pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul B

Duminica a XXVI-a de peste an

Arta de a conduce în spirit creștin

Poporul ales, format din seminția lui Abraham, a constituit un neam aparte, cu un scop bine definit de Dumnezeu însuși pe plan religios și încredințat conducerii unor oameni aleși de dânsul. S-a ridicat poporul la înălțimea chemării și alegerii?

Din lectura I (Num 11,25-29) vedem cum Moise se plânge lui Iahve că i-a încredințat conducerea unui popor atât de nestatornic, rebel și încăpățânat. Inspirat, el își alege 70 de bătrâni și-i face părtași la misiunea sa. Se bucură când Dumnezeu îi copleșește cu daruri pe cei aleși ca să-i fie de folos. Dorește chiar ca tot poporul să se facă părtaș de darurile Domnului, ca să fie printre neamuri popor conducător, șef în probleme de spiritualitate.

Tendința de a conduce de unul singur se schimbă într-o beție a puterii, în dictatură, în uzurpator al drepturilor cetățenești, care dăunează atât celui care conduce, devenind tiran, cât și celor conduși, devenind sclavi, roboți, manechine fără personalitate.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, vrea ca toți credincioșii să participe activ la conducerea popoarelor lumii pe calea mântuirii (Conciliul Vatican II).

În primele veacuri ale creștinismului, fenomenul carismatic era în floare tocmai datorită conștiinței individuale și sociale pe care o aveau credincioșii față de conducerea Bisericii. Sectarii întotdeauna s-au considerat chemați să conducă. Atunci când ceva în Biserică nu merge după vederea unuia sau a altuia, ei condamnă, învinuiesc, atacă deschis, formează o grupare după vederile personale și caută să-i ademenească pe cât mai mulți, mai ales pe cei buni din sânul Bisericii, ca să formeze o nouă bisericuță. Din păcate, credincioșii fricoși, fără curajul răspunderii, scriu anonime, clevetesc, bârfesc și devin o pradă ușoară pentru lupii în piei de miei.

Biserica lui Cristos, călăuzită de Duhul Sfânt, împarte darurile divine prin sfintele sacramente și la masa cuvântului. Imediat după Botez, noul creștin primește ungerea regală cu crismă pe creștetul capului, ceea ce îi conferă dreptul de a conduce, de a susține activ, în frica de Dumnezeu, ierarhia bisericească. Fiecare membru al Bisericii trebuie să simtă pe umerii săi întreaga povară a celor conduși. Orice creștin se achită de această responsabilitate atunci când participă activ la viața sacramentală, la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, la rugăciunile comunitare. De fapt, adevărata conducere nu o au cei care se ocupă cu administrația externă a unor bunuri materiale, deoarece Biserica nu este o societate politică, economică etc., ci acei care se lasă călăuziți de Duhul Sfânt, fiindcă ei sunt copii ai lui Dumnezeu (Rom 8,14). Rugăciunile, munca și jertfele celor mici, smeriți, umili, necunoscuți dau Bisericii pe marii conducători.

Lectura a II-a (Iac 5,1-6) pune în evidență obstacolul cel mai de temut pentru un adevărat conducător spiritual: bogăția. Bogățiile nu sunt rele în sine, dar îl pot duce foarte ușor pe șef să se încreadă în ele, denaturând conținutul spiritual al conducerii. Bogatul crede că iubirea față de Dumnezeu și față de bogății pot subzista. Se înșală, fiindcă bogățiile nu duc spre Dumnezeu, dar caută să se substituie lui Dumnezeu. Poate susține cineva că el poate conduce cu atât mai bine cu cât are mai multe bogății?

Sfântul Iacob arată că timpul bucuriilor, datorat bogățiilor, este scurt, chiar dacă sunt folosite bine sau abuziv, trece repede și conștiința este necruțătoare, ca și judecata lui Dumnezeu. Exemplul lui Iuda Iscarioteanul este grăitor. Foarte puțin timp s-a bucurat de cei 30 de arginți. De fapt, nu oamenii conduc bogățiile, ci ele îi conduc pe oameni și, cum ele sunt oarbe, oamenii conduși de ele ajung de râpă. Ori de câte ori bogățiile și-au făcut simțită prezența în conducerea Bisericii, de fiecare dată scandalul a fost în floare și credința în declin vertiginos. În sânul familiilor, unde părinții sunt angajați în goana după aur, educația copiilor este deficitară la toate nivelurile. Copiilor de bani gata, cum sunt numiți, le lipsesc cei șapte ani de acasă, sunt impertinenți, ignoranți, încrezuți, risipitori și, împinși pe o treaptă de conducere, falimentează autoritatea.

Arta de a conduce trebuie să și-o însușească fiecare om, fiindcă nu poți fi supus adevărat al Bisericii lui Cristos, dacă nu știi să conduci și nu poți fi conducător, dacă nu știi să fii supus conștient, responsabil, în spiritul lui Cristos-ascultător (Lc 2,51; Fil 2,8). Egoismul, favorizat de bogății sau de lăcomia după ele, constituie un alt dușman al conducerii.

Iosua voia ca Moise să țină numai pentru sine darurile spirituale ale artei de a conduce; Ioan voia ca Isus să țină numai pentru sine și pentru ucenici puterea de a săvârși minuni (Lc 9,49); bogatul crede că va conduce lumea, dacă va ține pentru sine toate bunurile materiale. Bunurile materiale, puse de primii creștini la picioarele apostolilor spre a le împărăți echitabil celor nevoiași, au condus pe păgâni la credință. Gestul lor a fost conducător fiindcă provenea din iubire. Orice conducere, fără iubire, duce la înrobire; numai conducerea izvorâtă din iubire duce la libertate, pace și înflorirea tuturor valorilor spirituale.

Lectura a III-a este din Evanghelia după sfântul Marcu (9,37-42-46-47). Isus se ridică împotriva falsității și fățărniciei conducerii spirituale. Cuvintele tari, prin care el condamnă scandalul, sunt o excepție. N-a condamnat astfel nici adulterul și nici chiar omuciderea. Fariseii pedepseau adulterul și omuciderea prin uciderea cu pietre în afara cetății și cadavrul nu putea fi onorat cu nici un fel de funeralii deosebite. Isus socotește scandalul, tentativa șefilor spirituali de a-i îndepărta pe oameni de adevăratul Mântuitor ca pe o fărădelege fără egal; de aceea, pedeapsa ce li se cuvine, legarea unei pietre de moară de gât și aruncarea în adâncul mării, ca astfel cadavrul să nu mai poată fi pescuit și să nu i se mai acorde nici cea mai mică onoare de înhumare, arată gravitatea păcatului. Omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este fotografia materială a celui spiritual, tabloul viu al lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu este iubire (1In 4,8). Omul, chipul lui Dumnezeu, este creat pentru a fi iubire. Scandalul face din om chipul Satanei, fiindcă stinge iubirea și tot ce este sfânt.

Sfântul Bernard spune: Mai puternic este glasul faptei decât glasul vorbei; glasul vorbei sună, glasul faptei tună. Fariseii, cărturarii și arhiereii, pe care Isus i-a dojenit deseori, semănau scandal, nu prin ceea ce spuneau, ci prin ceea ce făceau. Pe scaunul lui Moise au șezut... Tot ceea ce vă vor spune, faceți, dar după faptele lor să nu faceți (Mt 23,3).

Pentru a nu cădea în păcatul scandalului, Isus propune soluții radicale: tăierea mâinii, piciorului și scoaterea ochiului drept, ochiul simbol al puterii, după cum am spus-o în altă predică; altfel se riscă de a ajunge în situația lui Iuda Iscarioteanul, despre care a spus că îi era mai bine dacă nu se năștea (Mt 26,24).

Bogățiile sunt bune, ca și mâna, piciorul și ochiul, dar când ele sunt un obstacol în calea mântuirii (ochiul drept sunt părinții cu autoritatea lor; mâna dreaptă sunt frații care sunt sprijinul părinților; piciorul sunt prietenii), când din cauza lor se pierde din vedere valoarea bunurilor spirituale, cum spunea Isus: Cine este mama mea? Cine sunt frații mei? Tot acela care face voia Tatălui meu care este în ceruri îmi este tată, mamă, frate și soră (Mt 12,50).

Bogat este nu numai acela care are bogății, dar și acela care crede că scopul vieții stă în a avea, în a poseda. Sărac este acela care crede că scopul vieții este acela de a fi spre slava Celui care este, Dumnezeu, fiindcă nu ceea ce avem are valoare, dar ceea ce suntem. Și trebuie să fim cu o inimă atât de mare încât să nu spunem niciodată despre unul sau altul că nu este dintre ai noștri și l-am oprit. Oricine ar fi, trebuie încurajat să meargă pe calea binelui, să-l urmeze pe Isus și pe ucenicii săi.

A îmbogăți pe alții cu cele spirituale înseamnă a fi un bun conducător al poporului lui Dumnezeu.

Cu ocazia primiției neosacerdotale a lui Angelo Tin (Birmania), el a mulțumit unei femei budiste, doamnei Daw-Sin, pentru ajutorul acordat în anii de studenție. Fiind sărac, lucrase în cafeneaua ei. Când a voit să-și continue studiile teologice, ea l-a ajutat ca o adevărată mamă. Se ruga la templul ei budist ca Angelo să-și atingă ținta, idealul vieții: preoția. Rugăciunile noastre sunt diferite, i-a zis ea într-o zi, dar sunt sigură că ele se întâlnesc și sunt unite înaintea Domnului.

Mare spirit de conducere a avut. Și era păgână...

Și eu? Și tu? Avem acest spirit de conducător?

Să-l rugăm pe Duhul Sfânt să ne călăuzească la tot adevărul (In 16,13). Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire