pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PREASFÂNTA FECIOARĂ MARIA 

Maria în aparițiile sale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins O mamă care plânge

Faptul s-a petrecut la 20 iulie 1977. La Pussur lângă Damasc, în Siria. La sfârșitul liturghiei solemne, o doamnă, pe nume Georgeta Sofia, înainte de a ieși din Biserică, a mers să se roage la statuia Maicii Domnului: o statuie a Sfintei Fecioare de la Fatima, din ghips, înaltă de 85 de cm. Dar mare i-a fost surpriza și emoția văzând că statuia plânge. Lacrimile îi ieșeau din ochi și se prelingeau pe obraji. Fenomenul a durat trei zile, având ca martori mii și mii de persoane, printre care autoritățile civile și pe pro-nunțiul apostolic la Damasc, mons. Angelo Pedroni care a prelevat lacrimi în tampoane de vată pentru a fi studiate în laborator. Faptul a avut un răsunet extraordinar nu numai printre catolici, dar și printre ortodocși și musulmani.

În ultimele decenii, în aparițiile Sfintei Fecioare, apare un fenomen foarte frecvent, aproape inexistent în trecut și anume că Sfânta Fecioară plânge: icoane, statui ale ei care varsă lacrimi. și mesajele pe care le face Sfânta Fecioară vorbesc mereu de durerea inimii ei care sângerează, de tristețea inimii ei. Asemenea expresii, asemenea mesaje ne șochează, ne tulbură. Căci ne punem întrebarea: cum poate Sfânta Fecioară să sufere, să-i sângereze inima, să se întristeze, să verse lacrimi dacă este în paradis? Ce fel de paradis mai e acela unde se plânge, unde se varsă lacrimi? Ni se pare absurd, așa cum ni se par absurde cuvintele cu care este convins un copil să nu mai plângă atunci când îi moare mama: "Nu mai plânge așa că îl faci pe bunul Dumnezeu să plângă, o întristezi pe mama ta care este în cer, o faci să plângă". și totuși se plânge și în cer. Ne aflăm în inima misterului. Plânge în cer nu numai mama care își vede copilul plângând lângă sicriul ei, nu numai Maria care varsă lacrimi în cer văzând păcatele și nenorocirile care îi amenință pe fiii ei de pe pământ, dar plânge chiar și Dumnezeu Tatăl și suferă în inima lui. Deja în Vechiul Testament, Dumnezeu se plânge, e îndurerat, își simte inima sfâșiată când vede legământul său încălcat, când este trădat și rănit în iubirea lui de tată, de mamă, de soț, văzând cum poporul său se îndreaptă spre propria sa distrugere și pieire. Același lucru îl afirmă Isus când vorbește despre Dumnezeu ca despre un tată care suferă enorm și i se rupe inima de milă pentru copilul care părăsește casa părintească; suferă în inima sa mai mult decât suferă copilul său care îndură foame, lipsă, umiliri de tot felul, și se bucură enorm când copilul i se întoarce acasă. Suferința lui Dumnezeu, ca și desăvârșita bucurie a lui Dumnezeu, sunt adevăruri necontestate ale credinței noastre. E la mijloc, însă, același mister de nepătruns pe care îl întâlnim în Fiul lui Dumnezeu devenit om: suferă ca om, plânge în ieslea Betleemului, plânge gândindu-se la distrugerea Ierusalimului, plânge la mormântul prietenului său Lazăr, suferă enorm în trupul și sufletul său, mai ales în agonia sa când se simte abandonat chiar și de Tatăl său. În virtutea unirii ipostatice, aceste suferințe sunt suferințele lui Dumnezeu, ale unui Dumnezeu totuși cu desăvârșire fericit. La contactul cu filozofia elenistă, în secolele IV-V, au apărut ereziile care n-au putut admite așa ceva; refuzând misterul credinței, au rămas cu ce spune rațiunea, filosofia: impasibilitatea lui Dumnezeu nu se poate împăca cu slăbiciunile și suferințele trupești ale Fiului lui Dumnezeu făcut om. Ca atare Cristos n-a fost decât un simplu om: arianismul; sau a fost numai Dumnezeu, trupul său fiind o simplă aparență de om: monofizismul. Dacă Dumnezeu e fericire deplină, unde mai este loc pentru suferință? Dumnezeu este iubire. Bucurându-se de libertate absolută, el a creat un spațiu de iubire prin care intră în relație cu creaturile sale, cu omul. Acesta e spațiul în care se varsă lacrimi, în care Dumnezeu suferă atunci când este rănit în iubirea sa. În acest spațiu este ceea ce numim inima lui Dumnezeu: inimă de tată, inimă de mamă. La un asemenea spațiu sunt părtași și îngerii lui Dumnezeu, care, dacă fac sărbătoare în cer când se convertește un păcătos pe pământ, fără îndoială că varsă lacrimi atâta timp cât păcătosul rămâne în păcatul său. În acest spațiu al iubirii, plâng de compătimire pentru oamenii de pe pământ sfinții și toți locuitorii cerului și în primul rând aceea care este mama tuturor oamenilor: Maria. Perfect fericiți și totuși plâng? Da! Fiindcă în ei nu se stinge focul divin al iubirii; și ce fel de iubire ar fi aceea care ar rămâne impasibilă, care nu simte compătimire, durere, văzând suferințele și nenorocirile celor pe care-i iubesc?

Filosoful J. Maritain are dreptate când spune că nu există o imagine mai deformată și mai anticreștină a lui Dumnezeu decât aceea a unui Dumnezeu distant, care locuiește izolat și imperturbabil în înălțimea lui olimpiană, impasibil, nepăsător, indiferent față de copiii lui care suferă și plâng pe pământ. Se întreabă pe bună dreptate filosoful: "Cum e posibil să credem că Dumnezeu este iubire și să ne gândim la el nu ca la un tată ci ca la un despot care se distrează privind suferințele umane de pe pământ?" Scrie filosoful: "Dacă oamenii ar ști că Dumnezeu suferă cu noi și mai mult decât noi pentru toată suferința care pustiește pământul, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba și multe suflete s-ar simți eliberate. Dumnezeul nostru e un Dumnezeu care plânge ori de câte ori o ființă omenească plânge".

Același lucru s-ar putea spune cu privire la Sfânta Fecioară Maria: nu există o imagine mai deformată și mai anticreștină a Mariei decât aceea a unei regine care stă pe tron și cu coroană pe cap, izolată, distantă, imperturbabilă, în mărirea cerească, primind cântările și omagiile îngerilor, impasibilă, nepăsătoare, indiferentă față de copiii ei nenorociți și amenințați de pe pământ. Parafrazând cuvintele filosofului Maritain, am putea spune: dacă oamenii ar ști că Maria e o mamă care suferă cu noi și mai mult decât noi pentru toate suferința care pustiește pământul, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba și multe suflete s-ar simți eliberate. Mama noastră, Maria, e o mamă care plânge ori de câte ori o ființă omenească plânge.

Și totuși ne întrebăm de ce acest fenomen: statui, icoane ale ei care plâng într-un număr impresionant tocmai în ultima vreme? Motivul e simplu: pentru o mamă, lacrimile sunt ultima armă de care dispune, ele fiind de fapt arma cea mai puternică. E ceea ce se întâmplă în orice casă cu mulți copii: copiii se cearta, se bat, sunt obraznici, neastâmpărați: mama îi ceartă, strigă la ei, îi bate. Degeaba! Copiii sunt din ce în ce mai răi și mai obraznici. Când mama a epuizat toate mijloacele de a face ordine între copii, începe să plângă. Dintr-o dată copiii se potolesc, se liniștesc: lacrimile mamei i-au învins. Se pare că Sfânta Fecioară a epuizat toate mijloacele pentru a-i întoarce pe oameni pe calea cea bună: totul a fost în zadar. Acum recurge la ultima armă de care dispune o mamă: lacrimile.

Și dacă ne punem întrebarea: ce produce cele mai mari suferințe inimii de mamă a Sfintei Fecioare? Cine o face să verse cele mai multe lacrimi? Omenirea împietrită în păcate? Lepădarea aproape generalizată de credință? Imoralitatea care s-a revărsat asupra lumii? Ateismul, persecuția sistematică a credinței sub diferite forme la scară mondială, nedreptățile, crimele, războaiele care devastează pământul? Catastrofele care se prevăd ca urmare a necredinței și a imoralității generalizate? Nu acestea dețin primul loc. Citind mesajele Sfintei Fecioare, deoarece aceste lacrimi sunt însoțite de mesaje, aflăm cu stupoare că cei care provoacă mai presus de toate suferințe inimii sale și o fac să plângă, suntem noi cei chemați să fim lumina lumii și sarea pământului: căci atunci când cei chemați să fie lumină nu sunt lumină, lumea se scufundă în întuneric; atunci când cei chemați să fie sarea pământului sunt fără gust, mediocri, vicioși, scandaloși, imorali, nu mai are cine să conserve moralitatea: lumea intră în putrefacție. Tot ce spune Sfânta Fecioară în toate mesajele sale, referitor la slujitorii altarelor pentru care varsă cele mai multe lacrimi, se poate rezuma în ceea ce spune ea Maicii Agneza în revelațiile făcute în ultimii ani la Akita, în Japonia. La Akita, în Japonia, între 1975-1981, o statuie a Maicii Domnului a plâns de peste 100 de ori. Timp de aproape 7 ani, cele 115 milioane de japonezi au putut să urmărească acest fenomen extraordinar prin intermediul televiziunii. Iată ce spune, printre altele, Sfânta Fecioară, Maicii Agneza, la Akita: "Preoții care nu mă vor cinsti vor fi disprețuiți, ridiculizați, combătuți de confrații lor. Altarul, biserica vor fi pustiite. Biserica se va umple de slujitori compromiși (compromiși cu spiritul lumii, cu puterea politică, cu banul, cu ideologiile la modă). Prin uneltirile Satanei, mulți preoți și călugări vor abandona vocația lor (sau mulți vor intra în preoție inconștienți, nepregătiți pentru misiunea lor, pentru motive care nu au nimic de-a face cu menirea nobilă și dumnezeiască a preoției). Satana se va înverșuna mai presus de toate împotriva celor chemați să se ofere Tatălui".

Blaise Pascal punea pe buzele lui Isus aceste cuvinte: "În agonia mea în Grădina Măslinilor, am vărsat câteva picături de sânge și pentru tine". Eu aș putea pune pe buzele Sfintei Fecioare aceste cuvinte: "din lacrimile pe care le vărs, o lacrimă e vărsată și pentru tine".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire