pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Antichitatea și Evul Mediu
pr. Ioan Bota

achizitionare: 20.04.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PARTEA II
EVUL MEDIU (800-1517)

35. ȘTIINȚELE ȘI ARTELE ÎN EVUL MEDIU

Biserica are meritul de a fi înființat mijloacele de dezvoltare ale spiritului omenesc, școlile de toate gradele, încă de pe timpul lui Carol cel Mare. Cele inferioare au luat ființă încă la începutul Evului Mediu, iar cele superioare în secolul al Xl-lea. Școlile episcopale apărute în centrele orășenești, puține fiind, n-au putut face față cerințelor dezvoltării sociale; de aceea, au apărut încă la începutul secolului al XII-lea, la Paris trei școli renumite: una pe lângă catedrala Notre-Dame, alta pe muntele Sfintei Genoveva și a treia lăngă mănăstirea Sfântul Victor. Papa Alexandru III, prin decretul său din 20 octombrie 1170 ("Pro scholis regendis"), dă mari privilegii școlilor din Paris: libertate deplină și gratuitate în învățământ. Astfel, în 1180 și 1210 se constituie ca o breaslă acea "universitate de magiștri și școlari", o corporație de profesori și studenți pentru apărarea drepturilor și intereselor comune împotriva poliției regale, burgheziei și episcopului. În 1200, Filip August a acordat "charta profesorilor și școlilor din Paris", dar, în urma greutăților prelungite întâmpinate din partea episcopului și cancelarului (reprezentantul Bisericii pe lângă Universitate), această universitate s-a plasat sub protecția Papei. Prin organizarea ei, Universitatea din Paris (din 1170) este cea mai veche din lume, modelul celor ce-i vor urma, având chiar de la început patru facultăți: teologia, dreptul, medicina și cursul secundar. Rectorul este conducătorul universității, iar reprezentantul Bisericii este cancelarul. Se puteau obține titluri de bacalaureat, licență și doctorat. Pentru ca studenții să fie feriți de influențe rele, erau adăpostiți în colegii, pe națiuni: picardă, franceză, normandă și engleză (între aceste națuni încăpeau însă și elevi de alte neamuri decât cele indicate prin numele lor). În fruntea facultății era decanul. Fiecare grup național avea un procurator, iar rectorul conducea întreaga universitate. Universitatea își avea judecătorii ei. Lecțiile erau ordinare și extraordinare. Pe cele dintâi le țineau magiștrii sau doctorii, pe celelalte bacalaureații. Elevii nu aveau bănci, stăteau pe jos, pe dușumea. Profesorul dicta încet, ca ei să poată lua notițe. Se preda multă filosofie și teologie. Pentru ca să obții doctoratul în Teologie se cereau 16 ani de studiu. Facultatea de teologie din Paris era cea mai vestită și importantă. Papii îi acordă, cu timpul, dreptul la cenzură, adică dreptul de a osândi și opri din circulație cărțile rele. Regii Franței încă sprijină această facultate și întreaga Universitate pariziană. Regele Carol V o numește chiar "fiica noastră preaiubită". În mediul universitar sunt redescoperite operele complete ale lui Platon și Aristotel, luăndu-se în considerare și în studiu și comentatorii lor arabi. Augustinianismul, care a domnit necontestat până în epoca Părinților, purta ideile platoniciene.

De la Albert cel Mare și Sfântul Toma de Aquino platonicienii sunt mai puțin studiați, căci aceștia demonstrează că o sănătoasă filosofie creștină trebuie să reevalueze gândirea lui Aristotel, din care până la ei se folosea doar Logica. Sfântul Toma comentează majoritatea cărților de filosofie și le corectează, dezbrăcându-le de raționamentul lor excesiv și impregnându-le cu spiritul creștin. Apoi, el se servește de acestea la elaborarea propriei sale doctrine. O parte însemnată a învățăturii din acest timp o formează discuția (disputatio). E noua metodă știintifică, "scholastica".

A doua Universitate recunoscută de Papa e cea de la Bologna (începutul secolulul al XIII-lea), unde se studia dreptul. Îi urmează cea de la Oxford (1208/9), de la Montpellier (1220) și cea de la Toulouse, specializată în medicină (1229) ș.a.

Protecția Sfântul Scaun și autonomia față de puterile bisericești locale lasă acestor focare de viață intelectuală o mare libertate de discuție, de care unele spirite se alarmează. Dar discuțiile se sprijină pe date: Sfânta Scriptură, Părinții Bisericii, marii dascăli ca Petre Lombardul pentru Teologie, Grațian pentru Drept, Aristotel și Platon pentru Filosofie, Hipocrate și Galion pentru Medicină. Perspectivele istorice lipsesc, în general, cercetătorilor și li se oferă o încredere deplină în raționamentul deductiv și în logică la elaborarea concluziilor. În multe universități, Sfântul Scaun rezervă cadrelor ordinelor religioase, toate catedrele de Teologie, exemplu la Toulouse dominicanilor. Patru din marii doctori ai secolului sunt călugări cerșetori: Alexandru de Hale (+1245), Bonaventura (1217-1274), Albert cel Mare (1200-1280), Toma de Aquino (1226-1274), călugări dominicani.

Alte universități din acest timp sunt: Cambridge (Anglia), Praga, Viena, Roma, Pisa, Salerno, Napoli, Firenze ș. a. Sfântul Toma de Aquino (+1274) este cel mai de seamă scholastic. De tânăr a intrat în Ordinul Dominicanilor sau Predicatorilor. Părinții voiau să-l scoată de la călugărie, dar nu au reușit. Ca tânăr de 25 de ani, el își câștigă mari merite prin tălmăcirea teologilor și filosofilor. Are cele mai bune traduceri din scrierile lui Aristotel. Cu ajutorul acestora el răspunde, în "Summa contra gentiles", atacurilor aduse creștinismului de filosofii arabi. Explicarea textelor și "problemele disputate" i-au părut lui Toma de Aquino ca insuficiente metode în învățământul universitar, ceea ce l-a făcut să se înalțe la o "sinteză a științei", concretizată în "Summa Theologica", lucrare monumentală, științifică, a Evului Mediu. În aceasta a folosit scrierile a 46 de filosofi, oratori și poeți din Antichitate, a 41 de papi, 20 de concilii și sinoade, și 50 de părinți și scriitori bisericești. Gânditor de o profunzime și siguranță rar întâlnite în istoria omenirii, cu o memorie fenomenală, grație căreia dispunea de o mulțime de date câștigate anterior, a fost capabil de a compune mintal mari tratate. "Contra impugnantes Dei cultum et religionem", de 120 de pagini, tipărită azi, a fost compusă într-o noapte, simultan dictată la 4-5 călugări, cu abrevierile ortografice necesare. Sufletul său profetic vede rătăcirile viitorului. El ridică obiecții la care nu s-a gândit nimeni pe timpul său, dar care aveau să se ivească mai târziu, pe timpul Reformei și în zilele noastre. Sfântul Toma n-a constituit un sistem închis, exclusiv, definitiv, incapabil de a integra progresele viitoare, el a oferit gânditorilor un model, el a lăsat loc în sinteza sa unei dezvoltări organice. Acesta-i motivul pentru care Biserica Catolică îl considera tipul de gânditor creștin și nu încetează de a-l recomanda ca metodă teologilor care sunt impuși de către Revelație spiritului uman. Cartea lui, "Summa Theologica", a fost alături de Sfânta Scriptură pe masa Sinodului Tridentin ca normă de credință, iar Papa Leon XIII l-a numit pe Sfântul Toma "patronul ceresc al teologiei și filosofiei creștine". Pentru viața sa curată și știința sa superioară este numit și "doctor îngeresc", fiind canonizat sfânt în 1323.

Alți scolastici distinși sunt: Sfântul Bonaventura, Rogerius, călugări franciscani. Știința de bază era teologia, apoi științele naturale, chimia etc.

Misticii își înălțau sufletele la Dumnezeu mai mult cu ajutorul inimii și al simțămintelor decât cu mintea și adâncirea adevărurilor. Între aceștia amintim: Sfântul Bernard, Hugo de Sancto Victore, Sfântul Francisc de Assisi, Thomas de Kempis, autorul cărții "Despre urmarea lui Cristos", care, după Biblie, are cele mai multe ediții; Sfânta Ecaterina de Siena, Eckhardt, Ioannes Tauler ș. a.

Cel mai mare mistic și poet medieval este Dante Alighieri (1265-1321). Lucrarea lui de căpetenie, "Divina Commedia", arată, sub forma unei călătorii, cele trei împărății de dincolo de moarte (Infernul, Purgatoriul, Paradisul), unde, după credința creștină catolică, se găsesc sufletele trecute din lumea aceasta. Opera e construită cu o arhitectură desăvârșită. Are în total 100 de cânturi (33 Iadul, 33 Purgatoriul, 33 Paradisul și cântul prim e Introducerea); 100 este pătratul lui 10, care e considerat cifra perfectă, cuprinzând în sine toate cifrele de bază. A tradus-o în românește George Coșbuc, Eta Boeriu ș.a.

Artele au luat mare avânt în Evul Mediu. Arhitectura, pe lângă vechiul stil roman, cu ferestre ovale, luminoase, dă naștere stilului gotic, caracteristic perioadei, coloanele înalte, ferestrele lungi, înguste, fiind terminate cu arcuri ascuțite ce ne duc cu gândul spre înălțimi. Exemple: catedrala din Reims, Notre Dame Paris, abația din Westminster (Londra), domul din Koln, Strasbourg etc. În timpul Renașterii, acest stil pierde din gravitate, devenind mai vesel și senin. După gustul acestei epoci, în stilul greco-roman dezvoltat, se construiește cea mai mare biserică din lume: Sfântul Petru din Roma.

Sculptura nu s-a dezvoltat multă vreme din cauza înțelegerii greșite a poruncii dumnezeiești: "Să nu-ți faci chip cioplit ca să te închini lui", însă cei doi Pisano (Nicola și Giovanni) rup cu tradiția bizantină și însuflețesc piatra. Pe urmele lor vine Michelangelo Buonarotti, deopotrivă însemnat ca sculptor (statuia lui Moise), ca arhitect (cupola bisericii Sfântul Petru din Roma), pictor (Capela Sixtină) și poet.

Pictura, încremenită în stilul bizantin, prinde mișcare și viață nouă prin silințele lui Giotto (1337). El și urmașii lui se preocupă nu numai de portretistica sacră, ci și de cea profană: anumite peisaje, perspective ș.a. Dominicanul Fra Angelico da Fiesole (1445) este autorul neîntrecutelor picturi murale din biserica San Marco din Veneția. Amintim apoi pe celebrii maeștri ai școlii din Florența: Leonardo da Vinci crează "Cina cea de Taină"; Michelangelo pictează Capela Sixtină ("Judecata din urmă", "Zidirea lumii" etc.); Rafaelo Santi ("Madonna de la Sedia", "Madonna Sixtina"), dominicanul Fra Bartolomeo ș.a. Dintre pictorii venețieni îi amintim pe: Tiziano și Corregio, străluciți fiind pentru coloratura lor bogată. Pentru Țările de Jos dăm ca exemplu pe Rubens și Van Eyck, iar în Germania pe Albrecht Dürer.

Muzica se dezvoltă de la orga introdusă pe timpul Carolingienilor; călugărul Huckbald din Țările de Jos, pe la 900, inventează cântul polifon, iar cu două secole mai târziu, Guido d'Arezzo inventează notele muzicale și portativul. Din muzica bisericească romană se dezvoltă opera și drama modernă.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire