pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

Chemați de Dumnezeu la comuniunea cu Fiul său Isus Cristos

Publicăm a doua predică de Advent rostită vineri în prezența lui Benedict al XVI-lea de părintele Raniero Cantalamessa, OFM Cap., predicator al Casei Pontificale. În inima Anului Paulin, părintele Cantalamessa a propus o reflecție despre locul pe care-l ocupă Cristos în gândirea și în viața apostolului, în vederea unui efort reînnoit pentru a pune persoana lui Cristos în centrul teologiei Bisericii și al vieții spirituale a credincioșilor.

Pentru a rămâne fideli metodei lectio divina, atât de recomandată de recentul Sinod al episcopilor, să ascultăm înainte de toate cuvintele sfântului Paul asupra cărora vrem să reflectăm în această meditație:

"Dar cele care erau pentru mine un câștig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparație cu superioritatea cunoașterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate și le consider gunoi ca să-l câștig pe Cristos și să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credința în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credință. Pe el vreau să-l cunosc și puterea învierii lui și să fiu făcut părtaș al pătimirilor sale, devenind asemenea lui în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morți. Nu că aș fi dobândit deja aceasta sau aș fi ajuns la desăvârșire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, așa cum am fost și eu cucerit de Cristos Isus" (Fil 3,7-12).

1. "Pe el vreau să-l cunosc..."

Data trecută am meditat despre convertirea lui Paul ca o metanoia, o schimbare a minții, în modul de a concepe mântuirea. Însă Paul nu s-a convertit la o învățătură, fie ea și învățătura despre justificarea prin credință; s-a convertit la o persoană! Înainte de a fi o schimbare de gândire, schimbarea lui a fost una a inimii, întâlnirea cu o persoană vie. Se folosește adesea expresia "lovitură de trăsnet" pentru a indica o iubire la prima vedere care elimină orice piedică; în nici un caz această metaforă nu este mai potrivită ca pentru sfântul Paul.

Să vedem cum transpare această schimbare a inimii din textul pe care tocmai l-am ascultat. El vorbește despre "superioritatea" (hyperechon) cunoașterii lui Cristos și se știe că în acest caz, ca în toată Biblia, a cunoaște nu indică o descoperire numai intelectuală, a-și face o idee despre ceva, ci o legătură vitală intimă, o intrare în raport cu obiectul cunoscut. Același lucru este valabil pentru expresia "... pe el vreau să-l cunosc și puterea învierii lui și să fiu cu el în moarte". "A deveni părtaș al pătimirilor" nu înseamnă, desigur, a avea o idee despre ele, ci a le experimenta.

Mi s-a întâmplat să citesc acest text într-un moment deosebit din viața mea în care mă aflam și eu în fața unei alegeri. Mă ocupasem de cristologie, scrisesem și citisem mult despre această temă, dar atunci când am citit "pe el vreau să-l cunosc", am înțeles dintr-o dată că acel pronume personal "el" (auton) conținea mai mult adevăr despre Isus Cristos decât toate cărțile scrise sau citite despre el. Am înțeles că pentru Apostol Cristos nu era un ansamblu de învățături, de erezii, de dogme; era o persoană vie, prezentă și foarte reală care se putea desemna cu un simplu pronume, așa cum se face atunci când se vorbește despre cineva care este prezent, arătându-l cu degetul.

Efectul îndrăgostirii este dublu. Pe de o parte realizează o drastică reducere la unu, o concentrare asupra persoanei iubite care face să treacă pe planul al doilea tot restul lumii; pe de altă parte face capabili de a suferi orice pentru persoana iubită, de a accepta să se piardă totul. Vedem ambele efecte realizate la perfecțiune în momentul în care apostolul îl descoperă pe Cristos: "De dragul lui, spune el, am pierdut toate și le consider gunoi".

A acceptat pierderea privilegiilor sale de "evreu dintre evrei", stima și prietenia învățătorilor și conaționalilor săi, ura și compasiunea celor care nu înțelegeau cum a putut un om ca el să se lase sedus de o sectă de fanatici care nu știu să facă nimic. În Scrisoarea a doua către Corinteni există lista impresionantă a tuturor celor suferite pentru Cristos (cf. 2Cor 11,24-28).

Apostolul a găsit el însuși cuvântul care singur cuprinde totul: "cucerit de Cristos". S-ar putea traduce și înhățat, fascinat, sau cu o expresie a lui Ieremia, "sedus" de Cristos. Îndrăgostiții nu se abțin; au făcut-o atâția mistici în culmea ardorii lor. De ceea, mie nu-mi este greu să-mi imaginez un Paul care, într-un acces de bucurie, după convertirea sa, strigă singur din copaci sau pe malul mării ceea ce mai târziu le va scrie filipenilor: "Am fost cucerit de Cristos! Am fost cucerit de Cristos!".

Cunoaștem bine frazele lapidare și pregnante ale apostolului pe care fiecare dintre noi ar dori să le poată repeta în viața sa: "Pentru mine a trăi este Cristos" (Fil 1,21) și "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine" (Gal 2,20).

2. "În Cristos"

Acum, respectând ceea ce am anunțat în programul acestor predici, aș vrea să scot în evidență ceea ce, referitor la acest punct, poate să însemne gândirea lui Paul, mai întâi pentru teologia de astăzi și apoi pentru viața spirituală a credincioșilor.

Experiența personală l-a condus pe Paul la o viziune globală a vieții creștine pe care el o indică prin expresia "în Cristos" (en Christ?). Formula apare de 83 de ori în corpusul paulin, fără a calcula expresia asemănătoare "cu Cristos" (syn Christ?) și expresiile pronominale echivalente "în el" sau "în cel care".

Este aproape imposibil să traducem în cuvinte conținutul pregnant al acestor fraze. Prepoziția "în" are o semnificație când locală, când temporală (în momentul în care Cristos moarte și învie), când instrumentală (prin intermediul lui Cristos). Schițează atmosfera spirituală în care creștinul trăiește și acționează. Paul aplică lui Cristos ceea ce în discursul de la Areopag în Atena spune despre Dumnezeu, citând un autor păgân: "În el trăim, ne mișcăm și existăm" (Fap 17,28). Mai târziu, evanghelistul Ioan va exprima aceeași viziune cu imaginea "rămânerii în Cristos" (In 15,4-7).

Pe aceste expresii se bazează cei care vorbesc despre mistica paulină. Fraze precum "Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos" (2Cor 5,19) sunt totalizatoare, nu lasă în afara lui Cristos nimic și pe nimeni. A spune că credincioșii sunt "chemați să fie sfinți" (Rom 1,7) echivalează pentru apostol cu a spune că sunt "chemați de Dumnezeu la comuniunea cu Fiul său Isus Cristos" (1Cor 1,9).

Pe bună dreptate, chiar și sânul lumii protestante, astăzi se începe să se considere viziunea sintetizată în expresia "în Cristos" sau "în Duhul" ca viziune mai centrală și reprezentativă a gândirii lui Paul decât însăși învățătura despre justificarea prin credință.

Anul Paulin ar putea să fie ocazia providențială pentru a încheia o întreagă perioadă de discuții și contraste legate mai mult de trecut decât de prezent și de a deschide un nou capitol în folosirea gândirii apostolului. Folosirea din nou a scrisorilor sale, și în primul rând Scrisoarea către Romani, pentru scopul pentru care au fost scrise, care nu era, desigur, acela de a furniza generațiilor viitoare o sală de antrenament în care să-și exercite perspicacitatea lor teologică, ci acela de a construi credința comunității, formată mai mult din oameni simpli și neștiutori. "Doresc mult să vă văd, le scrie romanilor, pentru a vă împărtăși vreun dar spiritual ca să fiți întăriți, sau mai bine pentru a fi mângâiat alături de voi prin credința comună: a voastră și a mea" (Rom 1,11-12).

3. Dincolo de Reformă și de Contrareformă

Cred că este timpul să mergem dincolo de Reformă și de Contrareformă. Miza la începutul celui de-al treilea mileniu nu mai este aceeași de la începutul celui de-al doilea mileniu, atunci când s-a produs despărțirea dintre Orient și Occident, și nici nu este cea de la jumătatea mileniului, când s-a produs, în sânul creștinătății occidentale, despărțirea dintre catolici și protestanți.

Ca să dau un singur exemplu, problema nu mai este aceea a lui Luter de modul în care este eliberat omul de simțul de vinovăție care-l oprimă, ci modul în care se redă omului adevăratul simț al păcatului pe care l-a pierdut total. Ce sens are a continua să se discute despre "cum are loc justificarea păcătosului", când omul este convins că nu are nevoie de nici o justificare și declară cu orgoliu: "Eu însumi astăzi mă acuz și numai eu pot să mă dezleg, eu, omul"?1

Eu cred că toate discuțiile seculare dintre catolici și protestanți în privința credinței și a faptelor au ajuns să ne facă să pierdem din vedere punctul principal al mesajului paulin, mutând adesea atenția de la Cristos la învățăturile despre Cristos, în practică, de la Cristos la oameni. Ceea ce apostolul vrea cu tot dinadinsul să afirme în Rom 3 nu este că suntem justificați prin credință, ci că suntem justificați prin credința în Cristos; nu atât că suntem justificați prin har, cât mai ales că suntem justificați prin harul lui Cristos. Accentul este mai mult pe Cristos, decât pe credință și pe har.

După ce, în cele două capitole anterioare din scrisoare, a prezentat omenirea în starea sa universală de păcat și de pierzare, apostolul are curajul incredibil de a proclama că această situație este acum radical schimbată "în virtutea răscumpărării realizată de Cristos", "prin ascultarea unui singur om" (Rom 3,24; 5,19). Afirmația că această mântuire se primește prin credință, și nu prin fapte, este foarte importantă, dar ea vine în al doilea loc, nu în primul. S-a comis o greșeală să se reducă la o problemă de școli, în interiorul creștinismului, ceea ce era pentru apostol este o afirmație de importanță mai vastă, cosmică și universală.

Acest mesaj al apostolului despre centralitatea lui Cristos este de mare actualitate. De fapt, mulți factori fac să se pună între paranteze astăzi persoana sa. Cristos nu intră în discuție în nici unul dintre cele trei dialoguri mai vii care se desfășoară astăzi între Biserică și lume. Nu în dialogul dintre credință și filozofie, pentru că filozofia se ocupă de concepte metafizice, nu de realități istorice cum este persoana lui Isus din Nazaret; nu în dialogul cu știința, cu care se poate discuta numai despre existența sau inexistența unui Dumnezeu creator, a unui proiect care se află sub evoluție; în sfârșit, nu în dialogul interreligios, unde se ocupă cu ceea ce religiile pot să facă împreună, în numele lui Dumnezeu, pentru binele omenirii.

Puțini chiar și dintre credincioși, întrebați în ce anume cred, ar răspunde: cred că Cristos a murit pentru păcatele mele și a înviat pentru justificarea mea. Cei mai mulți ar răspunde: cred în existența lui Dumnezeu, într-o viață după moarte. Și totuși pentru Paul, ca pentru tot NT, credința care mântuiește este numai aceea în moartea și învierea lui Cristos: "Dacă îl mărturisești cu gura ta pe Domnul Isus și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, vei fi mântuit" (Rom 10,9).

Luna trecută, s-a ținut aici în Vatican. În Căsuța "Pius al IV-lea", un simpozion promovat de Academia Pontificală de Științe, cu titlul "Vederi științifice în privința evoluției universului și a vieții", la care au participat cei mai mari oameni de știință din toată lumea. Am voit să intervievez, pentru programul pe care-l conduc în fiecare sâmbătă seara la TV despre evanghelie, pe unul dintre participanți, prof. Francis Collins, director al grupului de cercetare care în anul 2000 a dus la descifrarea completă a genomului uman. Știindu-l un credincios, i-am pus, printre altele, întrebarea: "Dumneavoastră ați crezut mai întâi în Dumnezeu sau în Cristos?". A răspuns:

"Până la vârsta de circa 25 de ani eram ateu, nu aveam o pregătire religioasă, eram un om de știință care reducea aproape totul la ecuații și legi ale fizicii. Dar ca medic am început să văd oamenii care trebuiau să înfrunte problema vieții și a morții, și acest lucru m-a făcut să mă gândesc că ateismul meu nu era o idee înrădăcinată. Am început să citesc texte despre argumentările raționale ale credinței pe care eu n-o cunoșteam. Mai întâi am ajuns la convingerea că ateismul era alternativa cea mai puțin acceptabilă. Puțin câte puțin am ajuns la concluzia că trebuie să existe un Dumnezeu care a creat toate acestea, dar nu știam cum era acest Dumnezeu".

Este instructiv de a citi, în cartea sa "Limbajul lui Dumnezeu", cum a depășit acest impas:

"Îmi era greu să fac o punte spre acest Dumnezeu. Cu cât învățam mai mult să-l cunosc, cu atât curăția și sfințenia sa îmi apăreau inaccesibile. În această conștiință amară a venit persoana lui Isus Cristos. Trecuse mai mult de un an de când hotărâsem să cred într-un fel de Dumnezeu, și acum ajunsesem la darea de seamă. Într-o frumoasă dimineață de toamnă, în timp ce pentru prima dată plimbându-mă în munți mă îndreptam spre vest de Mississippi, maiestatea și frumusețea creației au învins rezistența mea. Am înțeles că ajunsese la capăt căutarea mea. În dimineața următoare, la răsăritul soarelui, am îngenuncheat pe iarba udă și am capitulat în fața lui Isus Cristos"2.

Îmi vine să mă gândesc la cuvântul lui Cristos: "Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine". Numai în el, Dumnezeu devine accesibil și credibil. Grație acestei credințe regăsite, momentul descoperirii genomului uman a fost, în același timp, spune el, o experiență de exaltare științifică și de adorație religioasă.

Convertirea acestui om de știință demonstrează că evenimentul de la Damasc se reînnoiește în istorie; Cristos este același, astăzi ca și atunci. Nu este ușor pentru un om de știință, în special pentru un biolog, să se declare astăzi în mod public credincios, așa cum n-a fost ușor pentru Saul: se riscă să fim imediat "alungați din sinagogă". Și de fapt acest lucru i s-a întâmplat profesorului Collins care datorită mărturisirii sale de credință a trebuie să îndure săgețile multor laiciști.

4. De la prezența lui Dumnezeu la prezența lui Cristos

Îmi rămâne să spun ceva despre un alt punct: ce are de spus exemplul lui Paul pentru viața spirituală a credincioșilor. Una dintre temele cele mai tratate în spiritualitatea catolică este aceea a gândului prezenței lui Dumnezeu3. Nu se numără tratatele despre această temă din secolul al XVI-lea până astăzi. Într-unul dintre ele se citește:

"Creștinul bun trebuie să se obișnuiască cu acest exercițiu sfânt în orice timp și în orice loc. La trezire să-și îndrepte imediat privirea sufletului spre Dumnezeu, să vorbească și să converseze cu el ca și cu tatăl său iubit. Atunci când merge pe drum să țină ochii trupului în jos și modești, ridicându-i către Dumnezeu pe cei ai sufletului"4.

Se deosebește "gândul prezenței lui Dumnezeu" de "sentimentul prezenței sale": primul depinde de noi, în schimb al doilea este dar de har care nu depinde de noi. (Se știe că pentru sfântul Grigore de Nyssa "sentimentul prezenței" lui Dumnezeu, aisthesis parousia, este aproape un sinonim al experienței mistice).

E vorba de o viziune rigid teocentrică, una care în unii autori ajunge până la sfatul de "a lăsa deoparte sfânta omenitate a lui Cristos". Sfânta Tereza din Avila va reacționa energic împotriva acestei idei care reapare periodic de la Origene încoace în sânul creștinismului atât oriental cât și occidental. Însă spiritualitatea prezenței lui Dumnezeu, chiar și după ea, va continua să fie în mod rigid teocentrică, împreună cu toate problemele și aporiile care rezultă din ea, scoase în evidență chiar de autorii care tratează despre asta5.

Cu privire la acest punct, gândirea sfântului Paul ne poate ajuta să depășim dificultatea care a dus la declinul spiritualității prezenței lui Dumnezeu. El vorbește mereu despre o prezență a lui Dumnezeu "în Cristos". O prezență ireversibilă și de netrecut. Nu există un stadiu al vieții spirituale în care să nu fie Cristos sau să se meargă "dincolo de Cristos". Viața creștină este o "viață ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,3). Acest cristocentrism paulin nu atenuează orizontul trinitar al credinței, ci îl exaltă, deoarece pentru Paul toată mișcarea pornește de la Tatăl și se întoarce la Tatăl, prin intermediul lui Cristos, în Duhul Sfânt. Expresia "în Cristos" este interschimbabilă, în scrierile sale, cu expresia "în Duhul Sfânt".

Necesitatea de a depăși omenitatea lui Cristos, pentru a accede direct la Logosul veșnic și la divinitate, se năștea dintr-o considerație scăzută față de învierea lui Cristos. Aceasta era văzută în semnificația sa apologetică, dovadă a dumnezeirii lui Isus, și nu îndeajuns în semnificația sa misterică, inaugurare a vieții sale "conform Duhului", grație căreia omenitatea lui Cristos apare de acum în condiția sa spirituală, așadar, omniprezentă și actuală.

Ce rezultă de aici pe planul practic? Că noi putem face orice "în Cristos" și "cu Cristos", fie că mâncăm, fie că dormim, fie că facem orice altceva, spune apostolul (1Cor 10,31). Cel Înviat nu este prezent numai pentru că-l gândim, ci este realmente lângă noi; nu noi, cu gândul și fantezia, trebuie să ne ducem la viața sa pământească pentru a ne reprezenta episoadele vieții sale (așa cum se străduiau să facă în meditarea "misterelor vieții lui Cristos); el, Cel Înviat, vine spre noi. Nu noi, cu imaginația, trebuie să devenim contemporani ai lui Cristos; Cristos e cel care devine realmente contemporanul nostru. "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii". (Apropo, de ce să nu facem imediat un act de credință? El este aici, în această capelă, mai prezent decât este fiecare dintre noi; caută privirea inimii noastre și se bucură atunci când o găsește).

Un text care reflectă în mod minunat această viziune a vieții creștine este rugăciunea atribuită sfântul Patrick: "Cristos cu mine, Cristos în fața mea, Cristos în spatele meu, Cristos în mine! Cristos sub mine, Cristos deasupra mea, Cristos la dreapta mea, Cristos la stânga mea!"6.

Ce semnificație nouă și mai înaltă capătă cuvintele sfântului Alois Grignon de Monfort, dacă le aplicăm la "Duhul lui Cristos" ceea ce el spune despre "spiritul Mariei":

"Trebuie să ne abandonăm Duhului lui Cristos pentru a fi mișcați și conduși după voința sa. Trebuie să ne așezăm și să rămâne în mâinile sale ca un instrument în mâinile unui muncitor, ca o lăută în mâinile unui interpret abil. Trebuie să ne pierdem și să ne abandonăm în el precum piatra care se aruncă în mare. Este posibil să facem asta simplu și într-o clipă, cu o singură privire interioară sau o ușoară mișcare a voinței, sau și cu vreun cuvânt scurt"7.

5. Uit cele din urma mea

Încheiem întorcându-ne la textul din Fil 3. Sfântul Paul termină "confesiunile" sale cu o declarație:

"Fraților, eu nu consider că l-aș fi cucerit, dar un singur lucru fac: uit cele din urma mea și mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus" (Fil 3,13-14).

"Uit cele din urma mea". Care din urmă? Care trecut? Trecutul de fariseu, despre care a vorbit înainte? Nu, trecutul de apostol, în Biserică! Acum câștigul care trebuie considerat pierdere este un altul: este tocmai faptul că deja o dată a considerat toate o pierdere pentru Cristos. Era natural să se gândească astfel: "Ce curaj la Paul acela: să abandoneze o carieră de rabin așa de bine începută pentru o întunecată sectă de galileeni! Și ce scrisori a scris! Câte călătorii a întreprins, câte Biserici a întemeiat!".

Apostolul a simțit în mod confuz pericolul mortal de a pune între el și Cristos o "dreptate proprie" care derivă din fapte - de data asta faptele săvârșite pentru Cristos - și a reacționat energic. "Eu nu consider - spune el - că aș fi ajuns la desăvârșire". Sfântul Francisc din Assisi, pe la sfârșitul vieții, reacționa brusc la orice ispită de autocomplăcere, spunând: "Fraților, să începem să-l slujim pe Domnul pentru că până acum am făcut puțin sau n-am făcut nimic"8.

Aceasta este convertirea mai necesară celor care deja l-au urmat pe Cristos și au trăit în slujba sa în Biserică. O convertire cu totul specială, care nu constă în abandonarea răului, ci, într-un anumit sens, în abandonarea binelui! Adică în a ne dezlipi de tot ceea ce am făcut, repetându-ne nouă înșine, conform sugestiei lui Cristos: "Suntem servitori nefolositori; am făcut decât ceea ce eram datori să facem" (Lc 17,10).

Această golire a mâinilor și a buzunarelor de orice pretenție, în spirit de sărăcie și umilință, este modul cel mai bun pentru a ne pregăti pentru Crăciun. Ne amintește asta o frumoasă legendă de Crăciun pe care îmi place s-o citez din nou. Se povestește că printre păstorii care au mers în noaptea de Crăciun ca să-l adore pe prunc era unul așa de sărăcuț încât chiar n-avea nimic de oferit și tare se mai rușina. Ajunși la grotă, toți se întreceau să ofere darurile lor. Maria nu știa cum să facă pentru a le primi pe toate, trebuind să-l țină în brațe pe prunc. Atunci, văzându-l pe păstoraș cu mâinile libere, îl ia pe Isus și i-l dă. A avea mâinile goale a fost norocul său și, pe un alt plan, va fi și norocul nostru.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

1 J.-P. Sartre, Diavolul și bunul Dumnezeu, X,4 (Paris, Gallimard 1951, p. 267.).
2 F. Collins, The Language of God. A Scientist Presents Evidence for Belief, pp. 219-255.
3 Cf. M. Dupuis, Présence de Dieu, în D. Spir. 12, coll. 2107-2136.
4 F. Arias (+ 1605), cit. de Dupuis, col. 2111.
5 Dupuis, cit., col 2121: "Dacă omniprezența lui Dumnezeu nu se deosebește de esența sa, exercițiul prezenței lui Dumnezeu nu adaugă la tema tradițională a amintirii lui Dumnezeu decât un efort imaginativ".
6 "Christ with me, Christ before me, Christ behind me, Christ below me, Christ above me, Christ at my right, Christ at my left".
7 Cf. S. L. Grignon de Montfort, Tratat despre adevărata devoțiune față de Maria, nr. 257.259 (în Oeuvres complètes, Paris 1966, pp. 660.661).
8 Celano, Vita prima, 103 (Fonti Francescane, n. 500).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire