pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ISTORIE 

Biserica
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.01.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprins ISTORIE

De când a apărut omul pe pământ, triburi și cetăți, națiuni și împărății intră una după alta în istorie.

Se părea că Istoria cuprindea numai lumea pământească când, pe Valea Iordanului, Ioan Botezătorul anunța lumii că se apropie Împărăția cerurilor (cf. Mt 3, 2).

Cristos a inaugurat pe pământ această Împărăție. Biserica sau Împărăția lui Cristos, prezentă în mod tainic, crește în mod vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu, toți oamenii fiind chemați să formeze un singur corp cu Isus Cristos, lumina lumii. 1)

El a întemeiat-o și a făcut-o să strălucească în lume prin cuvintele, operele și prezența Sa. 2)

"Trebuind să se întindă la toate neamurile, Biserica intră în Istoria oamenilor, cu toate că depășește și timpurile și frontierele popoarelor" 3).

Intră în Istorie și dă sens Istoriei omenirii. Istoria omului, prin Biserică, devine Istoria mântuirii.

În progresivă creștere, ea atrage după sine omenirea și se îndreaptă spre împlinirea Împărăției, spre unirea, consumată cu Regele său.

 

BISERICA ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU ÎN LUME

Biserica a apărut în ziua de Rusalii. Mulțimea care asculta cuvântul Apostolilor se boteza, asista la frângerea pâinii, își mărturisea păcatele, trăia ajutându-se reciproc, plină de bucuria sufletului, lăudând pe Dumnezeu.

Așa este descrisă în Faptele Apostolilor (2, 41-47) realizarea mântuirii divine: o mână de oameni care credeau că în Isus moartea a fost învinsă, că Spiritul Sfânt s-a coborât peste oameni, că păcatele s-au iertat.

Biserica s-a născut în ziua de Rusalii, dar momentul conceperii ei a fost mărturisirea lui Petru în Cezarea lui Filip (Mat. 16, 16-20). Încă aici Biserica vorbește prin Petru recunoscând că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Deja ea vorbește și încă de atunci e investită cu autoritatea lui Isus prin confirmarea făcută lui Petru: "Fericit ești Simone, fiul lui Iona... Și eu îți spun că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Ție îți voi da cheile Împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri" 4)

Creștinismul n-a fost un simplu curent spiritual, o fraternitate sau o grupare de iluminați, ci o Biserică, sau mai degrabă: BISERICA. Primii creștini n-au format ei Biserica ci, ei au fost primiți, agregați Bisericii care exista deja în cei Doisprezece apostoli, aleși de Isus cu misiunea de a-I fi mărturii până la sfârșitul lumii. Biserica nu este rezultatul unei afluențe, a unei adunări a creștinilor care s-ar fi hotărât să se organizeze. Ea nu este o organizație ci un organism viu care comunică o Viață. Întemeitorul ei, Isus, nu este în afara ei, ci este chiar în ea. 5).

Așa a fost la început BISERICA, așa este și astăzi.

E adevărat că atunci nu existau atâtea probleme ca și astăzi, dar dificultăți erau și atunci. Unele din partea evreilor care se încreștinau și mai păstrau obiceiurile mozaice, pretinzând ca și păgânii încreștinați să le accepte; altele din cauza dezbinărilor (schisme) sau a falselor doctrine (erezii) răspândite de unii chiar pe timpul Apostolilor. Biserica a trăit și a crescut invingând greutăți și neînțelegeri. S-a străduit însă să mențină nealterată credința Apostolilor și să respingă tot ceea ce putea altera și slăbi revelația.

Biserica are sarcina de a păstra pe pământ un mesaj care nu este pământesc. Adevărul lui Dumnezeu ea nu-l poate schimba, dar trebuie să-l propună în forme mereu noi, adaptate timpului în care trăiește.

Vechiul Testament a fost menținut de Biserică, căci aceasta și-a dat seama că numai după venirea lui, Isus putea fi înțeles cu adevărat. În dosul cuvintelor Vechiului Testament se descoperă Spiritul și se găsește calea ce duce la Împărăția lui Dumnezeu.

Era necesar a scrie și evenimentele pe care le-au trăit Apostolii, și astfel apare NOUL TESTAMENT, din care cea dintâi carte a fost scrisă pe la anul 50 de la nașterea lui Isus: Evanghelia Sf. Matei, iar ultima, pe la anul 100: Apocalipsul Sf. Ioan. Aceste cărți arată grija Bisericii pentru păstrarea figurii autentice a lui Isus și a mesajului său: El a murit, dar "după Scripturi", potrivit promisiunilor lui Dumnezeu cuprinse în Scripturi, a înviat pentru mântuirea noastră.

 

REACȚIA LUMII

Lumea în care trebuia propovăduit mesajul evanghelic și speranța lui, era însă fără dragoste și fără milă (cf. Rom 1, 31). Lumea a reacționat prigonind Biserica.

Mai întâi, evreii l-au arestat pe Petru, care îi acuza de răstignirea lui Isus; apoi pe ceilalți Apostoli: au ucis pe diaconul Ștefan, iar în anul 42 pe apostolul Iacob.

Ceilalți Apostoli, cu care s-a unit și convertitul Saul din Tars, Sf. Pavel, s-au împrăștiat în întreg imperiul roman predicând învățătura creștină cu mult succes chiar în capitala marelui imperiu păgân.

Imperiul roman presimțea că în sânul lui se năștea ceva ce nu deriva din propria sa autoritate. Calomnii și însinuări făcură să izbucnească prigoanele.

În timpul împăratului Nero (54-68) poporul roman vorbea despre Christiani ca obiect de suspiciune pentru Statul păgân. Roma respectă zeii diferitelor națiuni, dar nu putea tolera o religie cu o credință și o morală destinată întregii omeniri, fără distincție de naționalitate.

Creștinul nu accepta să ofere tămâie împăratului ca unui zeu și astfel cădea în delictul les majestate, pedepsit cu decapitarea, cu arderea pe rug, expunerea la animalele sălbatice sau cu răstignirea pe cruce.

Toate aceste pedepse le-au suferit creștinii sub Nero, când au fost acuzați de incendierea Romei în anul 64. În această prigoană muri Sf. Petru, care după ce predică la Antiochia, fondă biserica din Roma, de unde scrise două scrisori adresate creștinilor din Asia Mică. Scriitori din primele veacuri afirmă în mod expres că Petru a fost primul episcop al Romei, unde a murit și unde a fost înmormântat.

Sf. Pavel, după multe peregrinări - descrise în Faptele Apostolilor - muri și el la Roma, în același an cu Sf. Petru.

Împăratul Domițian (81-96) prigoni pe creștinii chiar din propria lui familie: Flaviu Clemente, vărul său, fu acuzat de "ateism" 6) iar soția sa Flavia Domitilla fu exilată.

Traian (98-117) a decretat: "Christianis esse non licet". Cu toate acestea, creștinii continuau să-și țină adunările lor religioase. Prin anul 112, guvernatorul Asiei Mici, Pliniu, "întreabă pe împărat cum să procedeze, căci există un mare număr de creștini de orice etate, sex sau condiție, în care însă nu găsește nici o vină".

Trei secole, cu valuri mai mari sau mai mici de ură, făcură să iasă la suprafață, pe de o parte cruzimea cea mai nestăpânită, iar, pe de altă parte, eroismul cel mai statornic. În cimitirele subterane (catacombe) creștinii , "multitudo ingens" (Tacitus), își mai găseau refugiul pentru a asculta învățătura, pentru a se împărtăși și a-și înmormânta martirii.

Scrisoarea episcopului Ignațiu din Antiochia, pedepsit ca să fie sfâșîiat de animalele sălbatice, către anul 100, este caracteristică pentru atitudinea creștinilor față de Mântuitorul cât și față de prigonitori: "Eu sunt grâul lui Dumnezeu și voi fi măcinat de dinții fiarelor pentru a mă învrednici să fiu pâinea lui Cristos, care se frânge pentru El. Atingă-mă focul, crucea, animalele; ciopârțească-mă, zdrobească-mi membrele, calce-mă în picioare, cu trupul frânt - crude torturi ale diavolului - numai să pot ajunge la Cristos... Lăsați-mă (scrie în continuare creștinilor care vroiau să-l împiedice să ajungă la Roma unde îl aștepta martiriul), lăsați-mă să primesc curata lumină; ajuns acolo voi fi om".

Martirii erau invidiați și cinstiți. Erau considerați ca trăind în paradis și li se cerea ajutorul prin rugăciuni. Din credința reînvierii născu cinstirea sfinților. Ziua morții era socotită ziua nașterii lor - zi de sărbătoare.

Cu cât prigoanele se întețeau, făcând să se verse valuri de sânge și decimând persoane fără număr sau chiar grupuri de creștini - ca legiunea Tebea sub Maximinian (286-305) - "cu atât mai mare era numărul celor ce credeau în numele lui Cristos" (Sf. Iustin). "Creștinismul pătrunsese în absolut toate sferele vieții sociale, la toate nivelele sociale, la oraș ca și la sat, de la sclavii din mine și de pe galere, la patricienii dezabuzați în somptuoasele lor palate și până la aparatul de stat și la anturajul imediat al împăraților". 7)

Creștinismul se propaga în mod miraculos: "sângele martirilor era sămânța creștinilor" (Tertualian), dând "creștinismului primelor trei veacuri poate cea mai dramatică dimensiune". 8)

 

ORGANIZAREA BISERICII VECHI. Comunitățile de creștini erau conduse de anumiți capi puși de Apostoli, numiți presbiteri sau episcopi. Din scrisorile Sf. Pavel către Timotei se poate deduce că chiar de pe atunci exista o tendință "monarhică", cu un singur cap numit "EPISCOP".

Structura Bisericii este ierarhică. Ierarhul își exercită autoritatea primită nu de la popor, ci de la Dumnezeu (cf. Ioan 20,21)."Ierarhii, aleși din popor, nu sunt deasupra Bisericii, ci rămân în ea, dar în exercițiul funcțiunii lor ei sunt adevărați conducători, păstori și părinți. De aceea trebuie ascultați (Ev 13, 17).

În Biserică nu există caste: toți au aceeași demnitate creștină, toți sunt chemați la aceiași sfințenie. Dar unii creștini sunt aleși și puși de către Cristos și Spiritul Sfânt (cf. Fapte 20, 28) să fie părinți și păstori ai "turmei lui Dumnezeu" (Petru 5, 2), pe care trebuie să o servească (cf. Lc 22, 26).

"Noi episcopii prezidăm atunci când slujim... Această slujire ar fi însă fără folos dacă episcopul nu și-ar exercita puterile pe care le-a primit" 9)

Sf. Ignațiu, amintit mai sus, și martirizat sub împăratul Traian, scria creștinilor din Smirna: "Ascultați cu toții de episcopul vostru, după cum Isus Cristos ascultă de Tatăl, și supuneți-vă prezbiterilor ca și Apostolilor. Respectați pe diaconi, căci așa vrea Dumnezeu". Deci, pe atunci - la sfârșitul secolului I - existau diaconi, presbiteri (preoți) și un episcop. Episcopii, preoții și diaconii ne fac să vedem pe Cristos în mijlocul nostru, căci prin ei lucrarea lui Isus este mereu prezentă în Biserică. A spus-o El însuși: "Iată eu cu voi sunt până la sfârșitul veacului" (Mt 28, 20).

Între episcopi însă, cel din Roma, urmaș al Apostolului Petru, căruia Isus i-a promis că-l va face temelie a Bisericii (cf. Mt 16, 18) și l-a încredințat să pască mielușeii și oile Sale (cf. Ioan 21, 15-18) era recunoscut ca având suprema autoritate. O dovedesc exemplele. După Sf. Petru, la Roma urmă episcop Sf. Lin (64-79), apoi Anaclet (79-91?) și Sf. Clemente (91-100?), care scrise o scrisoare energică Bisericii din Corint, în Orient, pentru a pune capăt unor neînțelegeri ivite printre creștini (deși în acele părți se găsea încă în viață apostolul Ioan).

Sf. Ignațiu din Antiochia, învățăcel al apostolilor, la începutul secolului al II-lea, numește Biserica Romei, ca stând în fruntea întregei Biserici; iar Sf. Irineu, mort pe la anul 202, zice că toți credincioșii trebuie să fie de acord cu Biserica din Roma, ilustră pentru originea sa apostolică, și păstrarea tradițiilor apostolice: "in qua semper conservata este ea quae est ab apostolis traditio".

"Esențial în structura Bisericii este comuniunea fiecărei Biserici particulare, în persoana episcopului său, cu păstorul Bisericii din Roma, păstor universal și centru unității catolice" 10)

În interiorul rețelei universale de Biserici particulare, legate între ele în mod colegial, din care se compune unica Biserică a lui Dumnezeu, există un centru: Biserica particulară a Romei, condusă de succesorul Sf. Petru. Episcopul Romei menține unitatea în corul episcopilor. Păstor universal (cf. Ioan 21, 15-17), el este legătura vie nu numai între toți păstorii de pe suprafața pământului, dar și între Biserica actuală și Biserica Apostolilor. Succesor al primului și principalului martor al lui Isus (cf. V Cor 15, 5; Luca 24, 34; Fapte 1, 21-22; 2,32; 4,20; 5,32), el asigură unitatea în Biserică actuală veghind la continuitatea ei vie cu Biserica tuturor timpurilor 11). De aceea, tot ceea ce micșorează autoritatea papei este un rău al Bisericii. (Y Conger).

 

BISERICA ÎN LIBERTATE. După trei secole de sângeroasă prigoană, împăratul Constantin (306-337) publică edictul din Milan la anul 311, prin care concedea creștinilor libertatea cultului. El însuși deveni creștin, cum era și mama sa, Sf. Elena.

Prin acest act Biserica se găsește legată de un imperiu mondial. Creștinii ies din catacombe și-și construiesc biserici, clădiri spațioase, apte să cuprindă marea masă de credincioși. Oameni de mare cultură explică mesajul evanghelic. Sunt Părinții Bisericii: Atanasie, Vasile, Gregoriu Nazianenul, Gregoriu din Niceea și popularul, elocventul Ioan Gură-de-aur, toți din Orient. În Occident cei mai de seamă adânci gânditori, scriitori și păstori de suflete sunt : Ambroziu din Milan, Augustin, eruditul Ieronim ( singurul dintre Părinți care n-a fost episcop). Toți au trăit înainte de anul 400 și au lăsat lucrări în care expun meditațiile lor asupra lucrării lui Dumnezeu și combat ereziile ce falsificau revelația.

 

EREZIILE

Arie, preot în Alexandria, începu să învețe că Fiul lui Dumnezeu (Logos) nu este de aceeași natură cu Tatăl. El este o creatură superioară tuturor creaturilor, (ca și Logosul lui Plato, dar deosebit de Logosul Sf. Ioan: "La început era Cuvântul (Logos)...și Dumnezeu era Cuvântul" (Ioan, 11). "La Niceea, în anul 325 se adună episcopii într-un conciliu ecumenic, fiind prezenți și delegații papii Silvestru I (314-335), și condamnară erezia ariană.

Dacă Fiul nu este Dumnezeu, atunci nici Spiritul Sfânt, care purcede de la Fiul, nu poate fi Dumnezeu. Așa gândea Macedoniu, patriarhul Constantinopolului, condamnat însă și el de conciliul ținut la Constantinopol în anul 381, adăugându-se în simbolul credinței: "care de la Tatăl purcede", pentru a se determina cu mai multă precizie divinitatea Spiritului Sfânt. Totuși expresiile relative la purcederea Spiritului Sfânt au rămas diferite; în Occident se spunea : "...Dela Tatăl și de la Fiul (Filioque) purcede" 12); iar în Orient: "De la Tatăl prin Fiul (per Filium)", expresii care vor da mai târziu ocazie multor discuții teologice.

Că "Jesus, qui passus est pro nobis idem ipse este Verbum Dei" (Isus care a pătimit pentru noi este însuși Cuvântul lui Dumnezeu) - cum scria Sf. Irineu - era doctrina ținută de toți, până la sfârșitul secolului al IV-lea, când Teodor din Mopsuesta negă unirea ipostatică a naturii divine cu natura omenească, învățând că, Cuvântul locuia în omul Isus ca într-un templu. Nestoriu, patriarh în Constantinopol, difuză această eroare prin care se făcea deosebire între cele două persoane: Isus este om, născut din Fecioara Maria, dar nu este Dumnezeu, ci numai un instrument al Fiului lui Dumnezeu (și deci nici Fecioara Maria nu este Mama lui Dumnezeu). Conciliul din Efes (431) condamnă această doctrină și depuse pe Nestoriu, sentință primită cu bucurie de poporul care, cu torțe aprinse, însoți spre casele lor pe episcopii care luară parte la Conciliu.

 

EUTIHIE, arhimandrit într-o mănăstire din Constantinopol, luptă contra lui Nestoriu, dar în zelul său ajunse prea departe: negă distincția între cele două naturi, afirmând că Isus nu numai că este o persoană, dar în el este o singură natură, ceea ce duce la concluzia că Isus sau nu a suferit, sau că natura divină a fost supusă durerii. Papa Leon I (440-461) expune adevărata doctrină într-o celebră Epistolă dogmatică adresată patriarhului din Constantinopol, Florian. Pe baza acestei scrisori, cei 630 episcopi adunați în Conciliu la Calcedon (451) condamnă erezia monofizistă a lui Eutihie.

E interesant de reținut că în discuțiile ce s-au continuat între apărătorii ortodoxiei ( adică adevăratei credințe) și susținătorii monofizismului, Antim, patriarhul Constantinopolului - deși sprijinit de Teodora, soția împăratului Justinian, care încercă să restabilească monofizismul cu ajutorul patriarhului - fu înlăturat din scaun de papa Agapit (535-536). Teodora dorea ca după Agapit să ajungă pe scaunul papal diaconul roman Virgil, care, spera să fie de partea ei. Dar, ajuns papă, Virgil (537-555) nu făcu nimic în favoarea ereziei.

Monofizismul s-a menținut în Orient până în zilele noastre. În Egipt monofiziții se numesc copți, iar în Mesopotamia, iacobiți. Abisinia este încă stăpânită de acest curent eretic.

 

AUTORITATEA EPISCOPULUI ROMEI. Nu mai amintim alte multe schisme și erezii contra cărora Biserica a trebuit să lupte pentru a apăra dreapta credință. Din aceste frământări prin care a trecut Biserica reiese clar rolul de păstor universal al episcopului Romei: fie că își trimite reprezentanți la conciliile ținute în Orient, fie că ia atitudine în favoarea Sf. Atanasie, alungat de către împărat de pe scaunul patriarhal din Alexandria, fie că ereticii caută să-l atragă de partea lor convinși fiind că astfel toți vor îmbrățișa doctrina lor, fie că la el apelează atât drept credincioșii cât și ereticii, numindu-l Pater patrum, Caput omnium Ecclesiarum, etc. De aceea Sf. Ambrozie zice: "Ubi Petras, ibi Ecclezia".

Autoritatea episcopului Romei câștigă teren nu numai pe plan spiritual, dar și politic și temporal. După mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, autoritatea imperială scăzu, iar populațiile din Italia, amenințate de barbari, nu aveau alt sprijin decât pe episcopul din Roma. Și iată că papa Leon cel Mare (440-461) împiedică pe Attila să coboare în Italia, iar pe Genseric îl oprește să distrugă Roma. Gregoriu cel Mare (590-604) se preocupă și de procurarea de alimente în vremuri vitrege pentru populația Italiei.

Acest lucru fu posibil pentru că Biserica Romei poseda, prin donațiile făcute din partea împăraților, teritorii în jurul Romei. Aceste teritorii au crescut mereu formând viitorul Stat Papal în care conducătorul Bisericii universale avea totală independență față de autoritatea civilă.

 

BISERICA ȘI STATUL

Ajutorul Statului nu era necesar pentru întinderea Împărăției lui Dumnezeu între oameni. Ba chiar amestecul Statului în explicarea mesajului evanghelic a fost uneori fatal, fie prin sprijinul dat ereziilor, fie prin pericolul ca Biserica să fie identificată cu o determinată persoană potentă.

Dar Imperiul roman nu era una cu Împărăția lui Cristos. Când acela se prăbuși în Occident, credința nu pieri. Din contră, se lăți și la popoarele barbare, care prin Biserică ajung nu numai la credință, dar și la o viață civilizată.

Când apar barbarii, Imperiul de Răsărit trebuie să lupte contra Perșilor și a Bulgarilor, iar Imperiul de Apus dispare (476). Singură Biserica rămâne în picioare și-și continuă cu râvnă opera de evanghelizare.

Dar în timp ce orașele se încreștinează, satele sunt încă păgâne (pagus, paysan, păgân). După ce monahismul apăru mai întâi în Egipt, din dorul sufletelor nu numai de a fugi de murdăria lumii, dar mai ales ca din detașarea de bunuri particulare să poată practica mai liber iubirea universală, Sf. Martin de Tours introduce monahismul în Occident. Împreună cu călugării săi, Sf. Martin contribuie mult la dispariția păgânismului și barbariei de la sate. El face o operă nu numai religioasă, dar și de civilizație: se roagă și muncește pentru secarea bălților, cultivarea câmpurilor, etc.

Pe la anul 700 se convertesc Francii, iar Carol cel Mare contribuie însuși, ca și alți principi la convertirea barbarilor. E adevărat că din acest motiv uneori convertirile erau forțate, urmare negativă a amestecului puterii temporale în misiunea Bisericii.

Totuși aceste metode nu erau calea obișnuită de convertire.

Țările de Jos au fost evangelizate de Wilibrund puțin după ce papa Grigorie cel Mare (590-604) trimise în Anglia câțiva călugări benedictini. Germania a fost evangelizată de Sf. Bonifaciu. Irlanda, în urma predicării Sf. Patriciu (387-465) deveni "insula sfinților". Elveția ca și peninsula Scandinavă avură predicatorii lor. Ba chiar și Islanda și Groenlanda.

În Orient se convertiră sârbii, bulgarii, iar locuitorii Moraviei se convertiră la predica Sf. Metodiu și Ciril (863), care inventară alfabetul slav, traduseră Sf. Scriptură în limba națională, devenită limbă liturgică.

În secolul al IX-lea se convertește Boemia, apoi Polonia și Rusia, în urma activității predicatorilor veniți din Constantinopol.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire