pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Parabola tipurilor de pământ
Duminica a IV-a după Înălțarea Sfintei Cruci,
a XXI-a după Rusalii, 16 octombrie 2005
Lectura: Luca 8,5-15
pr. Anthony M. Coniaris

Un tânăr era nerăbdător. Dorea să schimbe totul în viață, deodată. Nu putea aștepta. Într-o noapte a avut un vis: se făcea că era într-un magazin, iar în spatele tejghelei era un înger. Nervos, tânărul l-a întrebat ce vinde. "Tot ce îți dorește inima", a spus îngerul. "Dacă așa este, atunci vreau pace pe pământ, să nu mai fie tristețe, foame și boli..." Îngerul îl întrerupe zâmbind: "Stai puțin... Nu cred că m-ai înțeles. Aici nu vindem fructe - doar semințe."

Nu doar stejarii uriași cresc din mici semințe; majoritatea ideilor și gândurilor cresc din semințe care au fost plantate în mințile și inimile noastre. Cât de importante sunt gândurile semănate în minte! O vorbă spune: Seamănă un gând, culege un gest. Seamănă un gest, culege un obicei. Seamănă un obicei, culege un caracter. Seamănă un caracter, culege un destin. În natură, semințele sunt atât de puternice încât pot să împingă și să iasă prin asfalt. Ce să spunem atunci despre semințele de iubire, ură, compasiune, lăcomie, invidie, din inima omului? Să nu ne îndoim niciodată de puterea lor de a ne împinge o anume parte a existenței.

În Evanghelia de astăzi, Isus compară adevărul, care este în Cuvântul său, cu o sămânță. Sămânța este aruncată peste tot: pe cărări bătute, printre pietre și spini, precum și pe pământ bun. Cade oriunde este posibilitatea și promisiunea unei vieți, care să crească. Fiecare cuvânt din Evanghelie este o sămânță, începutul unui proces nesfârșit de transformare. Unii oameni spun: "Dacă aș putea să îl aud în Persoană pe Dumnezeu vorbindu-mi, mi s-ar înroși picioarele cât de rapid aș fugi să-l întâlnesc." Dar Dumnezeu ne vorbește în Persoană în fiecare duminică, atunci când cuvintele Sale sunt citite în Evanghelie și predicate apoi de preot. Dumnezeu ne-a dat cuvântul său în Biserică și acasă, în Sfânta Scriptură. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu, tot atât de real ca și cum Dumnezeu ne-ar fi în față și ne-ar vorbi.

Cuvântul lui Dumnezeu este sămânța: parabolele sale, vindecările sale, miracolele sale; dar chiar și Cuvântul (Logos) însuși, care a fost aruncat ca o sămânță în pământ și îngropat pentru a se ridica la o viață nouă. Isus și-a semănat semințele sale, iar la final s-a semănat pe Sine. Până într-acolo a mers iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

 

Pământurile

Accentul în parabolă nu cade pe sămânță sau pe semănător, ci pe pământ, care este la final factorul determinant în ceea ce privește rodnicia sau nu a seminței. Sămânța cade pe patru tipuri de pământ, spune Isus. Trei din patru o resping. Presupun că aceasta înseamnă că există patru tipuri de oameni care merg la biserică. Trei din patru nu rămân cu nimic din acest mers la biserică. Trei din patru nu vor înțelege ce vreau să spun prin această predică, sau vor fi ofensați de ea, sau poate nici nu o vor auzi deoarece mintea lor este în altă parte, sau poate pentru că vor dormi ori visa cu ochii deschiși. Dacă creștinismul a avut probleme la secerarea recoltelor de-a lungul secolelor este pentru că adevărul lui Dumnezeu a fost predicat, dar nu a fost acceptat. Vina nu stă în adevăr, în sămânță, ci în sol, în inimile ascultătorilor, unde adevărului nu i se permite să prindă rădăcini.

Să trecem pe scurt în revistă cele patru tipuri de pământ, după cum le-a descris Isus.

 

Una a căzut lângă drum

Sămânța "de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască". Am auzit despre blocajele arteriale, dar mai mortale sunt blocajele inimii către Dumnezeu. Primele opresc sângele să curgă, și provoacă moartea fizică; celălalt blocaj ne împiedică să primim Pâinea vieții, provocând moartea sufletului. Nimic nu poate opri cuvântul lui Dumnezeu, doar o inimă închisă: atunci ea se oprește de tot; nimic nu mai intră în ea. Nu există nici o deschidere în sol, să primească sămânța dătătoare de viață, doar pământ tare. Despre aceste inimi Isus spunea: "nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți".

"Dar", vor obiecta unii, "acesta este un caz extrem. Cu siguranță nu este cazul meu. În nici un caz inima mea nu este sol tare." Mai gândiți-vă odată! De câte ori ați auzit o predică și nu v-ați dat seama că era pentru Dvs? Vă gândeați la păcatele altora, sperând că predicatorul va fi auzit de aceia. Dacă credeți că păcătoșii cu inima tare sunt răi, atunci să știți că "sfinții" cu inima tare sunt și mai și.

 

Cum se întăresc inimile

Cum se fac inimile impenetrabile la cuvântul lui Dumnezeu? În cazul unora, din mândrie. Cred că au răspuns la toate întrebările. Nu vor să fie deranjați de idei noi sau de o creștere nouă. Ei se cred maturi și înțelepți. Poate de aceea Isus ne-a îndemnat să fim asemenea copiilor, care sunt mereu deschiși la idei noi. Ca pământul bătătorit de mulți pași, unele inimi sunt autostrăzi - beton și iarăși beton. Atât de multe trec peste ele, un trafic uriaș, o greutate constantă, ce îi dă mici șanse cuvântului lui Dumnezeu să răzbată. Și familiaritatea întărește inima. Auzind unele adevăruri ale credinței creștine de mici, am ajuns să le luăm de-a gata: acum nu ne mai impresionează deloc. În fine, o inimă poate să devină pământ solid atunci când lipsește cultivarea. Așa cum pământul fără apă devine tare, la fel și sufletul fără rugăciune, fără biserică, fără sacramente, se întărește. Își pierde capacitatea de a răspunde lui Dumnezeu; devine impenetrabil. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate trece prin el.

Dacă o dată - măcar o dată - ar putea să răzbată solul tare, ce transformare s-ar întâmpla! Dacă am lăsa măcar odată deșertul din noi să primească sămânța dătătoare de viață, ce credință ar produce... ce iubire... ce speranță... ce pace... ce putere! Dar rămânem tari. Ca păsările care plonjează din înălțimi și fură semințele, așa și forțele demonice vin și iau de la noi cuvântul lui Dumnezeu, ca nu cumva să credem și să fim mântuiți. Așa după cum diavolul vine la noi când ne rugăm să ne fure rugăciunile, distrăgându-ne atenția cu alte gânduri, tot așa el ne fură cuvântul lui Dumnezeu din inimi întărind suprafața inimii pentru a o face impenetrabilă.

 

Alta a căzut pe piatră

"Și alta a căzut pe piatră, și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală." Explicând aceasta, Isus spune: "Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă." Aceștia sunt oamenii care admiră cuvântul lui Dumnezeu. "Ce predică superbă!" și cu asta gata. Au primit-o "cu bucurie", dar nimic mai mult. "Aceștia nu au rădăcină." Există multe moduri subtile de a respinge cuvântul lui Dumnezeu. Oricât de ciudat ar părea, unul din moduri este admirarea cuvântului! Să mă explic.

Teologul danez Kierkegaard spunea odată o parabolă despre un cârd de gâște, ce trăiau într-o curte înconjurată de mare gard de lemn. Într-o zi, o gânsac predicator a aterizat în curtea cu pricina. El s-a urcat pe o ladă și a început să predice. Le-a certat pe gâște pentru că erau mulțumite cu viața în limitele curții, când Dumnezeu le-a dat aripi ca să zboare pe cerul infinit. Le-a vorbit despre bunătatea lui Dumnezeu, dovedită de aripile pe care le-a dat gâștelor. Le-a îndemnat să își folosească aceste aripi pentru a zbura. Și gâștelor le-a plăcut. Dădeau din cap în semn de aprobare și vorbeau între ele despre ce mare predicator au în față. Erau uimite de ce spunea gâscanul și îl aplaudau îndelung. Toate acestea le-au făcut. Dar un lucru nu l-au făcut niciodată: nu și-au folosit aripile pentru a părăsi curtea. S-au întors la obiceiul lor de a umbla de colo până colo între gardurile de lemn.

Aplicați aceasta la noi și vedeți cât adevăr conține! Când auzim o predică bună ne grăbim să o lăudăm. Când citim câte un verset frumos din Biblie ne declarăm impresionați până la lacrimi. Dar apoi? Majoritatea dintre noi revenim la vechile metehne. Auzim adevărul - ba chiar îl și admirăm - dar nu îl acceptăm. Continuăm astfel să trăim în aceleași sentimente de ură, cu aceleași prejudecăți, tot cu mândria, invidia și războaiele noastre personale.

 

Alta a căzut între spini

"Alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o." Isus explică: "Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc." Aceasta este probabil cea mai tristă parte din parabolă. Pământul care ar putea produce ceva măreț, dă o junglă. Un sol care produce buruieni trebuie să fie un sol bun: altcumva nu ar crește ceva pe el. Dar, spune Isus, spinii cresc repede, și înăbușesc în curând sămânța bună. Mulți oameni se pot recunoaște aici. Au primit cuvântul lui Dumnezeu și vor cu adevărat să îi slujească lui Dumnezeu. Dar devin implicați în atâtea lucruri, încât Dumnezeu este încetul cu încetul înăbușit. Nu este vorba că lucrurile pe care le fac ar fi rele; dimpotrivă, pot să fie lucruri bune, dar care ne secătuiesc energiile și ne abat inimile de la Cristos. Cineva spunea pe bună dreptate: "Mulți oameni pun pe primul loc lucruri secundare." Un om de afaceri îmi spunea odată: "Rugăciunile mele nici nu ajung la tavan, că mintea îmi și este invadată de presiunea afacerilor pe care le am." Într-o zi o biserică a anunțat primirea de noi membri într-o anume duminică. Unul a sunat de la birou și a spus că ziua cu pricina nu îi convine căci are de lucru. Un altul l-a căutat și i-a spus: "În acea duminică echipa mea favorită de fotbal joacă în deplasare. Trebuie să merg să îi văd." Concluzia? "Și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o."

Atâtea activități care sunt bune ajung să ne răvășească zilele, încât devin inamicii păcii noastre. Isus pune o întrebare fiecăruia dintre noi: la ce spini le permitem noi să ne crească în viață, spini care apoi înăbușe loialitatea pe care i-o datorăm lui Dumnezeu?

 

Alta a căzut în pământ bun

"Alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit." Iar Isus explică: "Cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare." Pământul bun îi reprezintă pe cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu, făcându-l parte din ei. Îl păstrează în inimă și aduc roade cu răbdare. Semințele cresc încet, dar sfârșesc prin a controla dorințele noastre, emoțiile noastre, gândurile noastre, acțiunile noastre. Puțin câte puțin, viețile noastre devin rodnice și asemenea lui Dumnezeu.

Trebuie să recunoaștem că există perioade când suntem unul dintre cele trei tipuri de pământ, sau o stranie combinație între ele. Există în noi câte un drum bătătorit, câte un sol pietros, câte o parcelă cu spini. Dar Isus ne spune că pământul poate fi îmbunătățit. Pământul tare poate fi arat; pietrele și spinii pot fi aruncați. Prin grijă și cultivare, inimile noastre pot să devină fertile, ca "pământul cel bun" care dă rod însutit.

 

Cine are urechi de auzit să audă

Una din căile de a ne îmbunătăți pământul sărac al inimilor noastre, spune Isus, este ascultarea cu atenție. "Cine are urechi de auzit să audă." "Vouă vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu." Cum am putea să cunoaștem fără să ascultăm? O persoană se întorcea într-o duminică de la o Liturghie unde ascultase cuvintele unui mare și faimos predicator. Întâlnindu-se cu un prieten i-a spus încântat despre ce auzise, când a primit o replică neașteptată: "Ce teribilă responsabilitate!" Era adevărat! Oricine ascultă cuvântul lui Dumnezeu predicat își asumă automat marea obligație nu de a comenta sau critica ce a auzit, ci de a pune în practică cuvântul.

Trebuie să devenim sensibili la vocea lui Dumnezeu, la fel ca mama ce doarme dar tresaltă imediat ce copilul ei plânge; atât de sensibili ca un mare iubitor de muzică ce, într-o mare de instrumente diferite, poate să recunoască o singură notă greșită scoasă de o violină; cu auzul la fel de sensibil ca al unui țăran care, venit la oraș, este în stare să audă lăcusta în zgomotul mașinilor de pe stradă; cu urechile ciulite ca ale unor rude ce stau în biroul avocatului, ascultând lectura testamentului în care speră să fie amintiți. Este o lege a vieții faptul că auzim ceea ce ne-am antrenat să auzim. Zi de zi putem asculta vocea lui Dumnezeu, care devine nu mai slabă, ci mai puternică, cu fiecare an ce trece, apropiindu-ne de întâlnirea cu El.

O veche legendă japoneză povestește despre un pios călugăr budist care a murit și a mers în ceruri. Acolo a ajuns într-un loc unde erau multe rafturi cu niște lucruri pe ele, etichetate. Apropiindu-se, a văzut că erau urechi umane, iar pe etichete erau numele celor ce le-au avut. Călugărul a aflat că acestea erau urechile celor care pe pământ frecventau templul, ascultau cu plăcere învățăturile despre zei, dar nu puneau în practică nimic din ce auzeau. Și astfel, după moarte, ei au mers într-un alt loc, în timp ce urechile lor au ajuns în ceruri - doar ele au fost salvate.

Cât de des am auzit reproșul acesta că noi, cei care mergem la biserică, suntem doar urechi, care mergem, auzim, dar nu facem nimic; că am înlocuit acțiunea cu ascultarea, la care ne și limităm. Este o acuză deosebit de dureroasă și adevărată. Este cauza marilor eșecuri ale creștinismului de-a lungul veacurilor. "Cine are urechi de auzit să audă." Să ne suflecăm mânecile, să luăm săpăliga, să arăm pământul, să ridicăm pietrele și buruienile, și să ne pregătim să aducem roade în Cristos!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire