pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA I
ANTICHITATEA CREȘTINĂ (anii 30-800 d.Cr.)

13. CREȘTINAREA POPOARELOR EUROPENE

Una dintre cele mai importante opere ale Bisericii Evului Mediu a fost și încreștinarea popoarelor barbare, adică cele ce nu aparțineau Imperiului Roman.

Grație naufragierii a doi fenicieni creștini pe coasta Eritreii, aceștia devin preceptorii regelui Ezana. Evanghelia pătrunde astfel în Abisinia, iar în anul 350, patriarhul Alexandriei Egiptului a numit primul episcop abisinian. Întâiul episcop al Alexandriei a fost Sfântul Marcu, discipolul Sfântului Petru, de aceea Alexandria asculta respectuos de Roma. Numai episcopul Teofil (+412) l-a acuzat pe nedrept pe Sfântul Ioan Crisostomul că i-ar susține pe origeniști. Sfântul Ciril condamnă primul pe Nestorie la Conciliul ecumenic din Efes (431), proclamând pe Sfânta Maria "Theotokos" (Mama lui Dumnezeu).

În veacul al V-lea, creștinismul se răspândi în tot Apusul. Încă în veacul al III-lea, Tertulian vorbea că regiunile Marii Britanii "inaccesibile romanilor, au fost accesibile lui Cristos", Evanghelia Sa pătrunzând mai întâi în Scoția. La începutul veacului al V-lea se converti Irlanda, Papa Celestin trimițând în anul 431 primul episcop, Palladius, urmat de Patricius (Patrick), mort în 461, când Irlanda era deja acoperită de biserici, mănăstiri și de un cler numeros. În veacul al Vl-lea, Irlanda va fi o adevărată insulă a sfinților, deși o parte din popor a rămas încă păgân, grupat în clanuri, aducând cult elementelor naturii și făcând sacrificii umane. Sfântul Patrick converti pe rege și pe șefii clanurilor, învingând influența magilor profeți, druizii, și organizând Biserica în mod specific, particular. Principalele centre ale vieții sociale erau mănăstirile, unii din abați fiind episcopi (episcopat claustral), căci țara era lipsită de cetăți, era un mediu pastoral și rural. Mănăstirile celte aveau școli în care credincioșii erau inițiați în cunoașterea Sfintei Scripturi; în plus, cultura latină era dezvoltată prin gramatică și retorică, geometrie și matematică, cultivate de călugări. Celții și-au adus astfel contribuția la păstrarea și transmiterea culturii latine și a celei orientale creștine, folosită până la invazia musulmanilor.

Apusul invadat de popoare barbare. Gallia a cunoscut încă din veacul al III-lea invazia Alemanilor, deși împărații s-au înțeles să rămână în Romania, la nordul frontierelor Imperiului, ceea ce nu s-a respectat. Așezarea Hunilor în primii ani ai veacului al V-lea în nordul Panoniei (Ungaria de azi), străpungerea Galliei de Suevi și Vandali în 406, înainte de a trece în Spania, pătrunderea Goților cu Alaric în Italia, căderea Romei în 410, au fost preludiul căderii Imperiului roman de Apus. În anul 413, Vizigoții s-au așezat în Narbonia ca "federali", dar nu și-au respectat obligațiile și s-au extins asupra Aquitaniei, pe urmă de la Loire până la Gibraltar. În 436, patricianul Aetius instala Burgunzii în Savoia, însă aceștia, profitând de slăbirea Imperiului, deveniră stăpâni peste toate cetățile dintre Vosgi și Provence. Bretonii Marii Britanii, asaltați de Saxoni la Est și de pirații veniți din Irlanda la Vest, se așezară în Armorica. În Africa de Nord, după ce au traversat întreaga Spanie, Vandalii au cucerit întreaga provincie romană, așezându-și capitala în Hipponia, în ceasul în care Sfântul Augustin își dădea ultima suflare (430). Africa devine un regat barbar până peste un veac, când trupele bizantine ale lui Iustinian (533) o eliberează. Vandalii deveniră arieni și, prin regele Hunneric (+495), au persecutat violent pe catolici, iar Thrasamund - urmașul său - exilă 120 de episcopi africani, adversari ai pelagianismului, în Sardinia. Hunii, învinși în Gallia de coaliția legiunilor romane (generalul Aetius, la Câmpiile Catalaunice, în anul 451), coboară în Italia, ajungând sub zidurile Romei, în care nu intră datorită rugăciunii Sfântului Părinte Leon cel Mare (452), apoi se reîntorc în Panonia. Amintim că hunii intenționau să atace Parisul, însă Sfânta Genoveva s-a rugat lui Dumnezeu să apere orașul, ceea ce s-a și întâmplat. Dar, peste trei ani (în 455), Papa Leon este martorul intrării în Roma a lui Geiserich cu vandalii săi. L-a rugat să cruțe viața locuitorilor și monumentele, ceea ce hanul a acceptat. În sfârșit, în anul 476, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus, este detronat de Odoacru, regele goților Heruli, care devine stăpânul întregii Italii ca rege. Dependența de Imperiul bizantin este numai nominală. Contra invadatorilor, singură Biserica se ridică și apără locuitorii și orașele, putera imperială neexistând decât cu numele.

Biserica avu față de acești barbari, majoritatea de viță germanică, mulți dintre ei creștini arieni, nu catolici, o atitudine binevoitoare, de a-i readuce la credința ortodoxă, romană. Am văzut că goții, cu episcopul lor Ulfila, au câștigat prin el traducerea Bibliei în gotică, scrierea gotică și chiar Liturghia de rit bizantin tradusă în gotică (49. Dom Guy-Marie Oury, Histoire de l'Eglise, Solesmes, 1978, p. 87). Deși acești germanici arieni se opuneau conștient romanilor catolici, treptat a pătruns câte puțin mentalitatea creștină, respectul pentru sărmani, pentru învinși! Față de invadatori, episcopii catolici erau șefii naturali ai credincioșilor lor, "paznicii cetății". Nici barbarii nu erau toți cruzi, îndeosebi Goții, ale căror legi și atitudini erau mult mai blânde decât ale magistraților imperiali, ceea ce făcea populația băștinașă romană să-și dorească stăpânirea lor, în loc de a romanilor. La fel erau Burgunzii, care se convertiră la catolicism. În Italia goții respectau catolicismul. Numai în Africa creștinii, socotiți opozanții statului, erau crunt persecutați de vandali, căci se opuneau să jure credintă regelui vandal (484), fiind declarați criminali de lez-majestate și exilați cu miile în Sahara și Corsica.

Căsătoria lui Clovis cu Clotilda, prințesă burgundă catolică, și botezarea fiului lor catolic, în 497, îl determină să se boteze catolic, împreună cu 3000 de luptători contra Alemanilor, ceea ce duse la încreștinarea tuturor Francilor în 507, până atunci păgâni, alungând pe Vizigoți dincolo de Pirinei. Astfel, Francia deveni "Fiica mai bătrână a Bisericii", printre regatele barbare din Romania. În Spania, Suevii trec la catolicism, dar Vizigoții, prin regele lor Leovigild, mai rămân arieni puțin timp. În Italia, Ostrogoții sunt bătuți de generalul bizantin Narses (552), iar Lombarzii veniți în Italia în 468, având capitala la Pavia, se încreștinează treptat catolici.

Dacă Sfântul Patrick (372-466) a definitivat încreștinarea Irlandei, Sfântul Colomban înființă în Scoția mănăstirea celebră Iona (563), centrul creștinismului de aici. Cei din centrul și sudul Angliei au îmbrățișat creștinismul în primele trei veacuri, dar Bretonii abia în cursul invaziei barbare și în retragerea lor în Gallia. Anglo-saxonii, care au luat locul Bretonilor, au fondat șapte state. Convertirea lor se datorează Sfântului Papa Grigore cel Mare, care le-a trimis pe Sfântul Augustin, benedictin (540-604), ce fondă biserica de Canterburry (azi primația Angliei) și contribui la înflorirea statului britanic. Din mijlocul anglo-saxonilor încreștinați s-a ridicat savantul creștin, venerabilul Beda (+730). Evanghelizarea Angliei s-a terminat în veacul al VII-lea, grație celților și latinilor din Roma, conduși în ultimele acțiuni de evanghelizare de Sfântul Wilifrid (634-709).

Călugărul anglo-saxon Willibrord, însoțit de alții, trecu în Germania, unde converti mulți frizoni, înființând un scaun episcopal la Utrecht, pus sub jurisdicția Romei (739). Ucenicul lui Willibrord, călugărul Winfrid - cu numele latinizat de Papa Grigore cel Mare în Bonifaciu - timp de 30 de ani lucrează misionar în Hessa, Turingia și Bavaria, el însuși sosit din Anglia, însoțit de alți călugări, aflat în corespondență continuă cu Papa și de trei ori în vizită la Roma, fondând centrul apostolatului său în mănăstirea Fulda (Germania). El organiză Biserica Germaniei prin unirea câtorva episcopate, însă muri ucis de păgâni în Frizia (Țările de Jos) la 5 iunie 754. După el, în 777, Carol cel Mare organiză episcopate și abații noi. Deși germanii păgâni au mai opus rezistență încreștinării, fiindcă îi urau pe romani și aveau concepția cultului pentru bărbăție și curaj, iar răzbunarea ca o datorie - considerând, astfel, că apostolii care au suferit și iertat ca și Cristos au fost lași, lăsând pe Mântuitorul în mâinile fariseilor și cărturarilor poporului - , totuși, și saxonii cei mai refractari s-au încreștinat prin Sfântul Liadurin și Sfântul Sturm, discipoli imediați ai Sfântului Bonifaciu. Carol cel Mare definitivă, prin forță, încreștinarea saxonilor (782). Cucerirea Saxoniei deschise drumul spre nord pentru încreștinarea danezilor prin Sfântul Ansgar (826), de unde trecu în Suedia și stabili ca episcop pe Gauzbert; răzvrătirile anticreștine sunt potolite, iar în 948 se înființează episcopiile Scleswig, Ripen și Aarhus, protejate de prinții scandinavi din secolul al X-lea.

Așa a pătruns creștinismul în Danemarca și Suedia, prin Sfântul Ansgar (+864) și Sfântul Canut (+1035). În Norvegia și Islanda prin regele Hatlen, în secolul al X-lea. În timp ce Ierusalimul, leagănul creștinismului, căzu sub musulmani, Occidentul și Nordul Europei deveni în întregime creștin catolic, datorită episcopilor, călugărilor și preoților săi, răspândiți în parohii rurale în cele mai multe țări, păstrând astfel patrimoniul civilizației creștine și al culturii antice. Bizanțul a rămas capitala intelectuală a lumii creștine, iar Roma - capitala ei spirituală -, însă Basileul (împăratul bizantin) nu era decât regele țărilor balcanice, sudului Italiei și Asiei Mici. Prin politica lor iconoclastă, împărații bizantini au constrâns Papii să se îndrepte spre regii franci, care, după Victoria de la Poitiers (732) asupra musulmanilor, apărură cei mai siguri garanți ai ordinei creștine.

Popoarele slave s-au încreștinat, o parte, în ritul latin: croații (680) sub principele Porga; slovenii în secolul al IX-lea prin Keitmar; sârbii sub împăratul Heraclius (640-644), dar în 827, scuturând jugul bizantin, se lepădară de creștinism, spre a-l primi din nou în 868 sub împăratul Vasile Macedoneanul.

Boemii s-au încreștinat prin Sfinții Ciril și Metodie și prin Sfântul Adalbert, episcop de Praga (997). Cehii și slovacii au fost încreștinați tot prin sfinții greci Ciril și Metodie (+868, respectiv +885), care le-au introdus Liturghia în limba vetero-slavă, tradusă din greacă și latină, și alfabetul slavon. De la ei, creștinismul a trecut la poloni, pe timpul regelui Mecislav, dar mai ales prin Boleslav (secolul al X-lea) în forma romană și, mai sigur, sub regele Cazimir (1040-1058), având ca apostol pe Sfântul Adalbert, venit din Boemia. Cultul Sfintei Fecioare era foarte dezvoltat la ei. Opoziția slavilor din Boemia față de episcopii misionari germani a fost înfrântă prin sosirea Sfinților Ciril și Metodie, ceruți de principele Rotislav, care le-au predicat și le-au făcut slujbe în limba slavonă, aprobată de Papa Adrian II în vizita lor la Roma din anul 868, când au depus cărțile slave pe altarul Sfintei Maria Majore și au făcut să se celebreze liturghia în limba slavonă în câteva bazilici romane. Sf. Metodiu a fost consacrat episcop al Panoniei și legat al Sfântului Scaun pe lângă națiunile slave. El restabili în profitul său vechea dieceză de Sirmium, ce îngloba cele două Panonii, Moesia Superioară și o parte din Dacia Superioară. Sfântul Ciril muri la Roma, în februarie 869, iar Metodie, reîntors, găsi Moravia ocupată de germani, ducele Rotislav fiind predat de nepotul său, Sviatopulk, lui Ludovic Germanicul. În 870, episcopii de Salzburg, Pasau și Frensing ținură un conciliu bavarez în fața căruia aduc pe Sfântul Metodie și-l amenință 2 ani aspru. Papa Ioan al VIII-lea, în 872, îi obține libertatea, permițându-i să predice în limba slavă, dar Liturghia în latină, la ordinul Ducelui Sviatopulk. În 880, Sfântul Metodiu pleacă la Roma, unde Papa îi permite liturghia în limba slavă, dar citirea Evangheliei să o facă și în limba latină. Papa Ioan al VIII-lea blamă pe Ducele german Wiching, în martie 881, pentru interzicerea slavei. Sfântul Metodiu traduce o mare parte din Biblie în slavă, murind în 885. Urmașul său, Gorast, pârât de Wiching, sosit la Roma, către Papa Ștefan al V-lea, obținu prin "communitorium" în 885 să fie abolită liturghia în limba slavonă, iar discipolii Sfântului Metodie alungați în Bulgaria, unde Țarul Boris - apoi și principele Vladimir de Kiev - introduse slavona în Biserică, Roma pierzând în folosul Bizanțului popoarele slave. Încă în 957, țarina Olga a Kievului veni la Constantinopol și îmbrățișă creștinismul, iar în 988, marele prinț al Kievului, Vladimir, se boteză la Cherson (Crimeea); în 989 se căsători cu o prințesă bizantină, impunând la Kiev creștinismul poporului rus; astfel pătrunse în Rusia civilizația bizantină, iar Iaroslav (1015-1054) făcu din Kiev un centru cultural puternic.

Bulgarii s-au încreștinat prin Boris, în 869 d. Cr., mulți cu forța. Rușii, sârbii și bulgarii au ajuns de timpuriu sub jurisdicția canonică a patriarhului Constantinopolului, iar restul slavilor sub cea a Papei de la Roma.

Ungurii se încreștinează datorită principesei Șarolta, catolică, soția ducelui Geza, care a fost botezat împreună cu 5000 de luptători de către Sfântul Adalbert, episcop de Praga (Sfântul Gerard=Szent Gelert). Creștinismul catolic se consolidează sub fiul său, Sfântul Ștefan (969-1038), care fondă multe biserici și mănăstiri.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire