pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfânta Tereza a Pruncului Isus

De nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor

(1 octombrie)

Domnul nostru Isus Cristos a spus: Pomul bun roade bune face (Mt 7,17).

Sfânta Tereza a Pruncului Isus, pe care o sărbătorim azi, este rodul bun al unui pom bun, al familiei lui Ludovic Martin și Zeliei Guerin și în același timp este poezia trupului mistic și trandafirul Bisericii lui Isus.

Vă invit să poposim împreună, pentru câteva minute, la umbra acestui pom bogat în roade bune, fiindcă este știut dictonul: Popasul, la umbra pomului bun, îmbată de parfum; de parfum, nu pământesc, dar cu adevărat ceresc. Să ne așezăm și să ascultăm povestea adevărată, care începe așa: A fost odată un băiat, cu numele de Ludovic Martin, care locuia în Alençon, Franța, și dorea tare mult să ajungă preot, sau, cel puțin, călugăr, ca să poată vesti Cuvântul lui Dumnezeu la cât mai mulți oameni, mai ales păgânilor din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, ca să-i ducă pe toți la împărăția lui Cristos pe care îl iubea cu toată sinceritatea și nevinovăția inimii sale. A bătut la porțile mai multor seminarii și mănăstiri, dar din diferite motive scrise doar în cartea Providenței, n-a fost acceptat. Au trecut zile, au trecut luni, au trecut ani și așa, tot căutând, Ludovic nici n-a observat când a ajuns la vârsta de 35 de ani, fără ca dorința să i se împlinească.

Dar într-o zi se întâlnește cu o tânără, numită Zelia Guerin, care și ea a dorit să ajungă într-o mănăstire, ca acolo să se consfințească lui Dumnezeu în totalitate, trup și suflet, ca să-și dovedească iubirea față de Isus care s-a jertfit pentru ea pe lemnul crucii și astfel să fie părtașă la roadele răscumpărării lumii, ca prin rugăciune, post și pocăință să aducă la credință pe toți necredincioșii de pe fața pământului. Pentru împlinirea acestui ideal sfânt, Zelia a bătut la porțile mai multor mănăstiri și a rămas foarte uimită, cum de nu este acceptată, când ea nutrește un gând atât de sfânt. Au trecut zilele, au trecut lunile, au trecut anii și așa a ajuns la vârsta de 27 de ani. Și când s-a resemnat cu gândul de a rămâne fată menită să îmbătrânească în sânul familiei, se întâlnește cu Ludovic Martin. Din vorbă în vorbă și-au destăinuit inima unul altuia și au ajuns la concluzia că împreună ar putea realiza o sfântă familie, după modelul preasfintei familii din Nazaret, printr-o căsătorie iosefinică. Și-au pus problema: Oare aceasta este și voința lui Dumnezeu? Nu este mai bine să cerem sfatul unui preot? Cerând sfatul uni preot luminat de Duhul Sfânt, acesta i-a îndemnat să încheie o căsătorie obișnuită și vor fi misionari prin copiii pe care Dumnezeu li-i va da. Au ascultat și Dumnezeu le-a binecuvântat iubirea sfântă cu nouă copii, nouă roade, unele mai bune decât altele, dintre care însuși Dumnezeu și-a luat partea sa: doi băieți și două fete au murit ca patru floricele rupte dintr-un strat. Alte cinci fete le-a lăsat să împodobească altarul Bisericii de pe pământ, fiindcă toate cinci au intrat la mănăstirea surorilor carmelitane din Lisieux.

Dumnezeu întârzie, dar nu uită: realizează dorințele sfinte ale soților în copiii lor. Ultimul lor copil, al nouălea, este Tereza, pe care tatăl o va supranumi: mica regină.

În ziua de 3 ianuarie 1873, Zelia Guerin, mama sfintei pe care o sărbătorim, scria rudelor, vestindu-le marea bucurie: Ieri, joi, la orele 11,30 din noapte, s-a născut fiica mea cea mai mică. Este robustă, sănătoasă și pare foarte grațioasă. Va fi botezată mâine, sâmbătă, și trebuie să fiți și voi de față, pentru ca sărbătoarea să fie desăvârșită.

Mă abțin de a face comentarii asupra acelor familii care se tem de a avea mai mult de unul sau doi copii, ci vreau să accentuez ceea ce spune antifonul de la începutul Liturghiei: Domnul a avut grijă de Tereza ca de lumina ochilor. Asemenea unui vultur a purtat-o pe aripile sale. Domnul singur i-a fost călăuză. Conștientă de această iubire divină, care, așa cum spune Dante Alighieri: mișcă sori și stele (Paradisul XXXIII,148), Tereza a voit să fie inimă în inima Bisericii lui Isus și să-i răsplătească iubirea cu iubire. Cu multă gingășie, poetic, spune într-o poezie, citez:

Viața mea-i o clipă, o oră trecătoare,
o zi ce fuge trădătoare...
Tu știi, o, Domnul meu,
că vreau să te iubesc mereu,
dar n-am nimic mai mult
decât această zi...

Ah, eu te iubesc, Isuse,
conform cu cele spuse
de tine pe pământ;
dar n-am decât o zi pe care să contez.
Deci, vino să domnești!
Aceasta îți urez:
Ferice să-mi zâmbești
numai în astă zi!

Ce importanță are, Doamne,
că toate par cernite?
Să te rog pentru ziua de mâine?
O, nu, nu-mi pot permite!
Păstrează-mi inima curată,
de tine apărată mai mult decât oricând,
numai în astă zi! (din Mon Chant d'Aujourd'hui)

Opera misionară a sfintei Tereza de pe acest pământ a fost atât de tainică, atât de secretă, încât la moartea ei, surorile carmelitane se întrebau: Ce s-ar putea scrie în cronica mănăstirii despre această mult prea tânără călugăriță? Nu știau că această mult prea tânără călugăriță, care moare la frageda vârstă de doar 24 de ani și nouă luni, a deschis, pentru mântuirea lumii, o cale mică ce duce la o mare desăvârșire: calea copilăriei spirituale.

Secretul desăvârșirii? Pentru Tereza, marele ei mijloc de desăvârșire era tăcerea, scrie H. Petitot, și continuă: Învățase acest lucru de la Maica Domnului, a cărei pildă o cucerea, mai cu seamă prin incidentul povestit de Evanghelie, când a preferat să se lase mai degrabă bănuită, decât să se scuze în fața lui Iosif și să-i descopere taina întrupării. Ca și Mariei, Terezei îi plăcea să păstreze toate în inima sa, atât bucuriile, cât și necazurile. Această rezervă a fost tăria și punctul de plecare al desăvârșirii ei sufletești, precum și pecetea exterioară, care o făcea să iasă din comun printr-un calm neobișnuit (Sainte Thérese de Lisieux, pag. 48).

Exemplul dat de sfânta Tereza are menirea să ne îndrepte privirile spre preacurata Fecioară Maria la începutul lunii octombrie, ca meditând misterele sfântului Rozariu în tăcere, să înțelegem sensul acestei vieți, asemenea sfintei sărbătorite. Iată ce ne mărturisește ea în cartea pe care ne-a lăsat-o, Istoria unui suflet: Altădată în lume, când mă trezeam dimineața, mă gândeam la fericirile sau la nefericirile zilei; dacă nu vedeam înaintea mea decât necazuri, mă sculam tristă. Acum se întâmplă tocmai contrariul: gândind la supărările, la suferințele care mă așteaptă, mă scol cu atât mai fericită și mai plină de curaj, cu cât văd mai multe prilejuri de a-mi mărturisi dragostea față de Isus... Apoi sărut crucifixul, îl așez delicat pe pernă și în timp ce mă îmbrac, îi spun: "Doamne, ai muncit, ai plâns destul timp de 33 de ani pe sărmanul nostru pământ. Odihnește-te acum. Este rândul meu să lupt și să sufăr".

Felul în care a voit să sufere ni l-a descris în chip minunat într-o altă poezie, citez:
O, Isuse, când te văd sprijinit de brațele sfinte
ale mamei tale, care în loc să te alinte,
te învață să pășești, deși tremurând,
pe-al nostru pământ de patimi gemând,
în fața ta doresc să aștern un trandafir
catifelat și de lacrimi scăldat în potir,
ca piciorușul tău șovăitor și plin de fior
să se odihnească și mare să crească, mântuitor.
Acest trandafir catifelat este o imagine,
o, copil divin, al unei inimi virgine
care dorește să se jertfească numai pentru tine
în întregime, în fiecare clipă,
deși, tu o știi bine că sunt atât de mică...
(Din Une Rose effeuillée)

Și a avut nespus de mult de suferit. În postul mare din anul 1896 s-a îmbolnăvit grav. O soră, spre a o încuraja, îi vorbește despre necazurile vieții, că: viața pe pământ este tristă; la care Tereza răspunde: Nu, viața nu este tristă; din contra, este foarte veselă. Dacă ai spune: "exilul este trist", te-aș înțelege. Greșim când dăm numele de viață la ceea ce trebuie să se sfârșească; numai lucrurile cerești, numai la ceea ce nu moare niciodată, putem da numele acesta atât de frumos, și, pentru că ne bucurăm deja de pe acum de cele cerești, viața nu e tristă, ci veselă, foarte veselă. Pentru ca din această viață foarte veselă să-și poată câștiga fericirea deplină în cer, deși mică, n-a ezitat să strige Sfântului Părinte papa Leon al XIII-lea, încălcând normele de protocol: Sfinte Părinte, îngăduiți-mi să intru în Carmel la 15 ani! Voia să se jertfească din fragedă tinerețe.

Dacă sfântul Francisc de Assisi și-a cântat moartea cea trupească, intrând orișiunde, chiar și-n camera regească (Cântarea făpturilor), sfânta Tereza, care spusese cu atâta candoare și seninătate mamei sale: Doresc să mori și să fii cu Isus, a dorit să-și regăsească mama în patria de sus, dar aceasta a voit s-o afle prin mama lui Isus. Iată câteva versuri dintr-o altă poezie:

În curând voi auzi dulce armonie,
În curând în cerul de azur te voi vedea, Marie!
Tu, care ai venit și mi-ai surâs în dimineața vieții mele,
(aluzie la ziua de 13 mai 1883, când, bolnavă grav fiind, preacurata i s-a arătat și a vindecat-o în chip minunat)

Vino și surâde-mi iar, o, mamă, acum, spre seara zilei mele...
Nu râvnesc la strălucirea ta cerească.
Cu tine sufăr și voi suferi.
Acum doresc să cânt pe genunchii tăi, Marie,
și să-ți spun mereu:
"mămică", doar sunt copilul tău,
Tereza, cea mai mică.

Era în seara zilei de 30 septembrie 1897. După ce toată noaptea precedentă privise statuia Sfintei Fecioare, pe când clopotul suna domol de Îngerul Domnului în amurgul serii, Tereza a spus, ca să o convingă pe mama lui Isus: O, îl iubesc; și îndată îndreptându-și privirea spre crucifix și-a încheiat testamentul vieții pământești șoptind: Doamne, te iubesc; și a intrat în veșnicie, spre a se bucura, ca mireasa din Cântarea cântărilor, că: Iubitul meu este cu mine și eu cu el (2,16), spre a face să cadă și asupra noastră o ploaie de trandafiri. Și va cădea, cu siguranță, dacă vom medita în tăcere misterele sfintei Evanghelii și mai ales ceea ce am auzit azi: Cine va deveni mic, așa cum este acest copil, acela va fi mai mare în împărăția cerurilor; apoi păzind poruncile lui Isus, îi vom dovedi iubirea; pășind pe urmele sfintei Tereza, vom fi convinși că nu putem fi mari în cer decât dacă suntem mici, aici, pe pământ. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire