pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

22. CREȘTINISMUL DACO-LATIN ÎN SEC. VII-XI

Retragerea legiunilor romane, a funcționarilor și a unor meșteșugari în sudul Dunării în anul 271 de către împăratul Aurelian, n-a întrerupt legăturile dintre populația daco-romană de la nordul și sudul Dunării. Circulația negustorilor cu mărfuri, a unor meșteșugari și - sigur - a unor clerici misionari latini a continuat, după cum ne arată tezaurele monetare descoperite în nordul Dunării, cetățile reconstruite pe malul stâng al Dunării de Constantin cel Mare, mai târziu de Iustinian, precum și multe cimitire cu osemintele locuitorilor înmormântați după ritualurile daco-romane. Arheologul Mircea Rusu din Cluj a descoperit și inventariat 137 de obiecte paleocreștine pe teritoriul României, datând din veacurile III-VII d. Cr., ceea ce arată că la finele acestui veac, creștinismul era deja generalizat la noi și în multe localități rămaseră comunități creștine (52. Dr. Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, București, 1998, p. 104). Acest creștinism, născut în Imperiul Roman, a devenit element de identitate etnică, de afirmare a apartenenței la spiritualitatea latină, așa cum este exprimat la români prin terminologia fundamentală creștină latină, precum și prin fondul principal lexical românesc latin 60% și cu circulație de 83%; el este referitor și la agricultură, ceea ce spune că strămoșii noștri au fost un popor sedentar al acestui pământ.

Pe de altă parte constatăm că populația daco-romană, după anihilarea puterii hunilor și plecarea neamurilor germanice din spațiul carpatic-danubian, cunoaște o relativă perioadă de liniște, datorită căreia își reia activitatea economică și organizarea social-politică și culturală. Este creată o nouă cultură unitară, cunoscută sub numele Ipotești-Cândești (Muntenia cu corespondentele ei, Moldova la Costișa - Botoșana, Cireșani, Ipotești - Cândești, Transilvania la Bratei, Sântana de Mureș), concretizată în obiecte de fier, podoabe vestimentare, ceramică cu elemente și rădăcini dacice și romanice (53. Dan G. Teodor, Civilizația romanică la est de Carpați în sec. V-VII d.Cr., București, 1984). Slavii sosiți la noi în grupuri, iar în sec. VII masiv, aduc cu ei o cultură inferioară celei daco-romane de tip Ipotești-Cândești și, fiind o pătură subțire, se romanizează. În sec. VI s-a desăvârșit simbioza daco-romană, proces esențial în formarea poporului român. În acest fel, populația daco-romană devine poporul român și latina populară limbă română, îmbogățind peisajul etnic și lingvistic al Europei (54. Ștefan Pascu, La genese des peuples romans, l'origine et le developpement historique du peuple roumain, Bucarest, 1980, p. 20). Asimilarea slavilor în sec. VII-VIII îmbogățește fondul cultural și etnic al poporului român și dă naștere în sec. VIII-IX unei civilizații unitare, cea veche românească, descoperită în așezări și necropole: Dridu - Ialomița, Bucov - Izvoru (Muntenia), Obârșia (Oltenia), Alba Iulia, confirmând continuitatea noastră neîntreruptă aici. Este o civilizație și o cultură unitară proprie, caracterizată prin elemente dacice și romane, continuând-o în forme noi pe cea Ipotești - Cândești, strâns înrudită cu celelalte grupe de civilizație romanică ale Europei. Populația trăia în sate și cătune aglomerate pe văi, în bordeie sau case joase, folosind râșnița romană, cleștele, olăria, podoabele; acum apar și unele orașe: Păcuiul lui Soare, Insula Banului (jud. Prahova), Moldovenești (jud. Cluj), în care s-au găsit oseminte înhumate cu crucea la gât, la fel și în Basarabi (Dobrogea). Este cultura Dridu, ca o perioadă prestatală, în care populația românească trăia în mici organizații politice - "Romaniile populare" -, așezate pe văile apelor; erau conduse de judeci (juzi) și existau pe întreg pământul Daciei vechi, cunoscute sub numele de "țări", deși teritoriul Daciei a purtat pe rând numele popoarelor migratoare care l-au stăpânit vremelnic: "Goția", "Cumania" etc. (55. Șt Pascu, op. cit., p. 24). În cimitirul nr. 2 Bratei există 210 morminte de incinerație în groapă sau în urnă (vas) și 34 morminte de înhumație. Pe fundul urnei se află crucea creștină ca o dovadă că cei așezați aici erau creștini daco-romani (56. Eugenia Zaharia, Populația românească din Transilvania din sec. VII-VIII., Cimitirul nr. 2 Bratei, București, 1977)

Știm că între anii 726-842 s-a desfășurat în Imperiul Bizantin, cu câteva întreruperi, lupta contra icoanelor. Împărații bizantini, cu câteva excepții, au silit patriarhii Constantinopolului, precum și pe episcopii și preoții subordonați lor, să lupte contra cinstirii icoanelor. Numai călugării și câțiva patriarhi s-au opus cu îndârjire iconoclaștilor, fiind sprijiniți de papii de la Roma. Împărăteasa Irina, iconodulă, propuse Papei Adrian I convocarea unui sinod ecumenic care să respingă hotărârile sinodului iconoclast de la Hiera (752) și să restabilească cultul icoanelor. Papa aprobă și își trimise doi legați reprezentanți în Conciliul general de la Niceea (787), desfășurat sub conducerea Patriarhului Tarasie și sub supravegherea împărătesei Irina. Sinodul respinse greșelile doctrinare de la Hiera, definind corect cultul icoanelor: o adorație de onoare și nu de latrie, care o datorăm numai lui Dumnezeu, impunându-se astfel ortodoxia credinței catolice. La Sinodul ecumenic al VII-lea de la Niceea, 787, au participat reprezentanții Papei Adrian I - Petru, arhipăstorul Bisericii din Roma, Petru, ieromonahul și arhimandritul Bisericii Sfântul Sava din Roma -, reprezentanții patriarhilor din Alexandria și Antiochia, precum și 300 de episcopi; aceștia au mărturisit credința în cinstirea icoanelor și au sărutat cu toții icoana lui Isus, mărturisind cultul icoanelor și revenirea lor în Biserica catolicească. În sesiunea ultimă, din 23 octombrie 787, mutată și ținută la Constantinopol, cu participarea împăratului Constantin și a împărătesei Irina, s-a citit "Așezământul săborului", pe care l-au iscălit ambii suverani, delegații Papei în limba latină, iar ceilalți episcopi alături de Patriarhul Tarasie în limba greacă; apoi, patriarhul a scris Papei: "toate câte s-au făcut și solii cu scrisori iscălite despre cele ce s-au făcut în Săbor s-au întors la Roma" (57. S. Micu, op. cit., p. 243-252). Dar, după moartea Irinei, reîncepu iconoclasmul și abia sub împărăteasa Teodora și patriarhul Metodie, în 842, se ține Sinodul de la Constantinopol, care confirmă decretele Conciliului VII Ecumenic din Niceea (787), prin care se reluă cinstirea icoanelor și se institui Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Mare, aprobată și de Papa Grigore IV (827-844).

Până la schisma lui Fotie (867), patriarhii Constantinopolului erau în unitate și ascultare canonică cu Roma. Astfel, cunoaștem lista episcopatelor din sec. IX, din timpul patriarhului Nichifor (806-815).

A. Lista 8: arhiepiscopii autocefale: Episcopia Moesiei, la Odesus sau Varna; Eparhia Sciției, la Tomis.

B. Lista 5: recapitularea Preasfintelor Patriarhii, a delimitărilor teritoriale și enumerarea Scaunelor Apostolice: "primul scaun al celui dintâi dintre Apostoli, Petru, al păstorului din Roma cea veche..." (58. Fontes Historiae daco-romanae, vol. II, București, 1975, p. 639)

Pe acest fundal de civilizație și cultură protoromână sosesc bulgarii de pe Volga, în anul 679, și sub Asparuh întemeiază primul țarat, în 681, cu capitala la Pliska. Ajunși în sudul Dunării, au găsit slavii neorganizați; s-au aliat cu ei și i-au organizat, luându-și numele de bulgari, luptându-se apoi cu bizantinii sub Asparuh, Trevel (701-718), Omurtag, Crum (802-807); ultimul a fost victorios în luptele cu bizantinii, ajungând la porțile Constantinopolului și cucerind Sardica și o parte din Ungaria. I-a urmat Boris (852-883) sau Bogoris, care se încreștinează în 864 și datorită creștinismului, elementul slav se împământeni și absorbi elementele uraliene protejate un timp și de bizantini. La început bulgarii s-au încreștinat sub supușenia canonică a Romei catolice, cerând Papei să le dea un arhiepiscop autocefal în persoana lui Formosus (ajuns apoi papă), dar Papa refuză; atunci, se întoarseră spre Bizanț, de unde primiră atât arhiepiscop, cât și 10 episcopi sfințiți acolo. Lui Boris i-a urmat Țarul Simion (893-927), care mări teritoriul Bulgariei până la Ibar, Sava, o parte a Valahiei și o parte a Ungariei, stabilindu-și capitala la Preslav (azi în ruine).

Creștinismul contribui la omogenizarea bulgarilor cu slavii, contopindu-se și formând poporul bulgar. Simion luptă cu bizantinii care îl atacară, chemând pe maghiarii de peste Nistru; după aceea chemă contra maghiarilor pe pecenegi, în anul 892, care distrug așezarea maghiarilor, apoi Simion atacă direct bizantinii și îi invinse primind tribut de la ei. Se luptă 25 de ani cu ungurii stabiliți în Panonia, însă muri în anul 927 într-o luptă cu bizantinii. Sub urmașul său, fiul Petru, țaratul decăzu, rupându-se în două: Țaratul Oriental sub Șișman și cel Occidental sub Samuil (59. George Bousquet, Histoire du peuple bulgare des origines jusqu'a nos jours, Paris, 1909). Întrucât bulgarii s-au încreștinat sub Boris în 864, când li s-a introdus ritul bizantino-slav și limba vetero-slavă, împreună cu alfabetul cirilic, prin ucenicii Sfântului Ciril și Sfântului Metodie, este clar că de la sosirea lor în Balcani au trecut două veacuri până când s-au contopit și slavizat; apoi, abia în 864 s-au încreștinat, iar acest fapt ne arată că până și-au format organizarea bisericească și ritualul bizantin în limba vetero-slavă a mai durat cel puțin un secol; numai după aceea au putut, stăpânind o parte din teritoriile Munteniei și Olteniei de azi, să influențeze și Biserica românilor din nordul Dunării, care, până la venirea și încreștinarea lor, își trimiteau tinerii candidați la preoție în episcopiile latine de pe țărmul drept al Dunării, de unde, după o perioadă de cel puțin 40 de zile, se reîntorceau pregătiți și hirotoniți preoți. Dar să îl lăsăm pe istoricul Ștefan Meteș să ne spună mai concret acest proces de slavonizare a Bisericii daco-latine sub influența bulgarilor încreștinați: "În Biserica românească supusă patriarhului Romei a domnit, până către sfârșitul veacului XI, limba latină. Preoții noștri din acea vreme îndepărtată se sfințeau de preoții latini din dreapta Dunării. Aceasta era o tradiție de mai multe veacuri. Când bulgarii ajung stăpâni în sudul Dunării și introduc ritul slavon în Biserică, înființând în veacul al IX-lea două scaune episcopale slave, la Silistra și Vidin, străbunii noștri, urmând vechea tradiție, se duceau la numitele episcopii slave pentru sfințirea de preoți, antimise..., deși nu se mai puteau ruga în limba latină, care era și a Bisericii românești de atunci. Și fiindcă episcopii slavi nu știau latinește, au introdus practica obligatorie ca preoții noștri să învețe rugăciunile și slujbele necesare creștinești în limba slavă. Deci, din sec. X intră limba slavonă în Biserica română, mai ales după ce mulți clerici bulgari fug, după 1018, în nordul Dunării, spre a nu fi uciși de împăratul bizantin Vasile II Bulgaroctonul... Ei au introdus formele organizării slavone în Biserica românilor" (60. Ștefan Meteș, Istoria Bisericii și a vieții religioase din Ardeal și Ungaria, vol. I, Arad, 1918, p. 17-26).

Românii din nordul Ardealului își trimiteau preoții la sfințire la episcopia Ortodoxă a Haliciului (înființată prin anii 1141-1152), căci Principatul Haliciului, până în 1387, depindea de Ungaria.

Ucenicii Sfântului Metodie s-au întors în Bulgaria. Aici au găsit pe țarul Boris (851-881) și poporul bulgar încreștinat încă din 864, rupt de Roma și adus sub jurisdicția patriarhului Constantinopolului, Sfântul Ignație, și a împăratului Vasile I Macedoneanul. Dintre ucenicii Sfântului Metodie sosiți din Panonia, alungați de germani și de maghiari, Gorazd, Naum, Anghelarie, Mozopon și îndeosebi Climent activează la consolidarea și cuprinderea tuturor regiunilor țaratului bulgar la creștinismul de limbă slavă și ritul bizantin. Este necesar să reținem că Papa Ioan al VIII-lea, într-o scrisoare adresată în 880 principelui Sviatopulk al Panoniei, îl roagă să săvârșească toate slujbele în limba slavonă, dar citirea Sfintei Evanghelii să se facă și în limba latină pentru acei credincioși care nu înțeleg limba slavonă. Știm însă că aceia erau daco-romanii organizați sub conducerea acelor "judices" (juzii), cum i-au găsit și maghiarii la sosirea lor, în 896. De altfel, în lucrarea "Vita S. Methodi" (Viața Sfântului Metodiu), din secolul al IX-lea, găsim termenul de "vlah", "valahus", pe care slavii bulgari și sârbii l-au dat românilor, vecinii lor, cunoscându-i ca o populație romanică, iar mai târziu au folosit acest nume și ungurii. Sub țarul Simeon (892-927), Climent deveni primul episcop slav al Bulgariei, iar cultura bulgară, după model și izvor bizantin, trăi epoca sa de aur. Același țar, în sinodul din 927, hotărî o strașnică reorganizare a Bisericii bulgare, cu aplicarea limbii slavone (vetero slavă) în Biserică (61. Al. Tăutu, Uniri cu Roma în cursul istoriei românești, Roma, 1969, p. II). Cum o parte a teritoriilor românești din nordul Dunării se aflau, cel puțin nominal, sub dominația politică a bulgarilor, românii băștinași au fost înglobați sub jurisdicția slavonă bulgărească (62. A. Oțetea, Istoria poporului român, București, 1970, p. 110). Sub țarul Petru (927-998), ruptura cu Roma era definitivă, acesta mutând capitala și reședința mitropolitană la Ohrida, în urma cuceririi părții răsăritene de către bizantini. În anul 1018, împăratul Vasile II Bulgaroctonul cuceri și Bulgaria apuseană, desființând primul țarat bulgar (681-1018) și înființând provincia imperială "Paristrion", condusă de generalii bizantini, căreia îi erau supuse efectiv și teritoriile Daciei Traiane din nordul Dunării. În acest fel, imperiul bizantin și-a mutat frontiera nordică pe Dunăre și a rămas acolo 166 de ani, până la răscoala Asăneștilor, care au fondat cel de-al doilea țarat româno-bulgar (1185-1237-1385). Primul arhiepiscop al Ohridei obținu de la împăratul Vasile II Bulgaroctonul dreptul de primat peste toți episcopii fostei Bulgarii și peste valahii din toată Bulgaria, restabilindu-se în acest fel vechea Prima Justiniana, acum autocefală față de Constantinopol. Urmașul mitropolitului David a fost Ioan, urmat de Leon, grec, din 1025, care introduse limba greacă în cult, ce rămase și în secolele următoare. Acest mitropolit Leon, în 1054 atacă în enciclicele sale Roma, se rupse definitiv de ea și se alipi canonic patriarhiei Constantinopolului. Urmașul său, Teofilact, "curăți Valahia de eresuri" - adică scoase limba latină din Sfânta Liturghie și din celelalte servicii divine și o înlocui cu cea veteroslavă (63. Ion Nistor, Legăturile cu Ohrida și exarhatul plaiurilor, în "Analele Academiei Române", Tom. XXVI, Mem. ist., Seria III, București, 1944).

Întrucât bulgarii încreștinați în ritul bizantin-slav au stăpânit nominal și teritorii din nordul Dunării și au permis pregătirea și hirotonirea tinerilor români sosiți la episcopiile din sudul Dunării, foste până la ei latine, dar acum slavone, s-a introdus în Biserica românească treptat ritualul și limba slavonă, împreună cu alfabetul cirilic. În urma cuceririi primului țarat bulgar de împăratul bizantin Vasile II Bulgaroctonul, s-au refugiat un mare număr de clerici bulgari care au consolidat folosirea limbii slavone în Biserica românească și, de asemenea, ruperea acestei Biserici, până atunci daco-latine, de Biserica strămoșească a Romei, subordonând-o ierarhiei ortodoxe schismatice. Așa s-au introdus temeinic termenii bisericești: rai, iad, utrenie, vecernie, Duh, slavă, blagoslovenie, vlădică, cazanie, ceaslov, molitvenic, mitră, odăjdii, prapori, prestol, strană, troiță, duhovnic, mucenic, mirean, stareț, a izbăvi, a milui, a spovedi, a sărbători, sărbătorile vechi: Blagoveștenie (Bunavestire), Probojenie (Schimbarea la Față), Vovidanie (Intrarea în Biserică) etc. Prin slavă am primit și unele cuvinte grecești: chivot, potir, icoană, idol, liturghie, har, chilie, schit, mănăstire, diacon, episcop, călugăr, sihastru. De reținut: toată terminologia slavonă se referă la organizarea bisericească și la cult, pe când terminologia latină se referă la noțiunile fundamentale ale credinței și ale cultului.

În timpul supremației bizantine, adică în intervalul 1018-1186, în Peninsula Balcanică a existat un episcopat al românilor supus Bisericii autocefale a Ohridei, despre care vorbesc două cataloage ce ni se păstrează, cu reședința foarte probabilă la Brăniceni (Branicevo) - sudul Dunării - dar cu autoritate bisericească și asupra românilor din nordul Dunării, căci pentru români era constituit și după numele acestui popor: "Episcopi ton Valahon" (episcopia Valahilor). Astfel, în secolul al XI-lea este amintit "Ioan, preotul preasfintei Episcopii a Valahilor", sub jurisdicția Ohridei, căci era preot român în Bulgaria de atunci (64. Aurelian Sacerdoțeanu, Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolele IX-XIII, în "Studii teologice", an XX, seria II, nr. 3-4, București, 1968, p. 242). Aici veneau să se hirotonească preoții români din nordul Dunării după încreștinarea bulgarilor în ritul bizantin cu limba slavonă, și așa ne-au impus și nouă acest rit și ortodoxia separată de Biserica Romei (65. Nicolae Dobrescu, Fragmente privitoare la Istoria Bisericii Române, Budapesta, 1905, p. 7; N. Iorga, Istoria Bisericii Române, Vălenii de Munte, vol. I, 1908, p. 6).

Urmările pentru viața religioasă și cultura românească în urma introducerii limbii slavone, a ritualului bizantin-slav și a scrierii cu alfabet cirilic, în separație canonică de Biserica Catolică a Romei, ni le spune marele om de știință Sextil Pușcariu. Să-l cităm: "Înainte ca neamul românesc să poată deveni un popor, vecinii noștri slavi au ajuns la organizații puternice de stat și la o înflorire culturală atât de remarcabilă, încât ne-au silit să ne dezvoltăm în umbra lor, au dat direcția pentru veacuri întregi nu numai vieții noastre de stat, ci mai ales dezvoltării noastre culturale... Legați de Orient cu cătușe puternice, întreaga noastră epocă veche a literaturii noastre se caracterizează prin influența aceasta orientală, a cărei trăsătură principală era dependența manifestărilor culturale de Biserică, în special de ortodoxism. Peste veacuri, corifeii Școlii Ardelene au reînnodat firul cu cultura apuseană de care depindeam în mod firesc. Petru Maior, Gheorghe Șincai și Samuil Micu Klein, împreună cu tovarășii lor, au săvârșit minunea resurecțiunii poporului român și au imprimat direcția în care avea să se dezvolte spiritul public în tot cursul veacurilor viitoare... Oricât de exagerată a fost direcția aceasta "latinistă", faptul în sine că prin ea a luat ființă sentimentul nostru național și naționalizarea tuturor aspirațiilor, a culturii și literaturii noastre, dovedește că prin intermediul ei s-a atins o coardă existentă și cea mai puternică a sufletului nostru, firea noastră romanică. Tot ce e romanic în sângele nostru, tot ce ne leagă de frații noștri din vestul Europei fusese înăbușit în noi în curs de veacuri, legăturile care ne-au fost firești fuseseră tăiate și capetele lor înnodate cu Orientul străin nouă prin sânge și aspirațiuni (p. 2). Într-o vreme când orice mișcare culturală se reflecta prin Biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav în urmări pentru dezvoltarea noastră culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura Orientului formând un zid despărțitor față de catolicismul vecinilor din vest și nord, care ne-ar fi putut transmite cultura europeană" (66. Sextil Pușcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, vol. I, Sibiu, 1921, p. 1, 2, 13).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire