pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Francisc de Assisi

I

Binecuvântat să fie Dumnezeu în sfinții săi!

(4 octombrie)

Îl sărbătorim astăzi pe sfântul Francisc de Assisi. Spre el se îndreaptă gândul nostru și creștinii catolici din întreaga lume îl privesc cu venerație. De ce? Fiindcă, ne spune papa Benedict al XV-lea: El este imaginea lui Cristos cea mai desăvârșită din toate timpurile.

Cunoscându-l pe sfântul Francisc, îl vom cunoaște mai bine pe Cristos, vom cunoaște mai bine iubirea pe care Dumnezeu o are față de Biserica sa, față de fiecare dintre noi, față de lumea întreagă, deoarece sfinții sunt aceia care fac din Biserică "cetatea așezată pe munte" spre care pot privi cu admirație și interes toate neamurile pământului (cf. Mt 5,14).

Isus însuși i-l arată pe sfântul Francisc din slava cerească sfintei Margareta Maria Alacoque și o îndeamnă să și-l ia de patron și protector spre a-și duce la bun sfârșit opera ei de răspândire a cultului Inimii Preasfinte.

Despre sfântul Francisc se poate vorbi la nesfârșit: tânăr ambițios, caracterizat drept sufletul petrecerilor tinerilor cavaleri din Assisi, floarea tineretului vesel; tânăr cu caracter deschis, loial, visător al unui viitor strălucit bazat pe bogăția tatălui său Bernardone; tânăr aventurier, imagine vie a fiului risipitor, fiindcă chiar mama sa, Ludovica, îl plângea cu strângere de inimă văzându-l pășind pe calea pierzării, dar nu a încetat să se roage pentru convertirea lui și exemplul sfintei Monica, cea care aproape treizeci de ani a plâns și s-a rugat pentru fiul ei Augustin, i-a dat certitudinea că și Francisc se va converti, de aceea a profetizat: Azi trăiește ca un prinț, dar mâine va trăi ca un fiu al lui Dumnezeu. Avea dreptate scriitorul suedez Jorgenssen când a pus titlul unei cărți La început a fost mama. Se poate vorbi foarte mult despre gestul său eroic sau "nebun", cum l-au calificat unii, când și-a lepădat haina de pe sine în fața episcopului și a înapoiat-o tatălui său; și câte nu se pot spune despre stigmatizarea lui. Se mai poate vorbi despre spiritul liric al sfântul Francisc, el fiind autorul minunatului poem Cântarea făpturilor, care l-a încântat și pe cel mai mare poet al Italiei, pe Dante Alighieri, care spunea că: Viața lui Francisc, atât de minunată, s-ar putea cânta mai bine în cerescul cor (Paradisul XI,99), se pot spune multe despre Francisc ca autor și organizator al celor trei ordine călugărești; se pot spune lucruri minunate despre suferințele sale; se pot spune multe despre pasiunea lui față de natură și este numit pe drept patronul ecologiștilor, deoarece privea cu atenție pe unde călca, spre a nu strivi nici cea mai mică ființă, creatură a lui Dumnezeu. Dar, în situația actuală, când popoarele lumii sunt dezbinate între ele și în ele înseși, căutând să se strivească unele pe altele, când omul trece prin momente de criză în el însuși, când natura este distrusă în mod sistematic prin experiențe nucleare, prin lăcomia de avere: despăduriri, poluare, când națiunile adoptă legi draconice ca: adulterul, homosexualitatea, avortul și altele, care subminează din temelie Biserica lui Cristos, se pune întrebarea: prin ce ar putea să se adreseze sfântul Francisc lumii, tuturor oamenilor și fiecăruia dintre noi în particular? Noi avem multe de spus despre el, dar el ce ne poate spune? Cu ce ne poate ajuta? Prin ce este actual? La ce și cum mai poate pune umărul?

Goethe, marele poet german, spunea: Dacă cineva vrea să lase într-adevăr ceva folositor posterității, atunci să-și scrie confesiunile. În felul acesta el se prezintă posterității ca individ, iar urmașii își vor putea extrage din ele ceea ce li se potrivește. Sfântul Francisc nu și-a scris confesiunile, ca sfântul Augustin sau ca sfânta Tereza a Pruncului Isus sau ca Ion Creangă, pe hârtie, Francisc și le-a scris în inima milioanelor de oameni care s-au străduit și se străduiesc să-l înțeleagă și să-l urmeze cât mai fidel în trăirea sfaturilor evanghelice. Cred că în persoana sfântul Francisc un om a ajuns, în fine, să se realizeze prin harul lui Dumnezeu cu adevărat ca om nou și să stăpânească întinderea lumii și amploarea vieții, fiindcă prin el lumea și-a găsit omul capabil să o perceapă și să o iubească fără rezerve. În acest sens a spus papa Benedict al XV-lea că: Francisc este imaginea lui Cristos cea mai desăvârșită din toate timpurile; Cristos fiind, ca Fiu al Omului desăvârșit, model al perfecțiunii umane prin credință (cf. Evr 12,2), dar în același timp și Fiu al lui Dumnezeu, pe când Francisc numai om și totuși asemenea lui Isus. Omul poate atinge această desăvârșire, deoarece Scriptura ne spune că la început Dumnezeu l-a creat cu puțin mai prejos decât îngerii și l-a încununat cu măreție și slavă. De aceea spune sfântul Irineu că: Omul viu este gloria lui Dumnezeu; dar nu numai el are cuvinte alese, ci chiar păgânul scriitor Sofocle ne-a lăsat această admirabilă definiție a omului: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare este omul (Antigona).

Francisc a privit lumea, dându-și seama că merge pe un drum greșit... Atunci, ca și azi, se împământenise concepția că: "Ai bani, ești om"; ceea ce înseamnă: ai mașină, ai vilă, ai bijuterii, ai aur, ești cineva; ca și cum valoarea omului ar sta în ceea ce are și nu în ceea ce este. Sfântul Francisc a constatat cu durere că mulți, nu numai că nu sunt creștini, dar nu sunt nici oameni. Cu toate acestea, Francisc n-a fugit și s-a retras cu groază în disperare, dispreț, resemnare sau melancolie; nu, el a pus umărul spre a aduce lumea pe calea cea bună. A înțeles că rezidă în firea sa forța de a împlini chemarea Domnului, pe care a auzit-o în bisericuța sfântul Damian: Francisc, repară-mi casa care se năruie! Și-a pus în slujba vieții întreaga sa făptură, a intrat total în viața lui Cristos, pentru a face prezent în el însuși misterul mântuirii, așa cum se ruga într-o bună zi și un creștin chinez: Doamne, lumea este rea. Tu fă-o mai bună, începând cu mine! Când Francisc a simțit că putregaiul din sine începe să fumege, ca nu cumva acest fum otrăvitor al iadului să-l înăbușe pe el și pe alții, n-a ezitat să se arunce gol-goluț în tufa spinoasă a unui trandafir sălbatic. Astfel Francisc supraviețuiește pe vulcanul pasiunilor sale, tocmai pentru faptul că se luptă până la sânge, se înfrânează, și tot ceea ce trăiește curat în el, încearcă să traducă pe planul umanității; de aceea și cerul intervine făcând ca trandafirul să rămână până azi cu pete de sânge pe frunze și fără nici un spin. Ființarea umană cere violență.

Ca omul să ajungă la starea omului desăvârșit în Cristos, Francisc înființează în anul 1209 Ordinul I pentru bărbați și în anul 1212 ordinul al II-lea pentru femei, în care să se retragă fiecare conform chemării, nu ca dispreț față de lume, dar de unde să poată privi lumea numai spre a o iubi, fără ca totuși să se întineze de răutatea ei. Înființează Ordinul al III-lea pentru toți cei doritori de perfecțiune, dar care sunt constrânși să rămână în mijlocul lumii. El era sigur că prin această operă se va produce în istoria universală a mântuirii o cotitură decisivă, adică el vedea venind, nu peste mult timp, clipa când Dumnezeu nu va mai fi mulțumit de lumea pe care a creat-o și o va reînnoi, după cum spune Scriptura: Noi așteptăm ceruri noi și un pământ nou (2Pt 3,13) și: Iată eu fac noi toate lucrurile (Ap 21,5). Sfântul Francisc a voit și a dorit ca toți oamenii să fie pregătiți pentru a întâmpina această clipă măreață, pe care o așteaptă și îngerii lui Dumnezeu și se bucură de convertirea oricărui păcătos, fiindcă orice convertire constituie un pas înainte spre victoria finală.

Adevărata viață a omului, care este pe cale să se realizeze (Theilard de Chardin), care caută, dar nu posedă, este activitatea plină de zel față de mântuirea sufletelor. Această concepție îl caracterizează pe sfântul Francisc și acest lucru ni-l confirmă, nu numai călătoria sa misionară până în Egipt, la sultanul Melek-el Kamel, pe care vrea să-l convertească împreună cu toți supușii lui, dar și cele mai mici fapte de fiecare zi ca: hrana, băutura, îmbrăcămintea și odihna, suferința și clipele de fericire.

O altă trăsătură fundamentală a sfântului Francisc este și aceasta: cu toată activitatea sa intensă, Francisc este un om al rugăciunii, cunoscut mai ales pentru orele petrecute în fața Crucifixului din bisericuța sfântul Damian, unde repeta de nenumărate ori: Dumnezeule Preaînalt, luminează cu lumina ta întunericul inimii mele. Dăruiește-mi o credință dreaptă, o speranță neclintită și o dragoste desăvârșită! (Viețile sfinților, vol 2, Ed. ARC București, 1983, pag. 169). Rugăciunea l-a dus la o viață contemplativă profundă. La sfântul Francisc contemplația nu era o scufundare în afara lumii și nici într-un act transcendent pur speculativ, fantezist, ci sesizarea prezenței lui Dumnezeu în realitatea însăși prin credința bazată pe umilință, prin acea aplecare continuă spre creaturi și numai sesizarea acestei prezențe l-a dus la acea identificare cu umilința însăși, cu Cristos. A voit ca și alții să se împărtășească de bucuria de a fi mic. De fapt Isus însuși a spus că de nu vom fi ca pruncii, nu vom intra în împărăția cerurilor (cf. Mt 18,3). Spre a-i aduce pe oameni la sentimente nevinovate, de prunci, în luna decembrie 1223, cu ajutorul unui prieten, pregătește o sărbătoare a Nașterii Domnului mai puțin obișnuită în Valea Rieti, aproape de Greccio. Cere să se construiască un altar în mijlocul pădurii, sub un acoperiș improvizat, lângă altar să se aducă o iesle adevărată, cu paie, pe care să fie așezată o statuetă reprezentându-l pe pruncul Isus; în apropiere să se afle un bou și un măgar și astfel sfânta Liturghie să fie celebrată într-un cadru cât mai asemănător cu noaptea sfântă a Nașterii Domnului. Efectul a fost minunat. Obiceiul a rămas și oamenii împodobesc cu iesle, nu numai bisericile, ci și casele; oamenii mari simt o bucurie deosebită să aranjeze o iesle cât de mică și în casele lor, simt bucuria de a-și vedea copiii admirând pruncușorul și tot ce îl înconjoară, simt bucuria de a face daruri celor săraci: oamenii se simt fericiți mai aproape de oameni. Și acest lucru este minunat.

De la iesle la cruce l-a dus contemplația naturii înconjurătoare, capodoperă divină, pe care o invita să-l laude pe Creator cu aceste minunate cuvinte:

Preaînalte, bune Doamne, ție-ți dau fără-ncetare orice laudă și slavă, orice binecuvântare.

Ție singur se cuvine toată cinstea îngerească.

Omul însă nu e vrednic sfântul Nume să rostească.

Să te laude, Stăpâne, strălucitul frate soare, ce dă zilelor lumină, florilor le dă culoare.

Să te laude, Stăpâne, sora lună și voi stele, ce sunteți podoaba nopții, credincioasesantinele.

Să te laude, Stăpâne, vântul, scumpul nostru frate, ce când vrea, întreg pământul într-o clipă îl străbate.

Să te laude, Stăpâne, sora apă cristalină, ce-i curată și plăcută, pe-nsetați ea îi alină.

Să te laude, Stăpâne, focul, frate fără vină; când e frig, ne dă căldură; când e noapte, dă lumină.

Să te laude, Stăpâne, și pământul, mama noastră, ce produce trandafirul, viorica cea albastră!

Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească, care intră orișiunde, chiar și-n camera regească!

Contemplația iubirii lui Dumnezeu în fața naturii îl duce la primirea semnelor umilinței supreme: semnele răstignirii, stigmatele, pe muntele Alvernia, în anul 1224, aproape de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, prin care Francisc va rămâne de-a pururi dăruit omenirii trup și suflet ca un act mântuitor venit de sus, izvorât din iubirea eternă. În ziua de 4 octombrie 1673, pe când se ruga, Margareta Maria îl vede pe sfântul Francisc, pe care Domnul i-l arată în cer, înălțat la o slavă mult mai mare decât a celorlalți sfinți, înconjurat de lumină serafică. Isus, întinzându-și mâna spre sfântul Francisc, îi spune Margaretei Maria: Iată sfântul cel mai aproape de inima mea și cel mai unit cu dânsa. El se jertfește zilnic împreună cu inima mea dreptății dumnezeiești spre a dobândi milă pentru păcătoși și mai ales pentru religioșii cei mai leneși în observarea regulii. Lui i s-a dat o putere deosebită spre a dobândi orice har. De aceea ți-l dau ca protector, ca să poți duce la bun sfârșit misiunea pe care ți-am încredințat-o. Dacă o sfântă atât de mare ca Margareta Maria a avut trebuință, spre a-și duce misiunea la bun sfârșit, de un ocrotitor ca sfântul Francisc, noi cu atât mai mult avem trebuință de mijlocirea lui pentru a ne converti, pentru a ne desăvârși, pentru a face ca ființa noastră să viețuiască veșnic în fericirea sfinților.

Imaginea sfântului Francisc, precum și conștiința simplului fapt că un astfel de om a existat într-adevăr, că el este al Bisericii noastre catolice, că el demonstrează din plin faptul că Biserica este sfântă, este o rază mângâietoare venită din cer. Ordinul lui Francisc de Assisi a dat Bisericii, pentru sfințenia ei, șase papi, nenumărați patriarhi și episcopi, mari învățați (sfântul Bonaventura, Bernardin de Siena, sfântul Anton de Padova, fericitul Ieremia Valahul), legiuni de apostoli pentru misiuni, a dăruit cerului peste o mie de martiri, mai mult de 1600 de călugări și călugărițe au făcut minuni extraordinare, mai mult de 110 sunt declarați sfinți; împărați și regi, principi și savanți, mii și mii de oameni și-au găsit între zidurile mănăstirilor sale apropierea cea mai intimă de Isus, făcând pocăință; indulgența Porțiunculei este prețuită de milioane de oameni.

Filozoful Bergson are, către sfârșitul cărții Cele două izvoare ale moralei și ale religiei, câteva cuvinte greu de înțeles. El invită tot neamul omenesc să se forțeze pentru ca și planeta noastră, atât de refractară divinului, să împlinească funcția esențială a universului, care este "o mașină de fabricat zei". Francisc s-a forțat ca pământul să se încadreze în această funcție esențială a universului, a contemplat universul și a devenit atât de asemănător cu Cristos, care la tot pasul găsea în natură urmele Tatălui. El și azi se forțează în cer ca oamenii de pe pământ să devină zei, copii ai lui Dumnezeu.

Pr. Anton Roccheti, scriind viața sfântului Francisc, face această justă remarcă: Opera lui Francisc va fi, fără îndoială, inelul cel mai puternic, care va uni popoare și națiuni cu înfățișarea vestită de dulcele Isus, când se ruga ca toți să fie una.

Când papa Ioan Paul al II-lea a mers la Assisi, s-a rugat la mormântul sfântului Francisc așa: Sfinte Francisc, ajută-mi să aduc din nou pe Isus în lume! Sfântul Părinte s-a rugat ca prin mijlocirea sfântului Francisc noi toți să ajungem la starea omului desăvârșit, să alimentăm în noi forța care ne va scoate din mormânt, iubirea, prin rugăciune și contemplație.

Se mai roagă lumea din zilele noastre? Mai are timp pentru contemplație?

NB. Următoarea predică nu diferă prea mult de prima
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire