pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

La împlinirea timpului

Publicăm a treia predică de Advent rostită vineri, în capela "Redemptoris Mater", în prezența lui Benedict al XVI-lea, de părintele Raniero Cantalamessa, OFM Cap., predicator al Casei Pontificale, cu tema: "Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie" (Gal 4,4).

1. Paul și dogma întrupării

Și de data aceasta, să ascultăm textul paulin asupra căruia vrem să medităm: "Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată! Așa încât nu mai ești sclav, ci fiu; iar dacă ești fiu, ești și moștenitor prin Dumnezeu" (Gal 4,4-7).

Vom asculta des acest text în timpul Crăciunului, începând de la primele Vespere ale solemnității Nașterii Domnului. Înainte de toate să spunem ceva despre implicațiile teologice ale acestui text. Este textul în care se merge mai aproape, în corpul paulin, de ideea preexistenței și a întrupării. Ideea de "trimitere" ("Dumnezeu l-a trimis, exapesteilen, pe Fiul său") este pusă în paralel cu trimiterea Duhului despre care se vorbește în următoarele două versete și amintește de ceea ce se spune în VT despre trimiterea Înțelepciunii și a Duhului Sfânt asupra lumii din partea lui Dumnezeu (Înț 9,10.17). Aceste abordări arată că nu este vorba de o trimitere "de pe pământ", ca în cazul profeților, ci "din cer".

Ideea preexistenței lui Cristos este implicită în textele pauline în care se vorbește despre un rol al lui Cristos în crearea lumii (1Cor 8,6; Col 1,15-16) și atunci când Paul spune că stânca pe care o urma poporul în deșert era Cristos (1Cor 10,4). Ideea întrupării, la rândul său, este subînțeleasă în imnul cristologic din Scrisoarea către Filipeni, capitolul 2: "El, fiind din fire Dumnezeu, s-a despuiat pe sine luând firea sclavului".

Cu toate acestea, trebuie admis că preexistența și întruparea în Paul sunt niște adevăruri în gestație, care încă nu au ajuns la formularea deplină. Motivul este că centrul de interes și punctul de plecare pentru el este misterul pascal, adică mai mult lucrarea decât persoana Mântuitorului. Contrariul lui Ioan, pentru care punctul de plecare și epicentrul atenției este tocmai preexistența și întruparea.

E vorba de două "căi", sau parcursuri diferite, în descoperirea a cine este Isus Cristos: una, cea a lui Paul, pornește de la omenitate pentru a ajunge la divinitate, de la trup pentru a ajunge la Duh, de la istoria lui Cristos pentru a ajunge la preexistența lui Cristos; cealaltă, cea a lui Ioan, urmează drumul invers: pornește de la divinitatea Cuvântului pentru a ajunge să afirme omenitatea sa, de la existența sa în veșnicie pentru a coborî la existența sa în timp; una pune ca punct de legătură între cele două faze învierea lui Cristos, iar cealaltă vede trecerea de la o stare la alta în întrupare.

Imediat ce se trece la epoca următoare, cele două căi tind să se consolideze făcând loc la două modele sau arhetipuri și în sfârșit la două școli cristologice: școala antiohenă care preferă să facă referință la Paul și școala alexandrină care preferă să facă referință la Ioan. Nimeni dintre adepții unei căi sau ai celeilalte nu are conștiința de a alege între Paul și Ioan; fiecare este sigur că-i are pe amândoi de partea sa. Acest lucru este, desigur, adevărat; însă, de fapt, cele două influențe rămân foarte vizibile și identificabile, ca două râuri care, deși curg împreună, continuă să se deosebească prin culoarea diferită a apelor fiecăruia.

Această diferențiere se reflectă, de exemplu, în modul diferit cu care este interpretată, în cele două școli, kenoza lui Cristos din Fil 2. Încă din secolele II-III se schițează două lecturi diferite ale acestui text care se găsesc și în exegeza modernă. Conform școlii alexandrine, subiectul inițial al imnului este Fiul lui Dumnezeu preexistent în forma lui Dumnezeu. De aceea, kenoza în acest caz ar fi consistat în întrupare, în faptul de a se face om. Conform interpretării dominante în școala antiohenă, subiectul unic al imnului de la început până la sfârșit este Cristos istoric, Isus din Nazaret. În acest caz, kenoza ar consta în înjosirea înnăscută în faptul că el se face sclav, că se supune pătimirii și morții.

Diferența dintre cele două școli nu este atât că unii îl urmează pe Paul și alții pe Ioan, dar că unii îl interpretează pe Ioan în lumina lui Paul și alții îl interpretează pe Paul în lumina lui Ioan. Diferența este în schema sau în perspectiva de fond, care se adoptă pentru a ilustra misterul lui Cristos. În confruntarea dintre aceste două școli se poate spune că s-au format liniile fundamentale ale dogmei și teologiei Bisericii, rămase active până astăzi.

2. Născut din femeie

Respectiva tăcere cu privire la întrupare înseamnă, în Paul, o tăcere aproape totală despre Maria, mama Cuvântului întrupat. Precizarea "născut din femeie" (factum sub muliere) din textul nostru este aluzia cea mai explicită la Maria care se găsește în corpul paulin. Ea este echivalentul celeilalte expresii: "Născut după trup din descendența lui David", "Factum ex semine David secundum carnem" (Rom 1,3).

Însă oricât ar fi de săracă, această afirmația a apostolului este foarte importantă. Ea a fost unul dintre principii în lupta împotriva docetismului gnostic, din secolul al II-lea încoace. De fapt, spune că Isus nu este o apariție cerească; grație nașterii sale din femeie, el este pe deplin inserat în omenire și în istorie, "devenind asemenea oamenilor" (Fil 2,7). "De ce spunem că Cristos este om, scrie Tertullian, dacă nu pentru că s-a născut din Maria care este o creatură umană?"1. Dacă ne gândim bine, "născut din femeie" este mai potrivit ca să exprime adevărata omenitate a lui Cristos decât titlul "Fiul omului". În sens literal, Isus nu este fiul omului, deoarece nu a avut ca tată un om, în timp ce este realmente "fiul femeii".

Textul paulin va fi și în centrul dezbaterii cu privire la titlul de născătoare de Dumnezeu (theotokos) în disputele cristologice ulterioare, și asta explică de ce liturgia ni-l propune în lectura a doua de la Liturghia din solemnitatea Preasfintei Fecioare Maria, Născătoare de Dumnezeu, la 1 ianuarie.

Trebuie notat un amănunt. Dacă Paul ar fi spus: "Născut din Maria", ar fi fost vorba numai de un detaliu biografic; spunând "născut din femeie", el a dat afirmației sale importanță universală și imensă. Femeia însăși, orice femeie, a fost ridicată, în Maria, la această înălțime incredibilă. Maria este aici femeia prin excelență.

3. "Ce-mi folosește mie că Isus Cristos s-a născut din Maria?"

Noi medităm textul paulin în apropierea Crăciunului și în spiritul lui lectio divina. De aceea nu putem să rămânem prea mult asupra datului exegetic, dar după ce am contemplat adevărul teologic conținut în text, trebuie să scoatem din el idei pentru viața noastră spirituală, scoțând în evidență acel "pentru mine" din cuvântul lui Dumnezeu.

O frază a lui Origene, reluată de sfântul Augustin, de sfântul Bernard, de Luter și de alții, spune: "Ce-mi folosește mie că Isus Cristos s-a născut odată din Maria la Betleem, dacă nu se naște prin credință și în sufletul meu?"2. Maternitatea divină a Mariei se realizează pe două planuri: pe un plan fizic și pe un plan spiritual. Maria este născătoare de Dumnezeu nu numai pentru că l-a purtat fizic în sânul ei, ci și pentru că l-a zămislit mai întâi în inimă, prin credință. Noi, desigur, nu putem s-o imităm pe Maria în primul sens, născându-l din nou pe Cristos, dar putem s-o imităm în al doilea sens, care este cel al credinței. Însuși Isus a inițiat această aplicare la Biserică a titlului de "Mamă a lui Cristos" atunci când a declarat: "Mama mea și frații mei sunt aceștia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinesc" (Lc 8,21; cf. Mc 3,31 și urm.; Mt 12,49).

În tradiție, acest adevăr a avut două niveluri de aplicare complementare între ele, una de tip pastoral și cealaltă de tip spiritual. Într-un caz se vede realizată această maternitate, în Biserica luată în ansamblul ei, ca "sacrament universal de mântuire"; în celălalt, este văzută realizată în fiecare persoană sau suflet care crede.

Un scriitor din evul mediu, fericitul Isac de Stella, a făcut un fel de sinteză a tuturor acestor motive. Într-o omilie vestită pe care am citit-o în Liturgia orelor de sâmbăta trecută, el scrie: "Maria și Biserica sunt o singură mamă și mai multe mame; o singură fecioară și mai multe fecioare. Ambele sunt mame, ambele sunt fecioare... Astfel, ceea ce, în Scripturile divin inspirate, se spune în general despre fecioara-mamă, care este Biserica, se aplică în particular Fecioarei Maria; și ceea ce se spune în particular despre fecioara-mamă, care este Maria, se înțelege în general despre fecioara-mamă, care este Biserica... În plus, fiecare suflet credincios este, în modul său propriu, mireasa Cuvântului lui Dumnezeu, mama, fiica și sora lui Cristos, fecioară și rodnică"3.

Conciliul al II-lea din Vatican se încadrează în prima perspectivă atunci când scrie: "Biserica devine și ea mamă: prin predicare și botez naște la o viață nouă și nepieritoare pe fiii zămisliți de la Duhul Sfânt și născuți din Dumnezeu"4.

Noi ne concentrăm asupra aplicației personale la fiecare suflet: "Fiecare suflet care crede, scrie sfântul Ambrozie, zămislește și naște Cuvântul lui Dumnezeu... Dacă după trup una singură este Mama lui Cristos, după credință, toate sufletele îl nasc pe Cristos atunci când primesc cuvântul lui Dumnezeu"5. Îi face ecou un alt părinte din Orient: "Cristos se naște mereu în mod mistic în suflet, luând trup din cei care sunt mântuiți și făcând din sufletul care-l naște o mamă fecioară"6.

În concret, cum se devine mamă a lui Isus ne-a indicat el însuși în Evanghelie: ascultând Cuvântul și punându-l în practică (cf. Lc 8,21; Mc 3,31 și urm.; Mt 12,49). Pentru a înțelege să ne gândim din nou cum a devenit Maria mamă: zămislindu-l pe Isus și născându-l. În Scriptură vedem subliniate aceste două momente: "Iată Fecioara va zămisli și va naște un fiu", se citește în Isaia, și "Vei zămisli și vei naște un Fiu", îi spune îngerul Mariei.

Există două maternități incomplete sau două tipuri de întreruperi a maternității. Una este aceea, veche și cunoscută, a avortului. Ea are loc atunci când se zămislește o viață, dar nu este născută pentru că, între timp, fie din motive naturale, fie din cauza păcatului oamenilor, fătul este mort. Până cu puțin timp în urmă, cazul avortului era singurul caz de maternitate incompletă care se cunoștea. Astăzi se cunoaște un alt caz, care constă, în mod opus, în nașterea copilului fără a-l fi zămislit. Are loc în cazul copiilor zămisliți în eprubetă sau implantați, într-un al doilea moment, în sânul unei femei, și în cazul uterului împrumutat pentru a găzdui, eventual cu plată, vieți umane zămislite în altă parte. În acest caz, ceea ce femeia naște nu vine din ea, nu este zămislit "mai întâi în inimă decât în trup".

Din păcate, și pe planul spiritual există aceste două triste posibilități de maternitate incompletă. Îl zămislește pe Isus fără a-l naște cel care primește Cuvântul, fără a-l pune în practică, acela care continuă să facă avort spiritual unul după altul, formulând propuneri de convertire care apoi sunt în mod sistematic uitate și părăsite la jumătatea drumului; acela care se comportă față de Cuvânt ca un observator grăbit care privește chipul său în oglindă și apoi pleacă uitând imediat cum arăta (cf. Iac 1,23-24). Așadar, acela care are credința, dar nu are faptele.

Dimpotrivă, îl naște pe Cristos fără a-l fi zămislit acela care face multe fapte, chiar bune, dar care nu vin din inimă, din iubirea față de Dumnezeu și din intenția dreaptă, ci mai degrabă din obișnuință, din ipocrizie, din căutarea propriei glorii și a propriului interes, sau pur și simplu din satisfacția pe care o dă faptul de a face. Așadar, acela care are faptele, dar nu are credința.

Sfântul Francisc din Assisi are un cuvânt care rezumă, în mod pozitiv, în ce constă adevărata maternitate față de Cristos: "Suntem mame ale lui Cristos - spune el - atunci când îl purtăm în inima și în trupul nostru prin intermediul iubirii divine și al conștiinței curate și sincere; îl naștem prin intermediul faptelor sfinte, care trebuie să strălucească pentru alții ca exemplu...Of, cât de sfânt este și cât de drag, plăcut, umil, pașnic, dulce, vrednic de iubit și de dorit mai presus de orice, este să ai un astfel de frate și un astfel de fiu, pe Domnul nostru Isus Cristos!"7. Noi - vrea să spună sfântul - îl zămislim pe Cristos atunci când îl iubim cu sinceritatea inimii și cu corectitudinea conștiinței și-l naștem atunci când săvârșim fapte sfinte care-l manifestă lumii.

4. Cele două sărbători ale pruncului Isus

Sfântul Bonaventura, discipol și fiu al Sărăcuțului, a preluat și a dezvoltat această idee într-o lucrare intitulată "Cele cinci sărbători ale pruncului Isus". În introducerea la carte, el relatează că într-o zi, în timp ce era în reculegere pe muntele Verna, i-a revenit în minte ceea ce spun sfinții părinți și anume că sufletul evlavios față de Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt și puterea Celui Preaînalt, poate să-l zămislească în mod spiritual pe binecuvântatul Cuvânt și Fiu unul-născut al Tatălui, să-l nască, să-i dea un nume, să-l caute și să-l adore împreună cu magii și în sfârșit să-l prezinte fericit lui Dumnezeu Tatăl în templul său8.

Dintre aceste cinci momente, sau sărbători ale pruncului Isus, pe care sufletul trebuie să le retrăiască, ne interesează mai ales primele două: zămislirea și nașterea. Pentru sfântul Bonaventura, sufletul îl zămislește pe Isus atunci când, nemulțumit cu viața pe care o duce, stimulat de inspirații sfinte și aprinzându-se de sfântă ardoare, în sfârșit dezlipindu-se categoric de vechile sale obișnuințe și defecte, este ca și fecundat în mod spiritual de harul Duhului Sfânt și zămislește propunerea unei vieți noi. A avut loc zămislirea lui Cristos!

O dată zămislit, binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu se naște în inimă atunci când, după ce a făcut un discernământ sănătos, după ce a cerut sfatul potrivit, după ce a invocat ajutorul lui Dumnezeu, sufletul pune imediat în practică propunerea sa, începând să realizeze ceea ce de mult timp gândea, dar amânase mereu temându-se că nu este capabil.

Dar este necesar să insistăm asupra unui lucru: această propunere de viață nouă trebuie să se traducă, fără întârziere, în ceva concret, într-o schimbare, pe cât posibil chiar externă și vizibilă, în viața noastră și în obișnuințele noastre. Dacă propunerea nu este pusă în practică, Isus este zămislit, dar nu este născut. Este unul dintre multele avorturi spirituale. Nu se va celebra niciodată "a doua sărbătoare" a pruncului Isus, care este Crăciunul! Este una dintre multele amânări care sunt unul dintre motivele principale pentru care așa de puțini devin sfinți.

Dacă decizi să schimbi stilul de viață și să intri în acea categorie de săraci și umili care, asemenea Mariei, caută numai să găsească har la Dumnezeu, fără a se îngriji să fie pe placul oamenilor, atunci, scrie sfântul Bonaventura, trebuie să te înarmezi cu curaj, pentru că va fi nevoie de el. Va trebui să înfrunți două tipuri de ispită. Mai întâi se vor prezenta la tine oamenii trupești din ambientul tău ca să-ți spună: "Este prea dificil ceea ce întreprinzi; nu vei reuși niciodată, îți vor lipsi puterile, îți vei ruina sănătatea; aceste lucruri nu se potrivesc stării tale, compromiți bunul tău nume și demnitatea funcției tale...".

După ce s-a trecut de acest obstacol, se vor prezenta alții care au reputația că sunt și, probabil, sunt și de fapt, persoane evlavioase religioase, dar care nu cred cu adevărat în puterea lui Dumnezeu și a Duhului său. Acestea îți vor spune că, dacă începi să trăiești în acest mod - dând mult spațiu rugăciunii, evitând să iei parte la bârfe și discuții inutile, săvârșind fapte de caritate - vei fi considerat curând un sfânt, un om evlavios, spiritual, și pentru că tu știi foarte bine că încă nu ești așa, vei ajunge să-i înșeli pe oameni și să fii un ipocrit, atrăgând asupra ta reprobarea lui Dumnezeu care cercetează inimile.

La toate aceste ispite trebuie răspuns cu credință: "Nu a devenit prea scurtă mâna Domnului așa încât să nu poată mântui!" (Is 59,1) și, aproape supărându-ne pe noi înșine, să exclamăm, asemenea lui Augustin în ajunul convertirii sale: "Dacă aceștia și acestea reușesc, eu de ce să nu reușesc? Si isti et istae, cur non ego?"9.

5. Maria a spus da

Exemplul Născătoarei de Dumnezeu ne sugerează ce să facem în mod concret pentru a imprima vieții noastre spirituale acest nou elan, pentru a-l zămisli și a-l naște cu adevărat pe Isus în noi la acest Crăciun. Maria a spus un da hotărât și deplin lui Dumnezeu. Se insistă mult asupra acelui Fiat al Mariei, asupra Mariei ca "Fecioara lui fiat". Dar Maria nu vorbea latinește și de aceea ea nu a spus fiat; nu a spus nici genoito care este cuvântul pe care-l găsim în textul grecesc al lui Luca, pentru că ea nu vorbea grecește.

Dacă este permis să încercăm să mergem înapoi, cu reflecția pioasă, la ipsissima vox, la cuvântul exact ieșit din gura Mariei - sau măcar la cuvântul care exista, în acest punct, în izvorul iudaic folosit de Luca - acesta trebuie să fi fost cuvântul "amin". Amin - cuvânt ebraic a cărui rădăcină înseamnă soliditate, certitudine - era folosit în liturgie ca răspuns de credință la cuvântul lui Dumnezeu. De fiecare dată când, la sfârșitul anumitor psalmi, în Vulgata se citea odinioară "Fiat, Fiat", acum în noua versiune din textele originale se citește: Amin, Amin. Același lucru este valabil pentru cuvântul grec: de fiecare dată când în Septuaginta se citește în aceiași psalmi Genoito, Genoito, originalul ebraic are: Amin, Amin!

Cu acel "Amin" se recunoaște ceea ce s-a spus drept cuvânt ferm, stabil, valabil și obligatoriu. Traducerea sa exactă, atunci când este răspuns la cuvântul lui Dumnezeu, este: "Așa este și așa să fie". Indică credință și ascultare împreună; recunoaște că tot ceea ce Dumnezeu spune este adevărat și se supune. Înseamnă a-i spune "da" lui Dumnezeu. În acest sens îl găsim chiar pe buzele lui Isus: "Da, amin, Tată, căci așa ți-a plăcut ție..." (cf. Mt 11,26). Mai mult, el este Amin-ul personificat: "Așa vorbește Amin..." (Ap 3,14) și prin intermediul lui, adaugă Paul, orice "Amin" rostit pe pământ se înalță la Dumnezeu (cf. 2Cor 1,20).

În aproape toate limbile umane cuvântul care exprimă consimțământul este monosilabic: da, ja, yes, oui, tag... Cel mai scurt cuvânt din vocabular, dar acela cu care atât mirii cât și consacrații decid pentru totdeauna cu privire la viața lor. Și în ritul profesiunii călugărești și al hirotonirii preoțești există un moment în care este rostit un da.

Există o nuanță în Amin-ul Mariei pe care este important să-l percepem. În limbile moderne noi folosim modul indicativ la verb pentru a indica un lucru întâmplat sau care se va întâmpla, modul condițional pentru a arăta ceva care ar putea să se întâmple sub anumite condiții și așa mai departe; greaca are un mod special care se numește optativ. Este un mod care se folosește atunci când se vrea să se exprime dorință sau nerăbdare ca un anumit lucru să se întâmple. Or verbul folosit de Luca, genoito, este tocmai la acest mod!

Sfântul Paul spune că "Dumnezeu îl iubește pe cel care dă cu bucurie" (2Cor 9,7) și Maria a spus lui Dumnezeu "da"-ul său cu bucurie. Să-i cerem să ne dobândească harul de a-i spune lui Dumnezeu un bucuros și reînnoit da și astfel să-l zămislim și să-l naștem și noi, la acest Crăciun, pe Fiul său Isus Cristos.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

1 Tertullian, De carne Christi, 5,6 (CC,2, p. 881).
2 Origene, Comentariu la Evanghelia după Luca, 22,3 (SCh, 87, pag. 302).
3 Isac de Stella, Discorsuri 51 (PL 194, 1863 și urm.).
4 Lumen gentium 64.
5 Sfântul Ambrozie, Expunerea evangheliei după Luca, II, 26 (CSEL 32,4, p.55).
6 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Comentariu la Tatăl nostru (PG 90, 889).
7 Sfântul Francisc din Assisi, Scrisoare către credincioși, 1 (Fonti Francescane, n. 178).
8 Sfântul Bonaventura, Cele cinci sărbători ale pruncului Isus, prolog (ed. Quaracchi 1949, pag. 207 și urm.).
9 Sfântul Augustin, Confesiuni, VIII,8,19.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire