pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

27. BISERICA UNIVERSALĂ DUPĂ CAROL CEL MARE. LUPTELE PENTRU INVESTITURĂ

Perioada domniei lui Carol cel Mare (799-814) a fost strălucită pentru Evul Mediu, fiindcă în această perioadă arabii au fost dominați și tinuți în frâu; lumea occidentală a ajuns la o oarecare stabilitate politică și religioasă asigurată; puterea civilă era autoritară, iar cea spirituală, a Papei, ascultată de toată lumea. Odată cu moartea împăratului, în 814, marele "Sfânt Imperiu roman" a fost împărțit în trei regate guvernate de cei trei fii ai săi, intriganți, care desfășurară lupte sângeroase unul împotriva celuilalt pentru putere și, în același timp, împotriva Papalității care voia să-i apere și să-i ajute. Împărțirea imperiului lui Carol cel Mare a fost stabilită definitiv prin Tratatul de la Verdun din anul 843: Carol Pleșuvul a fost declarat rege al Franței; Lothar își asigura Italia, iar Ludovic II, Germania. Ludovic II era pretendent și asupra teritoriului Statului Papal, căci, în 844, trecu în Italia. Papa Sergiu II, pentru a evita un război, acceptă o pace cu unele compromisuri. Părea că totul va fi calm, dar, în 895, Arnulf al Germaniei ocupă Roma și a inițiat "Secolul de fier" în istoria Bisericii (880-1050), când puterea statului și cea a Papilor decade.

După controversele cu Fotie și atitudinea dârză a Papei Nicolae I față de împăratul Lothar II, care, voind să-și părăsească soția legitimă, Teutberge, înlocuind-o cu Walrade, este excomunicat, iar arhiepiscopii de Teutgaud și Günther, susținătorii regelui, au fost depuși, silindu-l să se împace cu ea și impunându-i pocăință, urmașii carolingieni, prin luptele pentru putere, neglijează apărarea Bisericii. Prin abuzuri, se amestecă la completarea scaunului papal rămas vacant, asociindu-se cu unele familii nobile italiene, cu care aleg papi pe partizanii lor, și astfel se întâmplă că sunt aleși doi sau mai mulți papi, din care numai unul era cel adevărat, iar ceilalți antipapi. Adesea au ajuns să aibă cuvânt în alegerea Papilor și unele femei: Teodora, soția lui Teofilact din Toscana și fiicele sale, Marosie și Teodora. Recordul în alegerea papilor l-au avut partidele din Tuscia și Spoleto. Protestanții, dușmanii de mai târziu ai Bisericii, au reproșat decăderea Bisericii și datorită acestui amestec al femeilor în afacerile superioare bisericești și au inventat o legendă despre așa-zisa Papesă Ioana, acceptată bucuros de către dușmanii Bisericii. Numai că aceasta este o curată născocire, fiindcă, după ei, această femeie, Papesa Ioana, ar fi domnit pe scaunul papal imediat după Leon al IV-lea, timp de trei ani și jumătate, însă adevărul istoric este că, după Papa Leon IV (+27 iulie 855), a urmat în Scaunul papal Papa Benedict al III-lea, pe care îl aflăm gravat pe o medalie cu împăratul Lothar I (+28 sept. 855).

Investitura a provenit din decăderea puterii papale; împărații, profitând de aceasta, au abuzat de dreptul primit de la Biserică, drept recunoștință pentru înzestrarea ei cu bunuri materiale, și au început să înscăuneze ei pe episcopi, dându-le inelul și toiagul arhieresc ca semn al puterii de a conduce diecezele respective. Această procedură - investitură - a produs adesea scandal în rândul poporului credincios, care s-a îndoit de dreptul și puterea Bisericii, crezând că și puterea bisericească derivă din cea lumească (civilă) și că Papa nu mai are nici o putere. Abuzurile s-au diversificat, unii principi vânzând scaunele episcopești pe bani (simonie). Mulți erau episcopi numai cu numele. Ba se întâmpla că era numit episcop câte un mirean căsătorit care nici nu mergea pe la reședința episcopală, pretinzând doar să i se trimită veniturile. Exemplul rău al clerului înalt se întinsese ca o pecingine și în clerul de jos care era ignorant, desfrânat și simoniac. Aceasta este "epoca de fier" (880-1050) a Bisericii.

Din această decadență și întuneric moral, Biserica a fost ridicată prin clerul monahal care, pe lângă practicarea virtuților și faptelor bune, se ocupa cu studiul și cu științele. Mănăstirile s-au grupat într-o confederație, la Cluny, în anul 910, la care au aderat treptat 2000 de mănăstiri. Călugării aceștia cu viață sfântă îndemnau credincioșii să nu se ducă la slujbele oficiate de clericii destrăbălați, nici să ceară administrarea Sfintei Taine de la cei simoniaci. Superstițiile epocii au fost condamnate de sinoadele epocii respective. Clemente II (1046-1047), în Conciliul din Roma, decreta: cine va primi bani pentru sfințire de biserici, hirotoniri de clerici, conferirea unui beneficiu sau demnități bisericești, abații, să fie lovit de anatemă; Sfântul Leon IX (1048-1054), în conciliile din Roma, Mayence și Reims, ceru ajutorul regilor în combaterea simoniei și concubinajului; Sfântul Petru Damian, episcop și cardinal, în predicile sale condamnă păcatele sociale ale clerului, concubinajul, simonia, reușind să fondeze la Milano Asociația Pataria și obținând de la Arhiepiscopul Guido și subalternii lui promisiunea de a renunța la simonie și concubinaj.

Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand - 1073-1085) a fost omul providențial care a desfășurat lupta pentru purificarea moravurilor și restaurarea vechii discipline sănătoase în Biserica lui Cristos, ducănd-o la biruință. Fiu de meseriaș sărac, Hildebrand (numele de călugăr) a crescut în spiritul mănăstirii Cluny, a fost călugăr benedictin și sfetnic secretar sub 5 Papi timp de 25 de ani, ajungând astfel să cunoască temeinic afacerile bisericești ca nimeni altul. A fost ales papă prin voința tuturor, căci erau convinși că el este omul de care este nevoie. Și-a îndeplinit misiunea cu curaj și înțelepciune, având idealul "monarchia Christi", împărăția lui Cristos, Biserica; acesteia să i se închine popoare și conducători. El susținea superioritatea puterii preoțești asupra celei regale, care este numai de origine omenească și se exercită numai asupra lucrurilor omenești.

"Când Dumnezeu i-a dat fericitului Petru puterea de a lega și dezlega, n-a exceptat pe nimeni, deci nimeni nu se poate sustrage acestei puteri", scria papa episcopului Hermann de Metz în 1081.

Lupta a început-o prin suspendarea preoților simoniaci și concubinari, oprindu-i de a mai face serviciile divine și interzicând credincioșilor să participe la slujbele lor.

A dus apoi război împotriva învestiturii, rădăcina tuturor relelor, excomunicând pe cei ce cumpărau cu bani oficiile bisericești, folosindu-se și de hotărârile a vreo 200 de sinoade și de mai multe decrete papale. Dezrădăcinarea acestui rău s-a făcut cu greu și anevoie, căci însuși împăratul Germaniei, Enric al IV-lea, nu voia să renunțe la învestitură, din care avea venituri mari. Papa Grigore al VII-lea, printr-un decret promulgat în Sinodul roman din februarie 1075, declară exclus sub pedeapsa excomunicării din sânul Bisericii orice cleric care ar primi episcopat sau abație de la orice laic, împărat, rege, marchiz, conte sau orice persoană laică. Împărații și principii au fost opriți să numească episcopi, iar episcopii să primească numirea lor prin investitură. Împăratul Enric IV nerenunțând la investitură, Papa Grigore VII l-a excomunicat. Enric IV a reacționat, convocând un sinod al episcopilor simoniaci (numiți de el și excomunicați de Papa), la Worms, în ianuarie 1076; din acest sinod, l-a provocat pe Papa scriindu-i: "lui Hildebrand, nu pontificelui, ci falsului călugar, îți zic... Eu Enric, din mila lui Dumnezeu împărat, vorbesc către tine cu toți episcopii mei: coboa-ră-te, lasă scaunul uzurpat al lui Petru, altul să ocupe tronul apostolic". Când a venit trimisul împăratului cu această scrisoare, a fost mare tulburare la Roma. A trebuit însuși Papa să-l ia în apărare deosebită, atât de mare era indignarea poporului împotriva împăratului și a delegatului său care a îndrăznit să-l numească pe Grigore VII, în plin sinod, "lup răpitor". Fruntașii împărăției germane, nemulțumiți de stăpânirea lui Enric IV, excomunicat, care, conform dreptului german, își pierdea tronul, l-au somat să se împace cu Biserica timp de un an. De nevoie, împăratul și-a luat nevasta și copilul, însoțit de câțiva oameni, a trecut iarna Alpii, coborând în Italia. La Canossa, în 24-28 februarie 1075, unde se afla Papa, împăratul s-a plimbat timp de trei zile între zidul al doilea și al treilea al cetății, îmbrăcat în obișnuitul veștmânt de păr al penitenților publici, rugând pe Papa să-l ierte și să-l dezlege de excomunicare. Unii istorici colorează această scenă ca să arate tirania Papei. Adevărul este că Papa Grigore VII se afla într-o situație neplăcută. Apelând împăratul la inima de bun creștin și, mai ales, de preot, acesta l-a iertat. A prevenit, însă, prin aceasta, hotărârea adunării naționale de la Augsburg, care avea să-și spună și ea cuvântul în această chestiune. Dar Enric IV a fost nevrednic de bunătatea și generozitatea Papei. Dezlegat de afurisenie, el strânge armata, vine la Roma și incendiază biserica Sfântul Petru, silind pe Papa Grigore VII să se refugieze în castelul San Angelo, de unde îl salvează după un asediu de șapte luni, Robert de Guiscard, regele Normanzilor, convertit de puțin timp la creștinism; dar și aceștia jefuiesc Cetatea Eternă. Papa se retrage la Salerno (1083), unde, înainte de a muri (18 mai 1085), rosti: "Am iubit dreptatea și am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil". Grigore VII a fost unul dintre marii Papi ai Bisericii universale. Dacă există în Apus un cler necăsătorit, independent de autoritățile civile, trăind exclusiv pentru o înaltă misiune religioasă, aceasta se datorează, în primul rând lui. Istoricul protestant Gregorovius pune biruința fără arme a călugărului Hildebrand mai presus de faptele de arme ale lui Alexandru cel Mare, Iuliu Cesar sau Napoleon. Sfârșitul lui Enric IV a fost și mai trist. Părăsit de nevastă, de proprii copii și urgisit de toți, moare pe neașteptate în 1106. Urmașii lui Grigore VII poartă însă cu vrednicie lupta împotriva învestiturii. Papa Calixt II încheie, la 1122, Concordatul de la Worms, în baza căruia împăratul renunță la investirea episcopilor prin inel și toiag arhieresc, acestea fiind insigne curat bisericești și, ca semn al puterii lumești, le dă numai o cârjă. Începutul l-a făcut împăratul Henric al V-lea. Acest Concordat din 1122 a fost întărit de Sinodul ecumenic IX din Lateran (Roma, 1123), cel dintâi sinod ecumenic ținut în Apus, căci, până atunci, toate sinoadele ecumenice s-au ținut în Răsărit. Era un semn că viața bisericească și culturală, de aici înainte, se dezvolta mai mult în Apus: "Ex Occidente lux".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire