pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Să educăm prin pilde și povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

achizitionare: 27.06.2003; sursa: Editura Presa Bună

PașteCuprinsCăsătorie / Familie

Capitolul 4. Post / Patimă

69. Fascinația păcatului este așa de periculoasă

"Un șarpe prinde un iepure de câmp", îi spuse un bunic nepoțelului său. "Cum, șerpii care se mișcă relativ încet pot prinde iepuri așa de iuți!?", se îndoi nepoțelul. "Da, răspunse bunicul. Îți voi povesti ceva. Odată, un iepure fugea, rătăcit, la mare distanță de un șarpe. Deodată șarpele își înălță capul. Iepurele se opri și urmări mișcările șarpelui. Mai făcu câteva salturi și apoi se întoarse. Ochii seducători și privirea fixă a șarpelui începură a-l hipnotiza. Iepurele nu se mai mișcă din loc, iar șarpele se apropie de el. Iepurașul ar fi putut să fugă, dar parcă prinse rădăcini. Când era suficient de aproape de el, șarpele deschise gura larg, iar iepurașul, din curiozitate, băgă capul înăuntru".

70. Curaj pentru convertire

Mahatma Gandhi povesti o dată o experiență din viața sa: "Aveam 15 ani când într-o bună zi am comis un furt. Pentru că aveam datorii, am furat de la tatăl meu o brățară de aur ca să le plătesc. Dar nu puteam să suport povara vinovăției mele. Când stăteam înaintea lui, de rușine nu puteam să-mi deschid gura. Atunci am decis să-mi mărturisesc fapta în scris. Când i-am înmânat bilețelul, tremuram totul. Tatăl meu citi bilețelul, închise ochii și apoi o rupse. «E bine», îmi spuse el și mă îmbrățișă. Din acel moment l-am iubit pe tatăl meu mai mult ca niciodată.

71. Deja mort sau numai atins de moarte?

Un om de culoare, un negru, îl însoți pe stăpânul său, un alb, la o vânătoare de rațe sălbatice. Omul de culoare era creștin. Pe drum ajunseră să vorbească printre altele despre probleme de credință. Stăpânul îi spuse: "Nu înțeleg de ce vorbești mai totdeauna despre păcat, neliniște, mântuire, Diavol. Eu nu simt nici cea mai mică neliniște. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a deranjat sau atacat niciodată". Sclavul îi răspunse: "Îți voi explica numaidecât. Când suntem la vânat de rațe și ai tras cu pușca, atunci câteva rațe cad moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea. Altele însă, fiind doar rănite, mai bat încă din aripi pentru a scăpa. Atunci fug după ele cu un par ca să le prind. Tu ești ca o rață pe care Diavolul a împușcat-o deja mortal. Pe tine te lasă jos în pace. El știe că pe tine oricum te are. Eu însă sunt ca o rață doar atinsă de cartușe care vrea să scape cu tot dinadinsul. De aceea umblă după mine și caută să mă ucidă și astfel să mă prindă".

72. A se ridica din nou

Un duhovnic trebuia odată să țină o predică într-un penitenciar. Zile întregi căută cum și despre ce să le vorbească pușcăriașilor pentru a le mișca inimile. În sfârșit, sosi ziua și, cum intră în sală, care era foarte friguroasă, observă fețe ironice. În timp ce urcă la amvon, rosti o rugăciune către Duhul Sfânt. La penultima treaptă, preotul se împiedică și se rostogoli. Auditoriul izbucni în hohote de râs. Pe moment, preotul simți o mare durere și rușine. Totuși sări deodată în picioare și, șchiopătând, urcă vioi treptele. Adresându-se celor din fața sa, le spuse cu zâmbetul pe buze: "Prietenilor, tocmai pentru asta am venit la voi. Voiam să vă arăt că putem să ne ridicăm atunci când cădem!"

73. Suferința poate să ne facă mai puternici

Un om nu putea să vadă nici un lucru frumos și sănătos. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr în creștere, luă o piatră mare și o așeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet ironic. Palmierul căută să-și arunce povara. Se scutură și se îndoi, dar nu reuși. Își înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi și căldura soarelui din înălțimi îl făcură să devină un palmier regesc care putea să ridice și piatra.

După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească cu palmierul ciung. Atunci puternicul palmier își plecă coroana, îi arătă piatra și-i spuse: "Trebuie să-ți mulțumesc. Povara ta m-a făcut puternic".

74. A ne așeza la umbra crucii

Un om voia odată să scape de propria sa umbră, dar tot ce întreprindea nu-l ajuta la nimic. Se zvârcoli pe pământ, se aruncă în apă, încercă să sară peste umbra sa. Totul era însă zadarnic.

Un înțelept ascultă cu mare interes această istorioară, apoi spuse: "Ar fi fost totuși foarte simplu să scape de umbră". "Cum așa? întrebară curios cei care-l ascultau. Ce-ar fi trebuit să facă și n-a făcut?" Înțeleptul le răspunse: "Ar fi fost suficient să se așeze la umbra unui copac".

75. Expoziție de cruci

Într-o legendă din evul mediu se povestește cum Dumnezeu se îndură de un om care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor și-i spuse: "Alege-ți una!" Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subțire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu și-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuțit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel, fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile și nici una nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colț o cruce, peste care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea ușoară, așa ca și cum ar fi fost croită și făcută special pentru el. Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape și mai cu atenție la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.

76. A ne purta crucea noastră

O legendă ne spune că oamenii se aflau odată în drum cu crucile lor și se osteneau ducând în spate aceste poveri. La un moment dat, unul, crezând că are o cruce prea lungă, luă un fierăstrău și o scurtă. După un lung pelerinaj ajunseră cu toții la marginea unei prăpăstii. Nici un pod nu ducea în țara care promitea veșnică bucurie și apropierea vizibilă de Dumnezeu. După o scurtă ezitare își puseră cu toții crucile peste prăpastie. Și iată că tocmai se potriveau. Acela însă care-și retezase o bucată din cruce stătea aici dezamăgit și disperat.

77. Cât de greu este un păcat?

Un student a venit la un preot și l-a întrebat: "Ați putea să-mi spuneți cât de greu este un păcat? Are cumva 10 kg? Căci eu nu simt nici o greutate". Preotul l-a privit și apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare: "Dacă pui o greutate de 200 kg peste un mort, spune-mi, va simți el ceva?" "Nimic, bineînțeles, pentru că e mort", a răspuns studentul. "Tot așa nici tu nu simți nimic pentru că sufletește ești mort".

78. Povestea bambusului distrus

Un rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obișnuia să se plimbe în fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre toți arborii din această grădină un arbore de bambus îi era după inima sa, frumos ca nimeni altul. Acesta creștea zi de zi, lună de lună, an de an, și devenea din ce în ce mai frumos. Regele îl iubea și era fericit de el, iar bambusul știa acest lucru.

Într-o zi, regele se apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se aplecă până la pământ. Regele îi spuse bambusului: "Dragul meu, am nevoie de tine". Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui cu o voce tremurândă: "Stăpâne, sunt la dispoziția ta. Folosește-mă după cum dorești". "Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea folosi trebuie să te tai". "Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac din această grădină? Nu, aceasta nu, te rog, nu! Folosește-mă spre bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!" "Scumpul meu, îi spuse regele, dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi".

În grădină se făcu liniște perfectă. Bambusul își plecă lent capul și zise: "Stăpâne, dacă nu mă poți folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum dorești și taie-mă". "Dragul meu, trebuie să-ți tai, de asemenea, și ramurile și frunzele". "Stăpâne, distruge frumusețea mea, dar frunzele și ramurile lasă-mi-le, te rog!" Regele îi spuse: "Dacă nu te voi curăți de frunze și ramuri, nu te voi putea folosi". Soarele își ascunse fața; un fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul, iar bambusul, plin de curaj, spuse: "Stăpâne, curăță-mă...". "Dragul meu, trebuie să-ți mai fac și altceva. Trebuie să te despic în două și să-ți scot inima. Dacă nu voi face toate acestea, nu te voi putea folosi". Bambusul se plecă numaidecât până la pământ și spuse: "Stăpâne, taie și despică!"

Regele îl tăie, îl curăță de ramuri și de frunze și-l despică în două. Apoi îi scoase inima, îmbină aceste bucăți de bambus și le amplasă cu un capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe ogorul său ce gemea după apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârșit ajunse și pe ogor. Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de bambus un "Bine ai venit!" De asemenea și ogorul se bucură nespus.

După aceasta s-a putut planta orez. Zilele treceau, plantele creșteau și timpul secerișului sosi. Roadele erau bogate. Astfel, bambusul deveni o binecuvântare pentru rege. Când acest bambus era frumos, creștea numai pentru sine și se bucura de propria-i frumusețe. Acum, când se dăruise cu totul stăpânului său, bambusul deveni un canal de care stăpânul se folosi pentru a face din țara sa o țară rodnică.

79. Iubirea de sine izolează

Un bob de grâu se ascunse în hambar.

Nu voia să fie semănat.

Nu voia să moară.

Nu voia să se jertfească.

Voia să-și salveze viața.

Așa nu deveni niciodată pâine.

Nu ajunse niciodată pe masă.

Nu a fost niciodată binecuvântat și împărțit.

Nu dărui niciodată viață.

Nu dărui niciodată bucurie.

Într-o zi veni stăpânul.

Împreună cu praful din hambar aruncă la gunoi și bobul de grâu.

80. Cristos - Pelicanul

Într-o anecdotă africană se povestește că în țară bântuia o foamete cumplită. Atât oamenii, cât și animalele sufereau de foame. Nu mai știau ce să facă pentru a supraviețui.

În această țară trăia și un pelican care nu ținea așa de mult la propria-i viață cât la cea a puilor săi. Aceștia îi cereau zilnic de mâncare. Iar pelicanul nu mai știa ce să facă. În strâmtorarea sa cea mare făcu o gaură cu ciocul în pieptul său și-și dădu sângele ca băutură puilor săi. După ce trecu foametea, puii săi, întăriți, au putut să-și continue cu bine drumul vieții. Bătrânul pelican însă muri. Își dăduse sângele, viața, pentru puii săi.

81. De fapt ar trebui să mă întorc

Un om se afla într-un tren. În fiecare stație scotea capul pe fereastră, citea numele localității în care se afla și ofta. După vreo cinci stații, un călător din același compartiment îl întrebă: "Vă doare ceva? Observ că oftați adânc". "Da, răspunse el. De fapt ar trebui să cobor. Tot timpul merg în sens opus. Dar aici este așa de cald și frumos!"

82. Viața e minunată!

Un om veni la un rabin și i se plânse că duce o viață prea aspră: "Învățătorule, viața mea a devenit insuportabilă. Într-o singură cameră locuim șase inși. Ce să mai fac acum?" Rabinul îi răspunse: "Tu ai o capră, nu-i așa? Ia-o cu tine în cameră!" Omul crezu că nu a auzit bine: "Să iau capra cu mine în cameră?" "Fă cum ți-am spus, îi răspunse rabinul. Apoi, peste o săptămână de zile, vino din nou la mine!"

Peste o săptămână, omul, posomorât și descurajat, veni la rabin și-i spuse: "Nu mai pot rezista, capra miroase îngrozitor!" Rabinul îi spuse: "Mergi acasă și du capra în staul la locui ei. Apoi, peste o săptămână, vino din nou la mine!" Săptămâna trecu repede. Când veni la rabin, fața omului strălucea de bucurie: "Viața e minunată, învățătorule. Ne bucurăm pentru orice minut! Capra nu ne mai crează probleme. Suntem numai noi șase!"

83. Coșul ciuruit cu nisip

Un monah dintr-o mănăstire de pustnici căzu într-un păcat mare. Se ținu o adunare și la aceasta a fost convocat și confratele lor Mose. Acesta însă nu a vrut să vină. De aceea, preotul îi trimise ordinul: "Vino, căci adunarea te așteaptă!" Mose se ridică și veni. Luă un coș ciuruit, îl umplu cu nisip și-l puse pe umeri. Confrații îi ieșiră în întâmpinare și-l întrebară: "Ce este asta, părinte?" Bătrânul le răspunse: "Acestea sunt păcatele mele. Ele curg în spatele meu și eu nu le văd". Când auziră aceasta, călugării nu-i mai spuseră nimic acelui confrate, ci îl iertară.

84. Experiența liniștii

Într-o zi, mulți oameni au venit la un monah singuratic. Aceștia l-au întrebat: "Ce sens găsești în viața ta petrecută în tăcere?" Monahul era ocupat cu scoaterea apei dintr-o cisternă adâncă. El le spuse vizitatorilor săi: "Priviți în cisterne. Ce vedeți înăuntru?" Oamenii s-au uitat în cisternele adânci: "Nu vedem nimic". După câteva clipe, călugărul le spuse din nou: "Priviți în cisterne și spuneți-mi ce vedeți înăuntru?" Oameni s-au uitat din nou în cisterne: "Acum ne vedem pe noi înșine!" Călugărul le spuse: "Vedeți voi, când scoteam apă, apa era agitată. Acum apa este liniștită. Aceasta este experiența liniștii: a te vedea pe tine însuți!"

85. Mai degrabă timp pentru a medita

În China se povestește că un țăran, care avea o mică parcelă de orez deasupra unei peșteri, cobora zilnic de mai multe ori în peșteră să aducă apă, pentru a iriga cultura sa de orez. Când au ajuns europenii în acel ținut și au văzut cum își desfășura acest om obositoarea sa muncă agricolă, îi oferiră posibilitatea de a construi o pompă care să-l scutească de povara transportării apei. Dar țăranul refuză cu respect: "Dacă n-aș mai putea căra apă, atunci mi-ar lipsi timpul pentru meditație".

86. Postul sculptorului

Un renumit sculptor lucra odată la o statuie dintr-un lemn prețios. Când o termină, toți care o vedeau erau de părere că aceasta era opera unui Spirit; ceva de o asemenea frumusețe nu putea să iasă din mâinile unui om. Domnitorul locului îl întrebă pe sculptor: "Ai vreun secret?" El îi răspunse: "Sunt un meșteșugar și n-am secrete. Este așa de simplu. Când am început să mă gândesc la lucrarea cu care maiestatea ta m-ai însărcinat, mi-am adunat spiritul și nu m-am mai gândit la mărunțișuri. Am postit ca să mă liniștesc. După trei zile de post, am uitat răsplata și onoarea. După cinci zile, nu m-am mai gândit la laude și critici. După șapte zile, nu mi-am mai simțit trupul și nici unul din mădularele mele. Nu mai știam că mă aflu la curtea maiestății tale. Tot ceea ce mă putea abate de la lucru era acum îndepărtat. M-am concentrat asupra unui singur lucru: asupra statuii. Apoi am mers în pădure pentru a mă uita cum erau crescuți copacii. Când am descoperit trunchiul potrivit, figura statuii era deja în el, clară și curată. M-am apucat de treabă și forma ieșea de la sine. Dacă n-aș fi zărit acest trunchi, n-ar fi luat naștere această statuie. Dar ce se întâmplase? Adunarea și concentrarea gândurilor mele au lovit exact în chipul ascuns al lemnului. În urma acestei ciocniri a luat naștere opera pe care o datorez Spiritului".

87. Îmblânzirea animalelor

O veche istorioară povestește despre un pustnic care se plângea că deseori are prea multe de făcut. Lumea se mira de acest lucru și-l întrebă ce înseamnă asta. Pustnicul le răspunse: "Am de îmblânzit doi șoimi, de dresat doi vulturi, să stăpânesc doi iepuri, să am grijă de un șarpe, să încarc un măgar, să pun șaua pe cai și să dresez un leu". "Într-adevăr, spuseră oamenii, ai mult de lucru. Timpul îți este încărcat. Dar unde îți sunt animalele de care vorbești, căci nu vedem nimic din toate acestea?" Pustnicul le explică într-un mod foarte simplu, ca să înțeleagă cu toții, căci așa ceva aveau și ei acasă. De altfel și noi avem. "Cei doi șoimi sunt ochii noștri care se reped asupra oricărui lucru, câteodată sunt ca niște săgeți care se înfig ici-colo și așa rămân. Uneori este greu să le îmblânzești. Cei doi vulturi sunt mâinile noastre care apucă, și ceea ce prind nu mai lasă liber. Câteodată scapă de sub control. Ele ar putea face altceva, ar putea mângâia, ajuta, deschide... Cei doi iepuri sunt picioarele noastre care merg, lovesc, ologesc și ne fac să rătăcim. Cel mai greu lucru de stăpânit însă se află în spatele dinților noștri: limba. Cineva spunea că cei 32 de dinți sunt neputincioși în fața unei limbi. Ea ar putea însă să mângâie, să spună lucruri frumoase, adevărul... Și apoi avem de încărcat un măgar: corpul nostru. Cât de des nu se aseamănă cu un astfel de animal! Dacă este supraîncărcat, se împotrivește, face năravuri, refuză, este încăpățânat ca un măgar. Și totuși avem nevoie de el. Apoi mai avem de dresat un leu. Despre leu se spune că este regele animalelor, așa cum inima este centrala puterii, reședința curajului, dar și celula germenului urii și al revoltei. Inima, un mădular așa de mic, poate fi așa de mare. Cu toate că nu se vede în exterior, și noi avem suficient de lucru astăzi".

88. Partea dedicată lui Dumnezeu

Robert Maoussi, un băiat de 18 ani din Camerun, se molipsi de lepră. Cu greu ne putem imagina ce însemna acest lucru. Suferea îngrozitor. Cu toate acestea credea cu tărie în Isus. Și această credință îi dădea putere de a suporta durerile. Se jertfea și oferea suferințele sale Mântuitorului. El spunea: "Voi suporta aceste suferințe până la moarte pentru băieții și fetele care sunt de aceeași vârstă cu mine. Vreau să fiu ca și conducătorul de joc al unei echipe de fotbal. Suportând suferințele, le arăt de fapt un alt drum spre Dumnezeu și-i ajut să nimerească, de departe, poarta spre Dumnezeu".

Într-o seară durerile sale erau insuportabile. O rugă pe sora asistentă să vină cu calmantele mai devreme decât de obicei. Când o oră mai târziu veni să-l viziteze, tableta de medicament încă se mai afla pe masă. Ea se miră. El însă îi spuse: "Soră, m-am răzgândit. Dumnezeu are mai multă nevoie de durerile mele pentru mântuirea oamenilor, decât eu de calmante pentru ameliorarea suferințelor".

89. Un Cristos fără răni?

Diavolul voia odată să se ofere sfântului Martin drept sprijin. Îi apăru îmbrăcat în măreție regească. El îi spuse sfântului: "Martine, îți mulțumesc pentru fidelitatea ta! Trebuie să știi că și eu îți sunt credincios. De acum înainte vei simți totdeauna prezența mea. Poți să te bazezi pe mine".

Sfântul Martin îl întrebă: "De fapt, cine ești tu?" "Sunt Isus Cristos", îi răspunse Diavolul. "Dar unde îți sunt rănile?", întrebă sfântul. "Vin din gloria cerească, răspunse Diavolul, acolo nu sunt răni". La aceasta sfântul Martin spuse: "Nu-mi place să mă uit la un Cristos care nu are răni. De un Cristos care nu poartă semnul crucii nu mă pot lega".

90. Cei șase cetățeni din Calais

În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie orașul francez Calais. În jurul orașului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră și oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă.

Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraș. El comunică prefectului orașului intenția regelui: "În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraș și să-l incendieze. Cu toții veți muri: bărbați, femei, copii". Locuitorii cetății l-au întrebat: "Nu există chiar nici o cale de salvare?" "Ba da, răspunse mesagerul. Dacă șase din bărbații voștri de frunte sunt dispuși să moară pentru voi, atunci veți fi salvați. Aceștia vor trebui să se prezinte mâine dimineață în lagărul oștirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcați doar cu o cămașă și în jurul gâtului să fie legați cu o funie".

Vestea înfricoșătoare se răspândi în toată cetatea. Toți cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înșiși. Dar șase din oamenii de frunte spuseră: "Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăți cu brațele și talentele noastre. Acum suntem dispuși să ne dăm viața pentru întreaga cetate". Cetățenii orașului au îngenuncheat plângând și s-au rugat pentru acești voluntari.

A doua zi dis-de-dimineață, cei șase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreț. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui și mijloci pentru acești oameni: "Menajează acest oraș și pe acești oameni pentru că au fost dispuși să-și dea viața pentru ceilalți". După lungi tărăgăneli, regele își schimbă gândul. El cruță cetatea și viața acestor șase voluntari.

91. Profanarea și refacerea crucii

În luna martie a anului 1938, în Burgenland-ul austriac, o trupă de soldați fasciști îi alungau pe evrei din casele lor peste granița cu Ungaria. Un preot catolic se alătură evreilor, devenind astfel martor al suferințelor lor. Pe când mergeau, conducătorul trupei se apropie de el, îi luă crucea de lemn făcând din ea o cruce fascistă și i-o întinse rabinului să o sărute. În acel moment însă a avut loc ceva impresionant: rabinul luă crucea, o refăcu așa cum era la început și o dădu înapoi preotului catolic. Dar, în turbarea de necontrolat, fasciștii îl uciseră pe rabin.

92. Anecdota despre regele generos

Un rege trebuia să pronunțe și să semneze următoarea sentință: "Iertare imposibil, să fie încarcerat!". Sentința i se păru prea dură, căci se gândea la viitorul acelui om și la familia sa. De aceea schimbă sentința: "Iertare, imposibil să fie încarcerat!" A făcut doar o deplasare a virgulei. Și astfel sentința i-a acordat libertatea.

93. El mă interpelează

În cadrul unor exerciții spirituale pentru tineri, directorul spiritual, vorbind despre convertire, spuse:

"Eu sunt furios, iar Isus îmi spune: Iartă! Îmi este frică, iar el îmi spune: Curaj! Am îndoieli, iar el îmi spune: Ai încredere! Sunt agitat, iar el îmi spune: Fii calm! Prefer să-mi urmez propriul drum, iar el îmi spune: Vino și urmează-mă! Îmi fac propriile mele proiecte, iar el îmi spune: Uită-le! M-am întors spre bunurile materiale, iar el îmi spune: Lasă-le în spate! Doresc siguranța, iar el spune: Eu nu-ți promit absolut nimic! Doresc să-mi trăiesc viața, iar el spune: Dă-ți viața! Cred că sunt bun, iar el îmi spune: Nu ajunge să fii bun! Îmi place să fiu patron, iar el spune: Slujește! Îmi place să comand pe alții, iar el spune: Ascultă! Îmi place să înțeleg, iar el spune: Crede! Îmi place claritatea, iar el îmi vorbește în parabole! Îmi place liniștea, iar el vrea să fiu deranjat. Îmi place violența, iar el spune: Pacea să fie cu tine! Eu scot sabia, iar el spune: Bag-o în teacă! Mă gândesc la răzbunare, iar el spune: Arată și celălalt obraz! Vorbesc de ordine, iar el spune: Am venit să aduc război! Am ales ura, iar el spune: Iubiți pe dușmanii voștri! Încerc să semăn armonia, iar el zice: Am venit să arunc foc pe pământ! Vreau să fiu cel mai mare, iar el spune: Învățați să fiți mici ca un copil! Îmi place să rămân în ascuns, iar el spune: Lăsați să lumineze lumina voastră! Caut locul cel mai bun, iar el spune: Așază-te în ultima bancă! Îmi place să fiu remarcat, iar el spune: Rugați-vă în camera voastră încuiată!"

După expunerea temei și după timpul de meditație personală, cei care doreau puteau să împărtășească, în grupuri mici, gândurile, reflecțiile și experiențele lor personale. La un moment dat, un tânăr mărturisi deschis: "Îmi pare foarte rău, dar nu, nu-l înțeleg pe acest Isus. Este o provocare pentru mine. Mă reduce la tăcere. Asemenea multor discipoli de-ai săi, și eu aș dori să urmez un alt Maestru care să fie mai sigur și mai puțin exigent". După o scurtă pauză, același tânăr continuă: "Cu toate acestea am descoperit și constat același lucru ca și Petru, care mărturisea: "Nu cunosc pe nimeni altul care să aibă cuvintele vieții veșnice!"

94. Legenda despre pietre

Două femei au venit la un stareț ca să-i ceară niște sfaturi. Prima se considera o mare păcătoasă. În tinerețe l-a înșelat pe bărbatul ei și acum avea remușcări de conștiință. A doua, dimpotrivă, nu-și făcea nici un fel de reproșuri pentru cine știe ce păcate și era mulțumită de ea însăși pentru că trăia zi de zi după legea Domnului. Starețul le întrebă despre viața lor. În timp ce prima recunoscu, cu lacrimi în ochi, că săvârșise un păcat foarte mare - și ea considera că aceste păcate sunt așa de grave, încât nu se mai poate spera că vor fi iertate -, a doua spuse că nu comise nici un păcat grav, ci numai păcate ușoare.

Starețul îi spuse atunci primei femei: "Du-te și caută o piatră așa de mare, încât să o mai poți duce, și adu-o aici la mine". Iar celei de-a doua îi zise: "Mergi și tu și adu-mi atâtea pietre câte poți să duci, dar ele să fie foarte mici".

Femeile au plecat și au îndeplinit porunca starețului. Prima aduse un bolovan mare, iar a doua un sac plin cu pietricele. Starețul privi pietrele și spuse: "Acum faceți următorul lucru: duceți pietrele înapoi și puneți fiecare dintre ele în locul de unde a fost luată. După ce ați terminat, veniți înapoi la mine". Femeile au plecat să împlinească porunca starețului. Prima găsi cu ușurință locul de unde luase bolovanul și-l puse la loc. Dar a doua femeie nu a putut să-și amintească de locul de unde luase fiecare pietricică în parte. De aceea se întoarse la stareț, fără a împlini porunca.

"Vedeți voi, le spuse starețul, la fel se întâmplă și cu păcatele. Tu ai dus bolovanul greu la locul său, îi spuse primei femei, pentru că ai știut de unde l-ai luat. Tu însă nu ai putut să duci pietricelele, pentru că n-ai mai știut exact de unde au fost luate, se adresă el celei de-a doua femei. La fel se întâmplă și cu greșelile noastre. Ai știut ce greșeală ai făcut. Pentru ea, porți asupra ta reproșurile oamenilor și remușcările conștiinței tale, ai devenit umilă și astfel te-ai eliberat de urmările păcatului. Tu, dimpotrivă - se îndreptă starețul spre cea de-a doua femeie -, ai făcut mici greșeli. Nu mai știi care sunt acestea, nu te-ai căit de ele, te-ai obișnuit cu o viață în păcate, ai subliniat greșelile altora și te-ai scufundat din ce în ce mai adânc în ale tale. Cu toții suntem păcătoși și cu toții ne vom prăbuși dacă nu ne pare rău de greșelile noastre".

95. Suferința răbdată salvează

Mahathma Gandhi și un misionar mergeau împreună spre biserică în timpul unei vizite în orașul de misiune Mariauhi, ce se găsește lângă Durban, în Africa de Sud. Gandhi se opri în fața crucifixului, se plecă cu respect și zăbovi așa câteva clipe în fața crucii. Apoi se întoarse către misionar și-i șopti: "Suferința acceptată cu răbdare ne va mântui pe noi, indienii, europenii, africanii. Crucea dumneavoastră, părinte, predică un mare adevăr pentru întreaga lume!"

96. La cruce se luminează

Era într-o toamnă în munții din regiunea Bayern. În văi era o ceață densă. Din cauza aceasta, o grupă de turiști erau nemulțumiți, pentru că voiau să vadă ceva din frumusețile Alpilor. Dar le-a venit o idee: să urce în munți. Așa că au început să urce munții în speranța că norii se vor risipi, că va veni soarele și totul va străluci în lumina sa aurie. Dar au urcat un sfert de oră, o jumătate, o oră, și în pădurea întunecoasă și în jurul stâncilor au apărut nori și mai groși de ceață. În cele din urmă le veni în întâmpinare un băștinaș. Ei l-au întrebat: "Spuneți-ne, vă rugăm, nu se termină o dată cu această ceață? Putem să mai urcăm, sau trebuie să ne întoarcem?" Băștinașul răspunse: "Trebuie să urcați până la cruce. Acolo este o lumină splendidă". Și într-adevăr așa a fost. La crucea de pe piscul muntelui ceața dispăru, iar soarele strălucitor lumina splendid pe cerul albastru.

97. Buretele șterge greșelile

Într-o mică biserică de țară din podișul șvăbesc se poate vedea o pictură foarte interesantă din perioada barocului. Este reprezentat Isus pe cruce. Dar și Diavolul este reprezentat. Acesta are în mână o listă pe care sunt trecute păcatele oamenilor. Diavolul vrea să-i spună lui Isus: "Iată ce răi sunt oamenii. Păcatele lor sunt trecute pe această listă. Acești păcătoși îmi aparțin mie". Atunci sosește un înger cu un burete. Înmoaie buretele în sângele și apa care curg din coasta străpunsă a lui Isus și apoi șterge păcatele de pe lista Diavolului.

98. Ce e suferința mea pe lângă a sa?

Un turist care închiriase o cameră de vară la o țărancă de munte o întrebă pe femeie: "Se poate merge aici undeva la Liturghie?" "Bineînțeles, răspunse ea. Există în apropiere o bisericuță. Și eu mă duc acolo".

Și în odaia ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă o discuție. Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu diferite personaje, mai tinere și mai în vârstă. "Acesta-i bărbatul meu, răspunse munteanca la întrebarea oaspetelui ei. A murit în timp ce tăia lemne. Aceștia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie în război. Și asta e fiica mea. A murit de cancer". "Așa de multă nefericire! Cum de se poate suporta așa ceva?", întrebă turistul. Femeia răspunse. "În acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să vină de sus. La primul caz de deces ești îndurerat, dar dacă crește numărul deceselor, atunci muțești".

"Da, se poate înțelege", se gândi musafirul. "Dar asta nu e bun la nimic, spuse munteanca. Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la sine familia. M-am plâns ca Iob, dar nu am obținut nici o mângâiere ca Iob. Căci în final i s-a dat înapoi familia. Atunci nici n-am mai mers la biserică. Până într-o vară când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix pe care-l vedeți atârnat pe perete, aici în colț. Am zăbovit în fața lui ore-n șir, luni de zile de iarnă, când nu aveam nici un musafir, iar eu aveam timp să meditez. Da, Cristos a suferit mai mult decât mine. Ce e suferința mea pe lângă a sa? Și aici mi-am găsit putere să trăiesc și să las să mi se ia ceea ce Domnul mi-a dat".

99. Ispita

"Sunt în regulă. Mămica știe că mă poate lăsa singurică acasă. Tocmai a mers la cumpărături. Știe că rămân la măsuța mea și-mi fac temele: 3 x 4 = 12; 4 x 3 = 12; 2 x 5 + 2 = 12. Dar hai să mă ridic un pic. Nu-i bine să șezi tot timpul fără să te miști. Da, doar nu fac nimic rău. Vreau să mă ridic și să mă duc la fereastră. Doisprezece este o cifră frumoasă. S-ar putea scrie un caiet întreg cu cifra doisprezece. Dar acum să mă plimb puțin prin casă. Ăsta nu-i nici un rău. Mulți gândesc mai bine în timp ce merg. Și nu mă gândesc la nimic altceva decât la cifra doisprezece: 2 x 6 = 12. Merg puțin în casă. Vreau să văd dacă a observat ceva. Dacă portofelul mai este în sertarul din bucătărie, atunci n-a observat nimic. Dar nu voi lua nimic. Nu, m-am schimbat total, nu voi lua nimic. Astăzi nu, absolut deloc. Portofelul este în sertar. Nu-l deschid, ci mă așez din nou la măsuță și scriu: 2 x 6 = 12. Dar să-l deschid. Doar ca să văd dacă a observat ceva. Dacă sunt bani înăuntru. Dar nu voi lua nimic. Îl deschid și în el sunt mulți bani. Multe monede. La prima vedere nici nu se vede câte. Acum știu că nu a observat nimic. Acum pot să închid sertarul și să merg la măsuța mea și să scriu. Dar ce anume? Ea nu a observat nimic. Și dacă sunt așa de mulți bani, nici nu va observa că lipsește ceva. Sunt trei monede de 500. Pot lua una fără probleme. Dar nu iau nimic. Nu mai fac acest lucru. Mi-e teamă că va observa. Dar nu poate să observe. Dacă sunt două monede sau trei, nu e prea important. Bineînțeles că-mi aparține și mie. Nouă tuturor. Nu-i voie să iau nimic. Cine poate să decidă ce am voie și ce nu, dacă nu mă vede nimeni? E dificil. Nu vreau. Ba vreau. Aș vrea o monedă de 50. Nu. Ba da. Nu. Ba da. Nu pot să stau așa o veșnicie. Mă duc. Merg să-mi termin temele..."

100. Liniștea

Un guvernator și-a întrerupt călătoria ca să vorbească cu unul din foștii săi maeștri. Printre altele, guvernatorul îi spuse: "Afacerile de stat nu-mi lasă timp pentru discuții prea lungi. De aceea, ați putea să rezumați în două-trei propoziții esența religiei pentru un om așa de activ ca mine?" Pentru tine, voi rezuma esența religiei doar printr-un singur cuvânt", răspunse maestrul. "De necrezut. Cum sună acest extraordinar cuvânt?", era nerăbdător guvernatorul. "Acest cuvânt este liniștea". "Și cum se ajunge la liniște?" "Prin meditație". "Și dacă-mi permiteți încă o întrebare: Ce este meditația?" "Liniște", răspunse maestrul.

101. A găsi drumul salvării

Între insulele Pellworm și Süderoog există un drum lung de 14 km prin estuar. De trei ori pe săptămână un poștaș merge timp de cinci ore să ducă corespondența unui cuplu de arendași, singurii locuitori ai micii insule. Pentru călătoria sa prin estuar are nevoie mai ales de busolă, de calendarul mareei și de informații despre starea vremii, deoarece o furtună neașteptată poate să pună în pericol ambarcațiunea. Cel mai periculos lucru însă este ceața care se ridică. Dacă indicatoarele negre de orientare dispar în ceața densă, când toți intră în panică și sunt cuprinși de teamă, atunci doar busola mai poate indica corect drumul.

Când era pericol din cauza ceței dense - își amintește poștașul - tatăl său lua cu sine întotdeauna un corn de ceață. Un al doilea corn avea bunica. Ea stătea pe malul Pellworm și dădea semnale pentru ca să-l piloteze acasă în siguranță.

102. O bucățică de lemn

La ora de religie, Hannes avea o întrebare care îl frământa foarte tare: "De ce au familiile creștine o cruce în locuințele lor?" "Un semn al învierii ar fi mai bine", era de părere un altul. Atunci m-am așezat lângă băieții mei și le-am povestit o istorioară.

Bunicul și Mihael au mers împreună la plimbare. Era într-o după-amiază de iarnă aprigă. Mihael se bucura de gheață și zăpadă, țopăia și umbla greu prin zăpadă. Bunicul, cu zâmbetul pe buze, îl urma anevoios. Era bolnav de inimă, chiar foarte bolnav. Mihael voia să meargă la iaz. Acesta era acoperit cu un strat de gheață. "Trebuie să fie splendid pentru patinaj, strigă Mihael. Voi încerca cel puțin să mă dau puțin pe gheață!" Bunicul îl avertiză. Când Mihael își puse picioarele pe gheață, bunicul îi spuse insistent: "Vino, Mihael, la mine. Nu te du pe gheață!" Dar cuvintele bătrânului au venit prea târziu. Gheața se sparse, Mihael căzu în apă și acum se ținea de marginea unei bucăți de gheață. Tremurând, bunicul își întinse numaidecât bastonul către nepoțel. Depuse tot efortul să nu alunece și să nu scape bastonul din mâini. În cele din urmă reuși să-l salveze pe băiat. Îl luă în brațe și-l duse repede acasă. Copilului i-a fost de ajuns o baie caldă, ca să-și revină, dar pentru bătrân această întâmplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de inimă îi puse capăt vieții. Și durerea celor dragi a fost mare. Nu peste mult timp, rudele voiau să arunce sau să dăruiască săracilor toate lucrurile care aparținuseră bunicului. Mihael privea cu durere. "Nu, strigă el deodată, nu aruncați bastonul. Îl voi lua eu! Cu acest baston bunicul a salvat viața mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale față de mine!

N-a mai trebuit să vorbesc mai departe. Copiii au înțeles. Și Hannes a continuat: "Acum înțeleg ce poate să însemne o bucată de lemn pentru cineva...; înțeleg ce înseamnă pentru creștini semnul crucii".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire