pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici pentru duminicile și sărbătorile de peste an
pr. Gheorghe Neamtiu

achizitionare: 20.09.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

Duminica a III-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XX-a după Rusalii)

Învierea spirituală

"Tânărule, îți zic: scoală-te."
(Luca VII, 14)


Pe drumul ce vine dinspre Capernaum, la porțile cetății Nain, Isus - viața și învierea - se întâlnește cu moartea care răpise pe unicul fiu al unei sărmane văduve, nădejdea și toiagul bătrâneților ei. În urma mamei frânte de durere, curgea popor mult, însoțind-o spre groapă și, fără îndoială, din cortegiu nu lipseau nici bocitoarele, nici prietenii, nici cunoscuții; dar nimeni și nimic nu era în stare să aline durerea și să îndulcească amărăciunea, cu neputință de tălmăcit ale acestei nenorocite mame.

Pentru o evreică un fiu era semnul bunăvoinței și binecuvântării lui Dumnezeu față de ea; de aceea, când îi murea copilul se socotea ca și cum ar fi pierdut bunăvoința Cerului. În Israil nici nu se putea imagina o jale mai mare, astfel încât în nenorociri mari și ireparabile se și spunea: "Jale ca după unicul născut".

Isus, singurul care putea s-o ajute pe femeie în acea grea încercare, făcându-I-se milă, se apropie de ea și o mângâie, zicându-i: "Nu plânge!". Apoi se apropie de mort. Cei ce-l duceau se opresc și, într-o clipă, se face tăcere de mormânt. Ochii tuturor celor prezenți se ațintesc asupra celui ce rostise acel tulburător "Nu plânge!". Isus, privind spre cel ce zăcea fără suflare, îi zice poruncitor: "Tânărule, îți zic: scoală-te!" (Luca, VII, 14). Și în acea clipă mortul "a șezut și a început a grăi". În fața acestei întâmplări, cu totul neașteptată și nemaivăzută, mulțimea încremeni. Și este perfect explicabil. Profetul Ilie încă rechemase la viață pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, dar el s-a întins de trei ori deasupra copilului și l-a strâns la sine, strigând către Domnul: "Doamne, Dumnezeul meu, întoarce sufletul acestui copil întru dânsul". (III Împ. XVII, 21). Or, Isus Se mulțumește doar să-i poruncească: "Tânărule, îți zic: scoală-te!". Profetul Eliseu a înviat și el pe fiul Sunamitei, dar nu cu puterea sa, ci, tot ca Ilie, cu puterea cerută și primită de la Dumnezeu printr-o rugăciune îndelungată. (IV Împ. IV, 18-37). Isus însă, precum prin acel atotputernic "să fie" a scos lumea la ființă, tot astfel acum, prin singurul cuvânt "scoală", redă viață unui cadavru. Iată de ce era firească și explicabilă uimirea și spaima ce-i cuprinsese pe cei prezenți, ca de altfel totdeauna când în ordinea firii intervine brusc și învederat puterea lui Dumnezeu. "Și-L măreau pe Dumnezeu zicând: «Un profet mare s-a sculat între noi și a cercetat Dumnezeu poporul Său»" (Luca VII, 16). În realitate, făcătorul de minuni din fața lor nu era doar "un profet mare", ci Profetul unic, Însuși Fiul unic al lui Dumnezeu, pe care îl proclamă ca atare și această minune, "ca toți să-L cinstească pe Fiul cum Îl cinstesc pe Tatăl" (Ioan V, 21).

Învierea tânărului din Nain este o minune de prim ordin, deoarece întrece orice putere a firii; și nu se poate pune la îndoială, fiind văzută atât de locuitorii din cetate care formau cortegiul, cât și de mulțimea de ascultători care Îl urmau pe Isus. După cum notează Sfântul Luca în Evanghelia sa, despre minunea aceea s-a vorbit în toată Iudeea și în toată regiunea. Au vorbit apostolii, care erau de față și au răspândit-o și după Înălțarea lui Isus la Cer, atât ei cât și cei care asistaseră la ea, și care încă mai trăiau pe timpul când Sfântul Luca și-a scris Evanghelia. Un ucenic al apostolilor, |uadrat, face aluzie la ea în Apologia religiei creștine pe care a prezentat-o împăratului Hadrian, după cum ne relatează istoricul creștin Eusebiu în a sa Istorie bisericească (Cartea a IV-a cap. 3; apud SchSfer Iacob, op. cit., p.328). Astfel, acest fapt istoric s-a putut transmite nealterat până la noi, prin Sfânta Tradiție a Bisericii.

De aceea, noi, ca fii adevărați ai Bisericii, sprijiniți pe astfel de mărturii, primim ca adevărate toate minunile, vindecările miraculoase și învierile din morți, săvârșite de Isus în viața Sa pământească, precum și pe acelea pe care El continuă să le săvârșească de-a lungul veacurilor prin aleșii Săi. Dar credem deopotrivă și în minunile nevăzute, morale, impropriu zise minuni, dar nu mai puțin uluitoare, pe care Isus le săvârșește în ordinea supranaturală, asupra sufletelor, prin harul Său.

Oamenii dintotdeauna s-au mirat și se miră de întâmplările ieșite din comun ce izbesc retina, dar sunt orbi și insensibili la marile transformări ce se petrec în lumea sufletului. E mare și impresionantă o înviere din morți, dar e mult mai mare și mai însemnată o înviere a unui suflet din moartea păcatului; pentru că dacă învieri din morți s-au putut face și înainte de venirea lui Isus, apoi, pentru ca sufletul să-și reprimească viața supranaturală, adică să redevină fiu al lui Dumnezeu prin suprimarea morții păcatului, a fost nevoie de întruparea, pătimirea și moartea Fiului lui Dumnezeu.

Din coasta străpunsă a lui Cristos, mort pe Cruce, au izvorât cele șapte fântâni de apă vie ale Sfintelor Taine sau Sacramente, care varsă în sufletul ucis prin păcat viața harului, viața divină. Acest miracol nevăzut se întâmplă, pentru prima oară, în Sfântul Botez, când pruncul de curând născut, atunci se naștre a doua oară, la o nouă viață, supranaturală, aceea de fiu al lui Dumnezeu, fiu adoptiv dar real, împărtășindu-se din firea lui Dumnezeu și primind totodată și dreptul de moștenitor al fericirii Lui veșnice, în comuniune cu Sfânta Treime, cu Preacurata și cu Sfinții. În clipa solemnă când preotul, turnând apă pe creștetul neofitului, rostește forma sacramentală a Botezului, se întâmplă un efect asemănător aceluia produs prin cuvintele rostite odinioară de Isus către tânărul din Nain. Numai că atunci Isus, prin cuvintele: "Tânărule, îți zic: Scoală!", a dăruit viață omenească unui trup neînsuflețit; pe când acum în Botez, același Isus, rostind, prin Ministrul Său, preotul: "Botează-se robul lui Dumnezeu (...)", dă viață dumnezeiască unui suflet, înălțându-l la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, demnitate mai presus de orice noblețe pământească, fiindcă botezatul a devenit fiul Regelui regilor.

Dar, în fața acestei sublime realități a nașterii spirituale din Dumnezeu, a acestei învieri, câți oare dintre creștini se miră și Îl preamăresc pe Dumnezeu, asemenea acelora care au fost martori la învierile din morți săvârșite de Isus? Câți dintre aceia care au primit marele dar al vieții divine în Botez prețuiesc cum se cuvine și își sporesc această comoară, străduindu-se din toate puterile s-o ferească de ispitele și primejdiile în care ei ar putea să și-o piardă, murind spiritualicește? Și dacă s-a întâmplat să cadă cineva într-o astfel de nenorocire, câți dintre creștini, frați întru Cristos, îl compătimesc cu adevărat și caută să-l readucă la Isus, Învierea și viața? În loc să se roage pentru el, ei îl judecă și îl condamnă cu trufie și asprime. Biserica, Maica sa, care i-a dăruit viața, acum îi însoțește îndurerată cadavrul, cunoscând osânda care-l așteaptă. Conștientă că Isus, mirele ei preaiubit, a murit și pentru acest fiu pierdut, ca să-i dăruiască viața divină, ea se roagă pentru învierea lui din păcat. Ea crede că Isus se va milostivi spre acest suflet, că într-o zi îi va ieși în cale și îi va zice ca tânărului: "Scoală-te!" Ea crede că Isus, cu raza iubirii Sale, îi va picura în suflet căința ce îl va duce în Scaunul Spovedaniei, unde același Isus îi va redărui, prin rostul reprezentantului Său, viața pierdută: "Te iert și te dezleg (...)". Și sufletul său, din nou străbătut de viața harului, va trăi iarăși unit cu Dumnezeu prin Cristos. Iată o a doua minune nevăzută, o a doua înviere spirituală, după aceea din Sfântul Botez.

Meditat-am vreodată cum se cuvine asupra acestui fel de înviere, întâmplată mai întâi în Botez și apoi repetată de atâtea ori în Sfânta Pocăință, acest Tribunal al nemărginitei milostiviri a lui Isus față de noi, păcătoșii? Cum am prețuit acest dar și cum l-am folosit până acum? Apropiatu-m-am de Scaunul Spovedaniei întotdeauna cu dispozițiile sufletești corespunzătoare, deci cu căința și încrederea ce se cer, cu hotărârea fermă de a-mi da toată silința și de a folosi toate mijloacele posibile pentru a nu mai răni Inima preabună a lui Isus, pentru a nu mai îngădui ca germenul morții, păcatul, să-mi suprime viața divină a sufletului și pentru a evita, pe cât îmi stă în puteri, chiar și păcatele lesne-iertătoare, care, deși nu-mi ucid această viață, mi-o slăbesc și îmi deschid calea spre păcatul de moarte?

Iubiții mei,

Știind cât de nesigură ne este ora trecerii din această viață, grija noastră de căpetenie trebuie să fie aceea de a ne păstra comoara vieții divine, de a o feri de primejdiile în care am putea să o pierdem și de a spori mereu prin rugăciune, trăire creștinească și împărtășire cu izvoarele harului, pentru ca nu cumva moartea trupească să ne surprindă morți și sufletește și, astfel, să ne pomenim despărțiți pentru veșnicie de Creatorul, Răscumpărătorul și Izvorul fericirii noastre.

Fiecare zi din restul vieții să o trăim în sfințenie, în duh de pocăință, împăcați cu Dumnezeu și aproapele, ca să fim învredniciți de un sfârșit creștinesc, și să putem da un răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Cristos, pentru ca apoi să intrăm în nesfârșita și deplina comuniune de viață cu Dumnezeu, împreună cu toți care L-au iubit și L-au slujit aici pe pământ. Și, pentru a ne asigura această viață, să ne așezăm sub ocrotirea maternă a Preacuratei, recitând mai ales Rozariul, în mod deosebit în această lună consacrată Reginei Rozariului. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire