pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PREASFÂNTA FECIOARĂ MARIA 

Maria în aparițiile sale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins Siracuza

E lucru sigur că Isus, în viața sa pământească, a plâns. Noul Testament ne amintește trei împrejurări în care Isus a vărsat lacrimi: prima dată, în Betania își plânge prietenul mort, pe Lazăr, luând parte la durerea surorilor acestuia. A doua oară, Isus plânge asupra Ierusalimului: de data aceasta plânsul lui are un caracter social, plânge la gândul nenorocirilor ce aveau să se abată asupra cetății infidele: Ierusalimul va fi prefăcut în cenușă fiindcă a refuzat convertirea și mântuirea. A treia oară, plânge la propria sa moarte, atunci când aduce "rugăciuni și cereri cu strigăte mari și lacrimi către cel care putea să-l salveze de la moarte" (Evr 5,7); de data aceasta lacrimile lui au adus mântuirea lumii întregi. Prima dată, Isus varsă lacrimi de prietenie; a doua oară, lacrimi de neputință în fața împietririi inimii oamenilor; a treia oară, lacrimi provocate de propria sa suferință și tulburare sufletească.

Isus a asociat-o și pe Mama sa la suferințele și la lacrimile sale. Sfânta Scriptură nu ne-o descrie pe Maria plângând, dar fără îndoială că din momentul în care Simeon i-a prevestit că o sabie îi va străpunge sufletul și până pe Calvar, Maria a plâns nu numai de trei ori. Dar lucrul extraordinar este că Maria, după înălțarea ei la cer, deși fericită în cer, varsă lacrimi de durere pe pământ. Ea nu poate să rămână indiferentă la ceea ce se întâmplă cu copiii ei de pe pământ: sunt lacrimi de neputință, ca cele vărsate de Fiul ei asupra Ierusalimului, de neputință în fața împietririi oamenilor, a refuzului de a se converti și de a se mântui, și a nenorocirilor ce se vor abate asupra lor din cauza acestui refuz. Acesta este motivul pentru care Sfânta Fecioară a vărsat lacrimi la Siracuza, în Sicilia, în 1953.

Faptul s-a petrecut în cartierul Sfânta Lucia, cartierul cel mai populat și cel mai sărac al orașului. Aici locuiau doi tineri soți, căsătoriți de vreo jumătate de an. Bărbatul, Angelo, muncitor cu idei comuniste; femeia Antonina, casnică, nu era lipsită de credință și se închina mai ales când avea un necaz. În ziua cununiei primiseră cadou de la o soră a soției o statuie modestă de ghips a Maicii Domnului, pe care o așezaseră deasupra patului. Antonina aștepta un copil. Avea o sarcină dureroasă, cu suferințe îngrozitoare care adesea o făceau să-și piardă vederea. În cele din urmă a fost nevoită să stea la pat. În noaptea de 28 spre 29 august 1953, către orele 2.30 se simte rău de tot și își pierde și vederea. Dimineața, către 8.30 începe să vadă din nou. Privind, întinsă cum era în pat, spre statuia din fața ei, vede că Madoninna plânge. Marginea patului era toată scăldată de lacrimile care curseseră toată dimineața; fenomenul s-a repetat, de față fiind și o cumnată și o mătușă a Antoninei. Seara, către orele 17.30, întorcându-se de la lucru, bărbatul rămâne uimit văzând casa plină cu lume. Vede și el statueta vărsând lacrimi.

La nouă seara statueta e dusă la poliție pentru cercetări. Plânge și acolo. Polițistul care a făcut ancheta trăiește încă. Angelo ascunde statueta în casa unui frate de-al său. Dar a doua zi, noaptea - pe 30 august -, la presiunea mulțimii, e nevoit să o aducă înapoi. Dar casa e neîncăpătoare. Statueta e pusă afară pe peretele casei ca să o vadă toată lumea. Continuă să verse lacrimi cu intermitențe de la câteva minute la câteva ore. Fenomenul durează până marți 1 septembrie. Cei de față privesc, ating, șterg lacrimile cu tampoane de vată, iau în gură să vadă ce gust au: e gust sărat de lacrimi. Se fac fotografii, se filmează. Înștiințat parohul, don Giuseppe Bruno, la început nu crede nimic, dar cum cei care îi aduseseră vestea erau oameni foarte serioși, se gândește să facă ceva. Roagă episcopia să formeze o comisie de oameni de știință, chimiști, doctori, ca să cerceteze științific fenomenul. Și așa s-a făcut. Se prezintă o comisie de experți condusă de un profesor universitar. Se iau cu o pipetă sterilizată circa 30 de lacrimi, chiar în momentul în care ies din ochii statuetei. Odată terminată operația, fenomenul încetează. Rezultatul analizei din laborator nu lasă nici o îndoială: aspectul, alcalinitatea și compoziția duc la concluzia că lichidul examinat nu e altceva decât lacrimi umane. Faptul acesta i-a răvășit pe toți cei care au văzut cu ochii lor statueta plângând. Zi și noapte lumea se ruga rozariul în fața statuetei cu o fervoare de nedescris. Mulți s-au convertit: atei teoretici și practici, indiferenți, sceptici, s-au întors la credință. N-au lipsit nici minunile. Prima vindecată a fost Antonina, proprietara statuetei: din acel moment n-a mai simțit nici o durere și avut o naștere fericită. Și Mariana Vassallo, o bolnavă declarată fără nici o speranță de vindecare de medici iluștri, e vindecată pe loc. Conferința episcopală din Sicilia, la sfârșitul aceluiași an, după cercetări temeinice a declarat: "Episcopii din Sicilia... au ajuns la concluzia unanimă că nu se poate pune la îndoială realitatea că Maica Domnului a vărsat lacrimi la Siracuza". Televiziunea italiană a făcut recent o emisiune deosebit de emoționantă asupra acestui eveniment; pe lângă filmul făcut în ziua de 30 august 1953 în care se vede cum lacrimile izvorăsc din ochii statuetei și se preling șiroaie pe obraji, a prezentat o mulțime de mărturii ale persoanelor care au asistat la acest eveniment: polițistul care a făcut ancheta, experți care au făcut analiza lacrimilor, convertiți, vindecați miraculos au povestit cum s-au petrecut lucrurile. Una dintre acțiunile cele mai frumoase legate de minunea de la Siracuza este așa-numita Peregrinatio lacrimarum Mariae. Relicviarul în care se păstrează lacrimile Mariei - cele analizate în laborator - este purtat în diferite localități din Italia și chiar din străinătate având ca urmare numeroase convertiri și o puternică trezire a credinței.

La Siracuza, Sfânta Fecioară nu spune nimic, nu vorbește, ci doar plânge. Dar lacrimile vorbesc mai mult decât cuvintele. "O, dacă oamenii ar înțelege limbajul misterios al acestor lacrimi!" - exclama Papa Pius XII într-un discurs ținut după cele petrecute la Siracuza. Și de ce plânge Maica Domnului?

Părintele Mario Venturini, directorul național al Uniunii Apostolice, se întreabă și el în fața lacrimilor Sfintei Fecioare:

"Oare se pregătește pentru popoare o pedeapsă mai grozavă, sunt ele amenințate de un cataclism universal? Numai Dumnezeu o știe, dar o știe și Mama noastră. Dacă ea a plâns atâta, înseamnă că un lucru grav amenință omenirea, un lucru pe care ar vrea să-l împiedice și pe care ea l-ar împiedica cu siguranță cu puterea pe care o are asupra inimii lui Dumnezeu, dacă lumea s-ar trezi și ar da semne de credință".

Anii aceia, anii '50, au fost cumpliți. Comunismul subjuga popoarele. Italia a scăpat ca prin minune din mâinile lui Stalin. Dar comunismul și ateismul, în strategia pusă la cale de puterea întunericului, nu erau decât niște etape premergătoare în vederea instalării domniei Satanei în lume. Planul de acțiune era bine pus la cale în lojele iluministe sau luciferiene ale Masoneriei. Citez dintr-o scrisoare de-a lor, păstrată la biblioteca din British Museum, din Londra:

"Noi (iluminații) îi vom lansa pe nihiliști (pe comuniști) și pe atei, vom provoca un cataclism social nemaipomenit care va arăta clar, în toată grozăvia sa, popoarelor, efectele ateismului absolut... Atunci pretutindeni cetățenii... rămași fără busolă, neliniștiți în căutarea unui ideal, fără să știe încotro să îndrepte adorația lor, vor primi în sfârșit lumina adevărată, prin manifestarea universală a învățăturii pure a lui Lucifer, expusă, în sfârșit, publicului, manifestare care va rezulta ca o mișcare generală de reacții în urma distrugerii creștinismului și a ateismului, amândouă învinse și exterminate în același timp".

De această situație, de această ofensivă a puterii întunericului, era conștient Papa Pius XII, căci avertiza numai la câteva luni după ce Sfânta Fecioară plânsese la Siracuza, mai exact, în discursul din 8 decembrie 1953:

"Este în curs o luptă a cărei amploare și violență crește aproape de la o zi la alta și, ca atare, e necesar ca toți creștinii, mai ales toți catolicii militanți, să rămână în picioare și să se bată până la sacrificarea vieții, dacă e nevoie, pentru Biserică, Maica lor, cu armele care le sunt îngăduite. E vorba de lupta care ridică, în mii de forme, răul împotriva binelui, ura împotriva iubirii, moravurile rele împotriva curăției, egoismul împotriva dreptății sociale, violența împotriva vieții pașnice, tirania împotriva libertății".

Furtuna dezlănțuită de puterile întunericului în lume nu s-a potolit. Bântuie în jurul nostru, bântuie în noi înșine. Avem o Mamă care plânge; lacrimile sunt semnul neputinței, dar în realitate sunt extrem de puternice. Când, dezorientați, pierzând busola, învăluiți în întuneric, Lucifer ne prezintă lumina sa care duce la pieire, ne îndreptăm privirea spre aceea care este steaua dimineții, Luceafărul mărilor. Ne încurajează Sfântul Bernard:

"Dacă se ridică furtunile ispitei, dacă te lovești de stâncile neliniștilor, privește Steaua, cheam-o pe Maria! Dacă ești purtat în toate părțile de valurile mândriei, ale defăimării, ale invidiei: privește Steaua, cheam-o pe Maria! Dacă mânia sau zgârcenia sau ademenirile trupului îți clatină corabia sufletului: privește spre Maria! Dacă tu, tulburat fiind de enormitatea păcatului tău, rușinat fiind de urâțenia conștiinței tale, înspăimântat fiind de grozăvia judecății, începi să fii înghițit de abisul tristeții, de vârtejul disperării: gândește-te la Maria! În pericole, în neliniști, în îndoieli: gândește-te la Maria, cheam-o pe Maria! Ea să nu se îndepărteze nicicând de pe buzele tale, să nu se îndepărteze nicicând din inima ta; și, ca să obții ajutorul rugăciunii sale, nu părăsi nicicând exemplul vieții sale.

Dacă o urmezi pe ea, nu poți devia; dacă te rogi ei, nu poți dispera; dacă te gândești la ea, nu poți rătăci. Dacă ea te susține, nu poți cădea, dacă ea te ocrotește n-ai de ce să te temi, dacă ea te călăuzește, nu simți oboseala, dacă ea este lângă tine, vei ajunge la țintă".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire