regule pastorale". Blând, modest și statornic, a murit în anul 604. Este ultimul Sfânt Părinte în Apus.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire