pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PREASFÂNTA FECIOARĂ MARIA 

Maria în aparițiile sale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 14.05.2002; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins Medalia miraculoasă

Cine intră în biserica Fiicelor Carității din strada du Bac din Paris, poate să vadă în prezbiter, în partea dreaptă între altarul principal și cel lateral sub care zace într-un sicriu de cristal trupul Sfintei Ecaterina Labouré, un fotoliu care de 164 de ani nu a mai fost mișcat din acel loc. E scaunul preotului pe care s-a așezat Sfânta Fecioară când i-a apărut Ecaterinei Labouré în noaptea de 18 iulie 1830.

Ecaterina s-a născut la 9 octombrie 1815, pe când Napoleon lua drumul exilului spre Sfânta Elena. S-a născut la Fain-les-Moutiers, un sătuc francez de două sute de locuitori. Era al optulea din cei zece copii ai lui Pierre Labouré. Fiindcă în ziua în care a fost botezată figura în calendar Sfânta Zoe (Zoe în grecește înseamnă viață), i s-au pus la botez două nume: Ecaterina și Zoe. Mama ei moare la vârsta de 46 de ani când Ecaterina are doar 9 ani. Nu are șansa să umble la școală - va învăța singură mai târziu să scrie și să citească -, dar e un copil extraordinar de energic. La numai 12 ani, când sora mai mare ia drumul mănăstirii, preia conducerea gospodăriei. Toată lumea, inclusiv argații, ascultă de ea. Într-o noapte are un vis care o va obseda. Se făcea că este în biserică. La altar vede un preot bătrân cu barba albă și cu o privire fascinantă. La sfârșitul liturghiei îi face semn să se apropie și-i zice: «Nu uita! Dumnezeu are niște planuri cu tine!». Când după ani și ani va intra pentru prima dată într-o mănăstire a Fiicelor Carității, va vedea pe perete un tablou cu chipul bătrânului visat: era Sfântul Vincențiu de Paul, întemeietorul Fiicelor Carității. Gândul ei era să se consacre lui Dumnezeu. Dar nu îndrăznește până nu are 18 ani să-i spună tatălui său dorința. Iar când îi spune, răspunsul e categoric: "Nu". Tatăl nu este de acord să-i ofere un al doilea copil lui Dumnezeu. și, ca să-i scoată din cap asemenea gânduri, o trimite la Paris unde unul din frații ei ținea un restaurant. Fratele încearcă să o mărite imediat. Încercare zadarnică. Câțiva ani face muncă de chelneriță la Paris, dar, în cele din urmă, își realizează visul și chemarea: intră la surorile de pe Rue du Bac. Aici de trei ori îi apare în vis bătrânul care îi mai apăruse o dată. Ecaterina încearcă să-și deschidă sufletul la spovadă. Duhovnicul i-o taie scurt: "nu da atenție acestor ispite. O Fiică a Carității e făcută să slujească săracilor, nu să viseze".

În noaptea de 18 iulie a anului 18:30 îi apare prima dată Sfânta Fecioară pe când toată lumea în mănăstire dormea. Să ascultăm povestirea ei:

"La 11:30 noaptea m-am auzit chemată pe nume «Soră, soră!» Trezindu-mă am privit în partea de unde se auzea vocea. Dau la o parte perdeaua patului. Văd un copil îmbrăcat în alb, să fi avut 4-5 ani (era îngerul ei păzitor) care îmi spune: «Scoală-te repede și vino în capelă! Te așteaptă Sfânta Fecioară?» M-am îmbrăcat în grabă... Pe unde treceam pe coridoare luminile erau aprinse pretutindeni... Surpriza mea a fost și mai mare când am intrat în capelă... văzând toate lumânările aprinse... Copilul m-a dus în prezbiter, lângă scaunul preotului; acolo m-am așezat în genunchi... Se aude un zgomot, un fel de foșnet de rochie de mătase... Iat-o pe Sfânta Fecioară... Se așează în fotoliu... În acest moment îmi este cu neputință să spun ce am simțit, ce se petrecea în mine... Atunci m-am repezit târându-mă în genunchi... mi-am sprijinit mâinile pe genunchii Sfintei Fecioare".

Apariția a durat până la 2:30 noaptea. În același an Sfânta Fecioară i-a mai apărut de două ori. Printre altele Maica Domnului i-a spus: "Vor veni mari nenorociri. Vor veni nenorociri asupra Franței. Tronul va fi răsturnat. Pericolul va fi mare... Vor fi victime... vor fi victime din rândul clerului din Paris. Arhiepiscopul va fi ucis... crucea va fi disprețuită, aruncată la pământ. Va fi deschisă iarăși coasta Mântuitorului. Străzile vor fi pline de sânge... lumea întreagă va fi îndoliată". Sfânta Fecioară oferă prin Ecaterina Labouré o armă puternică împotriva puterilor întunericului dezlănțuite și anume: medalia miraculoasă. și arată un tablou: pe o parte Sfânta Fecioară cu globul pământesc și șarpele infernal sub picioare. Din mâinile deschise se revarsă două fascicole de raze orbitoare: în același moment vizionara aude un glas care îi spune că aceste raze sunt simbolul harurilor pe care Maria le obține oamenilor. De jur împrejurul tabloului era scrisă cu litere de aur această invocație: "O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine!" Pe partea cealaltă a tabloului vede un "M" mare cu o cruce deasupra și cu cele două inimi, inima lui Isus și inima Mariei dedesubt. Pe margine, de jur împrejur, 12 stele. Aude din nou vocea: "Trebuie făcută o medalie după modelul acesta. Persoanele care o vor purta și vor spune cu evlavie această scurtă rugăciune, se vor bucura de o ocrotire specială din partea Maicii Domnului".

Ecaterina raportează totul spiritualului, părintele Aladel. Acesta nu numai că este sceptic, dar își pune problema dacă nu cumva Ecaterina e bolnavă psihic și dacă nu e cazul să părăsească mănăstirea. Ecaterina era atunci la noviciat. Îi spune clar ce-i cu vedeniile astea: "Halucinații curate! Dacă vrei să o cinstești pe Maica Domnului, imită virtuțile ei și termin-o cu aceste aiureli". Dar scepticismul lui începe să se clatine când prevestirile Ecaterinei încep să devină realitate. La nici două săptămâni de la prima apariție, vine revoluția din 31 iunie 1830. Trei zile sângele curge râuri pe străzi. Revoluționarii se dezlănțuie împotriva Bisericii. Arhiepiscopul de Paris se travestește și se ascunde ca să scape cu viață. Carol X este răsturnat de pe tron și în locul lui se așează Ludovic Filip, fiul lui Filip zis Egalité, mare maestru al masoneriei franceze, cel care își pătase mâinile cu sângele regelui Ludovic XV la Marea Revoluție Franceză. Aveau să vină și celelalte nenorociri prezise, când Biserica avea să fie crunt lovită în numele libertății. Avea să vină revoluția din 1848, care din Franța se va întinde în toată Europa, când arhiepiscopul de Paris, Mons. Affres, avea să fie împușcat. Avea să vină comuna din Paris în 1871 când iarăși arhiepiscopul de Paris, Mons. Darb, avea să fie pus la zid și executat împreună cu alți 21 de preoți (Ecaterina prezisese cu 40 de ani înainte lucrul acesta).

Părintele Aladel, după o rezistență înverșunată, se decide, în sfârșit, să bată medalia cerută de Maica Domnului. Medalia cunoaște imediat o răspândire extraordinară în Franța și în toată lumea mai ales datorită vindecărilor înfăptuite în 1832, când holera, numai la Paris a ucis 20000 de oameni. De aici i-a rămas numele de medalia miraculoasă. La început câteva sute de mii de medalii anual, apoi milioane și milioane, iar la moartea Ecaterinei se răspândiseră în lume peste un miliard de exemplare. Lucrul cel mai uimitor în istoria aparițiilor de la Rue du Bac, însă, e altul. Sfânta Fecioară a voit să arate lumii că războiul dezlănțuit de Duhul întunericului în lume, adică de duhul mândriei, al neascultării, al revoltei, al autonomiei, nu poate fi câștigat decât cu armele umilinței, ale supunerii, ale ascultării. Sfânta Fecioară a voit să facă din Ecaterina Labouré un model viu de umilință și ascultare. În decembrie 1830, când a avut ultima apariție, și până în decembrie 1876 când a murit, deci 46 ani, Ecaterina nu a vorbit absolut niciodată despre aparițiile pe care le-a avut: a ținut secretul absolut. A știut numai duhovnicul ei care a tratat-o mult timp de mincinoasă și halucinată, adresându-i adesea cuvinte insultătoare.

Apoi, Ecaterina a făcut toată viața în mănăstire muncile cele mai umile. Având un fizic robust și obișnuită de acasă cu munca, ei îi revenea datoria să măture ograda, să se ocupe de animalele mănăstirii, de vaci, de cai, de păsări, a făcut și o hulubărie cum avusese acasă, în plus se sacrifica până la epuizare, îngrijindu-se de pleava societății adunată în azilul mănăstirii: vagabonzi, bețivi, lume decăzută, muribunzi. A fost umilită, disprețuită, prost tratată în mănăstire. Ce trecere putea să aibă în mănăstire o călugăriță care nu era bună decât să rânească la porci? Maicile culte o disprețuiau și o ocoleau fiindcă mirosea a grajd. Maica superioară s-a arătat față de ea dură, violentă, nedreaptă. Veșnic așezată în genunchi, Ecaterina primea represiunile nedrepte ale maicii superioare. Nu spunea nimic, deși se vedea pe fața ei cât o costă ca să se stăpânească. A acceptat totul cu un calm, cu o seninătate desăvârșită. De vreme ce medalia miraculoasă pornise de la mănăstirea lor, se știa că este o vizionară printre maici, dar care anume era vizionara, nu se știa. Era bănuită o maică de la bucătărie. Simțindu-și sfârșitul aproape, numai cu două luni înainte de moarte, Ecaterina i-a destăinuit toate vedeniile și maicii superioare. Superioara, auzind-o, numai cât nu a leșinat. A fost ca un trăsnet. Cuprinsă de remușcări pentru felul cum o tratase pe vizionara Maicii Domnului, și-a cerut iertare cu umilință și a obligat-o pe Ecaterina să pună totul în scris.

Ecaterinei nu-i era teamă de moarte. La exercițiile spirituale din 1843 nota în caietul ei: "Maria îi iubește pe săraci și o Fiică a Carității care îi iubește pe săraci nu se teme câtuși de puțin de moarte. Nu s-a auzit vreodată ca o Fiică a Carității care i-a iubit așa cum se cuvine pe săraci să fi avut teamă, groază de moarte. Dimpotrivă... a văzut că moartea e dulce". În ajun de Anul Nou, era în 1876, vizionara își trăia ultimele ceasuri. Rostea împreună cu maicile din jurul ei litaniile Maicii Domnului. La un moment dat vocea ei nu s-a mai auzit. Un zâmbet, două lacrimi care se preling din ochi și adoarme definitiv, fără agonie. "Pe fața sa, mărturisește o soră prezentă, n-am văzut nici un semn care se vede pe fața persoanelor care mor. N-am mai văzut așa ceva". În aceeași seară, la sala de mese, maica superioară spunea întregii comunități: "Acum, că sora Ecaterina a murit, nu mai este nimic de ascuns. Vă voi citi ce a scris". și mai e o minune continuă: la Paris, într-o lume de necredință, de apostazie, de indiferentism, bisericuța mănăstirii din Rue du Bac este cel mai puternic focar de credință, de rugăciune și fervoare religioasă. Biserica înflorește numai acolo unde înflorește umilința.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire