pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

28. PAPII ȘI ÎMPĂRAȚII HOHENSTAUFENI CULMEA PUTERII PAPALE

Guelfi și Ghibelini. Câtva timp, Concordatul de la Worms a fost respectat. Împăratul Frederic I, numit și "Barbă Roșie" (Barbarossa 1152-1190), crescut la curtea bizantină, cu idei cezaro-papiste, reluă lupta începută de Enric IV. El era de părere că are dreptul să numească nu numai episcopi, ci și Papi, că orașele italiene, chiar și Statul Papal, nu sunt decât feude ale sale. Încercările lui se frâng de împotrivirea papilor și a orașelor din Lombardia. Cu aceasta, se începe lupta dintre Papi și aderenții lor (Guelfi), pe de o parte, și împărații Hohenstaufeni și partizanii lor (Ghibelini), pe de altă parte. Această luptă ținu aproape 100 de ani, făcând mult rău tuturor țărilor, mai ales Italiei. De șase ori trecu Barbă Roșie Alpii și încercă să cucerească Italia, dar tot de atâtea ori încercările lui sunt zădărnicite de Papa Adrian IV mai întâi, de Papa Alexandru III mai pe urmă. Armata împăratului, doborâtă de ciumă, este zdrobită de alianța lombardă de la Legano (1176), după care Papa și Barbă Roșie se întâlnesc la Veneția. Împăratul cade la pământ înaintea Papei, în pragul Bisericii San Marco din acest oraș. Alexandru III, mișcat până la lacrimi de smerenia lui Barbarossa, îl ridică de jos și-l îmbrătișează frățește. În 1179 se ținu la Lateran Sinodul al XI-lea ecumenic ce hotărăște, între altele, că papa trebuie ales cu două treimi de voturi ale cardinalilor. Tot în acest sinod se declară Cruciada contra albigezilor. Împăratul își trăiește ultimii ani ai vieții ca bun creștin, fiind credincios al Bisericii. În numele ei, conduce Cruciada a III-a împotriva turcilor, dar cu acest prilej se îneacă într-un râu din Asia Mică. Fiul și urmașul lui, Frederic Barbă Roșie reluă lupta pentru învestitură, încercând să domine Papalitatea prin sudul Italiei, dar, murind la 32 de ani, proiectele lui se prăbușiră.

În Anglia, Henric II Plantagenetul, numindu-l pe ministrul Thomas Becket, arhiepiscop de Canterbery, publicând apoi "Constitution de Clarendon" (1164), prin care suprima privilegiul forului ecleziastic și atribuia regelui alegerea episcopilor în eparhiile vacante, întâlnește rezistența Arhiepiscopului Thomas Becket, fapt pentru care îl declară trădător. Acesta s-a refugiat în Franța unde a fost bine primit de regele Ludovic al VII-lea. După un an s-a reîntors în Anglia printr-o reconciliere aparentă, dar a fost ucis în propria catedrală de cavalerii trimiși din ordinul regelui. Mustrat de conștiință făcu pelerinaj la mormântului martirului, se autoflagelează și jură să respecte libertatea Bisericii.

INOCENȚIU AL III-LEA (1198-1216) reprezintă culmea puterii politice a papilor. Odraslă a unei familii nobile, după studii strălucite, ajunge Papă la vârsta de 37 de ani. Mai întâi pune ordine în Statul Papal, apoi introduce reforme în întreaga Biserică creștină. În Roma, magistratura formată din senator și prefect, dependentă de imperiul roman-german, este înlocuită cu persoane care jură supunere Papei Inocențiu III; la fel, baronii conducători ai statelor din Patrimoniul Sfântului Petru, din întreaga Italie, jurară supunere Papei, astfel întreaga peninsulă Italică redevenind italiană și papală. În politică, el este în tot locul apărătorul dreptății și al adevărului. În Anglia, îl silește pe blasfemul Ioan Fără de Țară să accepte Magna Charta impusă de nobilime ca bază a libertăților națiunii engleze, inclusiv a Bisericii catolice. În Germania, excomunică pe hrăpărețul Otto de Brunswick, luând apărarea minorului Frederic II, lăsat îngrijirii sale. Pe regii Franței, Austriei și Aragonului (Spania) îi înduplecă să-și reprimească soțiile părăsite, respectând legea căsătoriei creștine. "Sfântul Scaun nu poate lăsa femeile persecutate fără apărare; demnitatea regală nu o puteți pune deasupra datorințelor unui creștin", scria regelui Franței Filip-August (ianuarie 1200). În Spania, pregătește marea biruință asupra Maurilor, la Tolosa (1212). În Ungaria îi împacă pe frații certați pentru domnie, Emeric și Andrei. El avea planuri mari de a întemeia o mare alianță creștină, care să dezrobească Răsăritul creștin de sub otomani. Împărăția latină din Constantinopol (1204-1261) a fost numai o verigă din lanțul înfăptuirilor sale, năzuind să sprijine acea "monarchia Christi" pe care o visase Grigore VII. În 1215 prezidează al XII-lea sinod ecumenic (al IV-lea de la Lateran), cea mai măreață adunare a Evului Mediu. Aici s-a hotărât, între altele, ca fiecare creștin să se cuminece, cel puțin o dată pe an, la Paști, și s-au adus hotărâri privitoare la căsătoria creștină; s-a definit doctrina transsubstanțiunii și s-a combătut ereziile împotriva Sfintei Euharistii. Au participat 404 episcopi, între care, pentru prima dată, și cei din noile regiuni catolice: Boemia, Ungaria, Polonia și Estonia. Conciliul XII ecumenic Lateran (1215) hotărî că nici un impozit asupra clerului nu poate fi impus fără aprobarea Papei, măsură înțeleaptă pentru a proteja Biserica de pretențiile exagerate ale fiscalității.

În fiecare sâmbătă, Papa spăla picioarele la câte 12 moșnegi. Deși atât de puternic, Inocențiu III a fost de o rară modestie. Hrănea la curtea lui câte 3000 de săraci. Primea și stătea de vorbă cu oricine. Puterea și bogăția lui le socotea "ancoră sigură celor lipsiți de ajutor, purificatoarea puterilor pământești, mângâietoarea mizeriilor urnane".

Frederic II este un alt reprezentant al cezaro-papismului. Om cu mintea ageră și cu însușiri politice reale, dar lipsit de caracter, deveni admiratorul culturii arabe și dușmanul creștinismului. A făgăduit tutorelui său, Inocențiu III, că nu va uni Sicilia cu împărăția germană și va conduce o cruciadă, dar nu s-a ținut de cuvânt. Când bătrânul papă Grigore IX îl excomunică, el își bătu joc de legile Bisericii. De nevoie plecă într-o cruciadă, dar rezultatul ei nu mulțumi pe nimeni. Ajuns în Egipt, refuză pacea oferită de sultan, dar acesta îl asedie și îl constrânge să se retragă rușinos, terminându-se lamentabil cruciada a V-a. Reîntors, ocupă Statul papal și împiedică ținerea Sinodului ecumenic al XIII-lea. Cu toate acestea, Sinodul se ținu la Lyon, în 1245, sub conducerea Papei Inocențiu al IV-lea, care arătă că Biserica sângerează, ca și trupul lui Cristos, de următoarele cinci răni: Palestina ocupată de turci; Constantinopolul aproape ocupat; Ungaria pustiită de tătari; Biserica suferă din cauza dușmanilor ei interni, mai ales de păcatele clerului; împăratul Frederic II persecută, deopotrivă, pe Papa și creștinismul. Sinodul îl excomunică pe împăratul Frederic II, vinovat de sperjur, tulburător al păcii și suspect de erezie. Acesta se răzbună cumplit. Ucide pe episcopi, prinde și arde pe rug pe călugări, preface bisericile în geamii, prigonește strașnic pe toți catolicii. Însă după cinci ani (1250), moare părăsit și uitat de toți, însoțit la mormânt doar de câțiva prieteni mahomedani. Dante Alighieri, marele poet creștin al Renașterii, îl așează în opera sa "Divina Comedie" în Infern, pentru păcatele lui grele.

Prăbușirea cezaro-papismului. Papa dăruiește Sicilia ca feudă lui Carol de Anjou, care, în 1268, cu tot protestul Papei, decapitează pe Conradino, fratele Sfântului Ludovic, ultimul Hohenstaufen, în piața din Napoli. Așa se încheie lupta dintre Papi și Hohenstaufeni. Cu acești împărați, se prăbușește ideea împărăției creștine. Deși reprezentanții acestei împărății erau uneori buni creștini, totuși mentalitatea ei nu se încreștinase, ci a degenerat în cezaro-papism, care, fatal, i-a adus moartea.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire