pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

Duhul sfânt, legea noua a creștinului

Publicăm în continuare a doua predică de Postul Mare a părintelui Raniero Cantalamessa, OFM Cap., predicator al Casei Pontificale, ținută vineri în Capela "Redemptoris Mater" din Palatul Apostolic Vatican. Tema meditațiilor de Postul Mare este "Legea Duhului care dă viață în Cristos Isus" (Rom 8,2), meditații despre capitolul 8 din Scrisoarea către Romani.

* * *

1. Legea Duhului și Rusaliile

Modul în care Apostolul începe tratatul său despre Duhul Sfânt în capitolul 8 din Scrisoarea către Romani este cu adevărat surprinzător: "Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieții în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții". El a folosit întregul capitol anterior pentru a stabili că "creștinul este eliberat de Lege" și iată că începe noul capitol vorbind în termeni pozitivi și apreciativi față de lege. "Legea Duhului" semnifică legea care este Duhul; e vorba de un genitiv cu valoare de apoziție, sau de explicare, așa cum floarea trandafirului indică floarea care este însuși trandafirul.

Pentru a înțelege ce vrea să spună Paul cu această expresie trebuie să facem referință la evenimentul de la Rusalii. Relatarea venirii Duhului Sfânt, în Faptele Apostolilor, începe cu aceste cuvinte: "Când a sosit ziua Rusaliilor, toți erau adunați împreună în același loc" (Fap 2,1). Din aceste cuvinte deducem că Rusaliile preexistau... Rusaliilor. Cu alte cuvinte, exista deja o sărbătoare a Rusaliilor în iudaism și în timpul acestei sărbători a coborât Duhul Sfânt.

În Vechiul Testament au existat două interpretări fundamentale ale sărbătorii Rusaliilor. La început, Rusaliile era sărbătoarea celor șapte săptămâni (cf. Tob 2,1), sărbătoarea recoltei (cf. Num 28,26 și urm.), când se ofereau lui Dumnezeu primele roade ale grâului (cf. Ex 23,16; Dt 16,9). Dar ulterior, în timpul lui Isus, sărbătoarea se îmbogățise cu o nouă semnificație: era sărbătoarea conferirii legii pe muntele Sinai și a alianței; deci sărbătoarea comemora evenimentele descrise în Ex 19-20. (Conform calculelor interne din Biblie, legea a fost dată pe muntele Sinai la cincizeci de zile după Paști).

Din sărbătoare legată de ciclul naturii (recolta), Rusaliile s-au transformat într-o sărbătoare legată de istoria mântuirii: "Această zi a sărbătorii săptămânilor - spune un text din actuala liturgie ebraică - este timpul dăruirii Torei noastre". După ce a ieșit din Egipt, poporul a mers timp de cincizeci de zile în pustiu și, la sfârșitul lor, Dumnezeu i-a dat lui Moise legea, stabilind, pe baza ei, o alianță cu poporul și făcând din el "o împărăție de preoți și un neam sfânt" (cf. Ex 19,4-6).

Se pare că sfântul Luca a descris în mod voit coborârea Duhului Sfânt cu trăsăturile care au marcat teofania de la Sinai; de fapt, folosește imagini care amintesc de cele ale cutremurului și ale focului. Liturgia Bisericii confirmă această interpretare, din moment ce inserează Ex 19 printre lecturile din ajunul Rusaliilor.

Ce vrea să ne spună această abordare despre Rusaliile noastre? Cu alte cuvinte, ce înseamnă faptul că Duhul Sfânt coboară asupra Bisericii chiar în ziua în care Israel amintea de darul legii și al alianței? Deja sfântul Augustin își punea această întrebare: "Pentru ce și iudeii celebrează Rusaliile? Există un mister mare și minunat, fraților: dacă sunteți atenți, în ziua de Rusalii ei au primit legea scrisă cu degetul lui Dumnezeu și în aceeași zi de Rusalii a venit Duhul Sfânt"1.

Un alt Părinte - de data aceasta din Orient - ne permite să vedem cum această interpretare a Rusaliilor era, în primele secole, patrimoniu comun al întregii Biserici: "În ziua de Rusalii a fost dată legea; de aceea se cuvenea ca în ziua în care a fost dată legea veche, în aceeași zi să fie dat harul Duhului"2.

În acest moment, este clar răspunsul la întrebarea noastră, adică de ce coboară Duhul asupra apostolilor chiar în ziua de Rusalii: este pentru a indica faptul că el este legea cea nouă, legea spirituală care încheie noua și veșnica alianță și care consacră poporul regesc și sacerdotal care este Biserica. Ce revelație grandioasă cu privire la sensul Rusaliilor și cu privire la însuși Duhul Sfânt!

"Cine n-ar rămâne lovit, exclamă sfântul Augustin, de această coincidență și în același timp de această diferență? Cincizeci de zile se numără de la celebrarea Paștelui până în ziua în care Moise a primit legea pe table scrise de degetul lui Dumnezeu; în mod asemănător, după ce s-au împlinit cincizeci de zile de la uciderea și de la învierea celui care ca un miel a fost dus la înjunghiere, degetul lui Dumnezeu, adică Duhul Sfânt, a umplut cu sine pe toți credincioșii adunați împreună"3.

Dintr-o dată se luminează profețiile lui Ieremia și Ezechiel cu privire la noua alianță: "Aceasta va fi alianța pe care eu o voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, spune Domnul: Voi pune legea în sufletul lor, o voi scrie în inima lor" (Ier 31,33). Nu mai este scrisă pe table de piatră, ci pe inimi; nu mai este o lege exterioară, ci o lege interioară.

În ce constă această lege interioară explică mai bine Ezechiel care reia și completează profeția lui Ieremia: "Vă voi da o inimă nouă, voi pune în voi un duh nou, voi lua de la voi inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul meu în voi și vă vor face să trăiți după poruncile mele și să puneți în practică legile mele" (Ez 36,26-27).

Faptul că sfântul Paul, cu expresia "legea Duhului", se referă la tot acest ansamblu de profeții legate de tema noii alianțe, apare clar din textul în care el numește comunitatea noii alianțe o "scrisoare a lui Cristos, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii" și în care îi definește pe apostoli "slujitori ai noii alianțe, nu ai literei, ci ai Duhului, pentru că litera ucide, pe când Duhul dă viață" (cf. 2Cor 3,3.6).

2. Ce este legea Duhului și cum acționează

De aceea, legea nouă, sau a Duhului, nu este, în sens strict, cea promulgată de Isus în predica de pe munte, ci aceea imprimată de el în inimi la Rusalii. Preceptele evanghelice sunt desigur mai elevate și perfecte decât cele mozaice; totuși, singure, ar fi rămas și ele ineficace. Dacă ar fi fost suficient să se proclame noua voință a lui Dumnezeu prin evanghelie, nu s-ar explica ce nevoie era ca Isus să moară și să vină Duhul Sfânt. Însă apostolii înșiși demonstrează că nu era suficient; ei care ascultaseră totul - de exemplu, faptul că trebuie să-i întorci celălalt obraz celui care te lovește - în momentul pătimirii nu găsesc puterea de a urma nici una din poruncile lui Isus.

Dacă Isus s-ar fi limitat să promulge porunca nouă, spunând: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții" (In 13,34), ea ar fi rămas, așa cum era înainte, lege veche, "literă". La Rusalii, când el revarsă, prin Duhul Sfânt, acea iubire în inimile discipolilor, el devine, cu titlu deplin, lege nouă, lege a Duhului care dă viața. Prin Duhul Sfânt această poruncă este "nouă", nu prin literă. Prin literă ea era veche pentru că se afla deja în Vechiul Testament (cf. Lev 19,18).

Așadar, fără harul interior al Duhului, și evanghelia, și porunca nou, ar fi rămas lege veche, literă. Reluând un gând curajos al sfântului Augustin, sfântul Toma de Aquino scrie: "Prin literă se înțelege orice lege scrisă care rămâne în afara omului, chiar și preceptele morale conținute în Evanghelie; de aceea, și litera evangheliei ar ucide, dacă nu s-ar adăuga, înăuntru, harul credinței care vindecă"4. Și mai explicit este ceea ce a scris puțin mai înainte: "Legea nouă este îndeosebi însuși harul Duhului Sfânt care este dat credincioșilor"5.

Dar cum acționează, în concret, această lege nouă care este Duhul și în ce sens se poate numi "lege"? Acționează prin iubire! Legea nouă nu e altceva decât ceea ce Isus numește "porunca nouă". Duhul Sfânt a scris legea nouă în inimile noastre, revărsând în ele iubirea: "Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5). Această iubire este iubirea cu care Dumnezeu ne iubește pe noi și cu care, în același timp, face în așa fel încât noi să-l iubim pe el și pe aproapele: amor quo Deus diligit et quo ipse nos dilectores sui facit6. Este o capacitate nouă de a iubi.

Cine se apropie de Evanghelie cu mentalitatea umană, găsește absurd ca să se facă din iubire o "poruncă"; ce iubire este - se obiectează - dacă nu e liberă, ci poruncită? Răspunsul este că există două moduri după care omul poate să fie indus să facă, sau să nu facă, un anumit lucru: ori prin constrângere ori prin atracție; legea pozitivă îl induce în primul mod, prin constrângere, cu amenințarea pedepsei; iubirea îl induce în al doilea mod, prin atracție.

De fapt fiecare este atras de ceea ce iubește, fără ca să îndure nici o constrângere din exterior. Arată-i unui copil niște nuci și-l vei vedea cum se năpustește ca să le ia. Cine-l împinge? Nimeni, este atras de obiectul dorinței sale. Arată Binele unui suflet însetat de adevăr și el se va îndrepta spre el. Cine-l împinge? Nimeni, este atras de dorința sa. Iubirea este ca o "greutate" a sufletului care atrage spre obiectul propriei plăceri, în care știe că-și găsește propria odihnă7.

În acest sens Duhul Sfânt - în mod concret, iubirea - este o "lege", o "poruncă": ea creează în creștin un dinamism care-l duce să facă tot ceea ce Dumnezeu vrea, în mod spontan, fără ca măcar să trebuiască să gândească, pentru că și-a însușit voința lui Dumnezeu și iubește tot ceea ce iubește Dumnezeu.

Am putea spune că a trăi sub har, conduși de noua lege a Duhului, înseamnă a trăi ca "îndrăgostiți", adică transportați de iubire. Aceeași diferență pe care o creează, în ritmul vieții umane și în raportul dintre două creaturi, îndrăgostirea, o creează venirea Duhului Sfânt în raportul dintre om și Dumnezeu.

3. Iubirea păzește legea...

Cel loc are, în această economie nouă, a Duhului, respectarea poruncilor? Acesta este un punct nevralgic care trebuie clarificat. Și după Rusalii subzistă legea scrisă: există poruncile lui Dumnezeu, decalogul, există preceptele evanghelice; la ele s-au adăugat, după aceea, legile ecleziastice. Ce sens au Codul de Drept Canonic, regulile monastice, voturile călugărești, deci tot ceea ce indică o voință obiectivată, care mi se impune din exterior? Sunt aceste lucruri ca niște corpuri străine în organismul creștin?

Se știe că au existat, în decursul istoriei Bisericii, mișcări care au crezut așa și au refuzat, în numele libertății Duhului, orice lege, așa încât s-au numit tocmai mișcări "anomiste", dar ele au fost mereu negate de autoritatea Bisericii și de însăși conștiința creștină. În zilele noastre, într-un context cultural marcat de existențialismul ateu, spre deosebire de trecut, nu se mai refuză legea în numele libertății Duhului, ci în numele libertății umane pură și simplă. Spune un personaj al lui J.-P. Sartre: "Nu mai există nimic în cer, nici Bine, nici Rău, nici vreo persoană care să-mi poată da ordine. [...] Sunt un om și fiecare om trebuie să-și inventeze propriul drum"8.

Răspunsul creștin la această problemă ne vine din Evanghelie. Isus spune că nu a venit să "abolească legea", ci s-o "împlinească" (cf. Mt 5,17). Și care este "împlinirea" legii? "Plinătatea legii - răspunde Apostolul - este iubirea!" (Rom 13,10). De porunca iubirii - spune Isus - depind toată legea și profeții (cf. Mt22,40). Așadar iubirea nu înlocuiește legea, ci o respectă, o "împlinește". Mai mult, ea este singura forță care poate s-o facă respectată.

În profeția lui Ezechiel se atribuia darului viitor al Duhului și al inimii noi posibilitatea de a respecta legea lui Dumnezeu: "Voi pune Duhul meu în voi și vă voi face să trăiți după poruncile mele și vă voi face să puneți în practică legile mele" (Ez 36,27). Și Isus spune, în același sens: "Dacă mă iubește cineva va păzi cuvântul meu" (In 14,23), adică va fi în măsură să-l respecte.

Între legea interioară a Duhului și legea exterioară scrisă nu există opoziție sau incompatibilitate, în noua economie, ci, dimpotrivă, colaborare deplină: prima este dată pentru a o păzi pe a doua: "A fost dată legea pentru ca să se caute harul și a fost dat harul pentru ca să se respecte legea"9. Respectarea poruncilor și, în practică, ascultarea este bancul de probă a iubirii, semnul pentru a recunoaște dacă se trăiește "după Duh" sau "după trup".

Deci care este diferența față de înainte, dacă încă suntem ținuți să respectăm legea? Diferența este că înainte se respecta legea pentru a avea de la ea viața pe care nu putea s-o dea și astfel se făcea din ea un instrument de moarte, acum este respectată pentru a trăi în mod coerent cu viața primită. Respectarea legii nu mai este cauza, ci efectul îndreptățirii. În acest sens Apostolul are dreptate când spune că discursul său nu anulează legea, ci chiar o confirmă și o înnobilează: "Desființăm deci Legea prin credință? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea" (Rom 3,31).

4. ... și legea păzește iubirea

Între lege și iubire se stabilește un fel de circularitate și de perihoreză. De fapt, dacă este adevărat că iubirea păzește legea, este adevărat și că legea păzește iubirea. În diferite moduri legea este în slujba iubirii și-o apără. Se știe că "legea este dată pentru păcătoși" (cf. 1Tim 1,9) și noi suntem încă păcătoși; e adevărat, l-am primit pe Duhul, dar numai în mod de prime roade; în noi omul vechi conviețuiește încă împreună cu omul nou și până când există în noi concupiscențele, este providențial ca să existe porunci care să ne ajute să le recunoaștem și să luptăm împotriva lor, fie și cu amenințarea pedepsei.

Legea este un sprijin dat libertății noastre încă nesigure și șovăitoare în bine. Ea este pentru libertate, nu împotriva ei, și trebuie spus că aceia care au crezut că trebuie să refuze orice lege, în numele libertății umane, au greșit, necunoscând situația reală și istorică în care acționează această libertate.

Alături de această funcție, ca să spunem așa, negativă, legea asumă o altă funcție, pozitivă, de discernământ. Cu harul Duhului Sfânt, noi aderăm în mod global la voința lui Dumnezeu, ne-o însușim și dorim s-o împlinim, dar încă n-o cunoaștem în toate implicațiile sale. Acestea ne sunt revelate de evenimentele vieții, dar și de legi.

Există un sens și mai profund în care se poate spune că legea păzește iubirea. "Numai atunci când există datoria de a iubi - a scris Kierkegaard - numai atunci iubirea este garantată pentru totdeauna împotriva oricărei alterări; veșnică eliberată în fericită independență; asigurată în veșnică fericire împotriva oricărei disperări"10.

Sensul acestor cuvinte este următorul. Omul care iubește, cu cât iubește mai intens, cu atât percepe cu neliniște pericolul în care se află această iubire a lui, pericol care nu vine de la alții decât de la el însuși; de fapt, el știe bine că e volubil și că mâine, vai, ar putea deja să obosească și să nu mai iubească. Și pentru că acum este în iubire el vede cu claritate ce pierdere ireparabilă ar comporta asta, iată că ia măsuri "legându-se" de iubire cu legea și ancorând, în felul acesta, actul său de iubire, care are loc în timp, în veșnicie.

Asta presupune ca să fie vorba de iubire adevărată și nu, așa cum spune filozoful, de un joc sau de o luare în râs reciprocă. Adevărata iubire - explică papa în enciclica Deus caritas est - "caută caracteristica sa definitivă, iar așa ceva are loc într-un dublu sens: în sensul caracterului exclusiv - "numai această persoană" - și în sensul lui "pentru totdeauna". Iubirea cuprinde totalitatea existenței în toate dimensiunile sale, inclusiv în cea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa vizează ceva definitiv; iubirea vizează eternitatea"11.

Omul de astăzi se întreabă tot mai des ce raport poate să existe între iubirea a doi tineri și legea căsătoriei și ce nevoie este de "a obliga" iubirea care este prin natură libertate și spontaneitate. Astfel sunt tot mai numeroși cei care sunt tentați să refuze, în teorie și în practică, instituția căsătoriei și să aleagă așa-zisa iubire liberă sau simpla conviețuire.

Numai dacă se descoperă raportul profund și vital care există între lege și iubire, între decizie și instituție, se poate răspunde corect la acele întrebări și se poate da tinerilor un motiv convingător pentru "a se lega" să iubească pentru totdeauna și să nu le fie frică să facă din iubire o "obligație". Obligația de a iubi ocrotește iubirea de "disperare" și-o face "fericită și independentă" în sensul că ocrotește de disperarea de a nu putea iubi pentru totdeauna. Dă-mi un adevărat îndrăgostit, notează Kierkegaard, și vei vedea dacă gândul de a trebui să iubească pentru totdeauna este pentru el o greutate sau nu e mai degrabă fericire supremă.

Această considerație nu e valabilă numai pentru iubirea umană, ci, cu atât mai mult, pentru iubirea divină. Pentru ce - se poate pune întrebarea - să ne obligăm să-l iubim pe Dumnezeu, supunându-ne unei reguli religioase, pentru ce să depunem "voturi" care ne "constrâng" să fim săraci, curați și ascultători, după ce avem o lege interioară și spirituală care poate să obțină toate acestea prin "atracție"? Este faptul că, într-un moment de har, tu te-ai simțit atras de Dumnezeu, l-ai iubit și ai dorit să-l ai pentru totdeauna, în mod totalitar și, temându-te să-l pierzi datorită instabilității tale, te-ai "legat" pentru a garanta iubirea ta de orice "alterare".

Ne legăm pentru același motiv pentru care Ulise s-a legat de catargul navei. Ulise voia cu orice preț să-și revadă patria și pe soția sa pe care-o iubea. Știa că trebuie să treacă prin locul sirenelor și temându-se să facă naufragiu ca atâția alții înaintea lui, s-a legat de catargul navei după ce a astupat urechile însoțitorilor săi. Ajuns la locul sirenelor a fost fermecat, voia să ajungă la ele și striga pentru a fi dezlegat, dar marinarii nu auzeau și astfel a trecut peste pericol și a putut să ajungă la țintă.

5. "Nu este nici o condamnare"

Să ne întoarcem, înainte de a încheia, la afirmația inițială de la care am pornit: "Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieții în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții". Lumea contemporană cu Apostolul trăia asuprită de un sentiment de condamnare și de despărțire de divinitate, pe care încerca să-l depășească prin diferite culte misterice. Un mare cercetător al antichității a definit-o "o epocă de angoasă" (E.R. Dodds).

Pentru a ne face o idee despre efectul pe care trebuiau să-l producă acele cuvinte ale lui Paul asupra intelectualilor timpului, să ne gândim la un condamnat la moarte care trăiește în așteptarea execuției și într-o zi aude că e strigat de un glas prietenesc: "Grațiere! Ai fost grațiat! S-a suspendat orice condamnare. Ești liber!". Se simte ca și cum s-ar naște din nou. Această încărcătură de eliberare este încă intactă pentru că Duhul Sfânt nu trebuie supus legii entropiei așa cum sunt toate izvoarele de energie fizică. Ne revine nouă tuturor să deschidem inima larg pentru a o primi, iar slujitorilor Cuvântului le revine misiunea de a o face să răsune și astăzi în lume.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note
1 Augustin, Sermo Mai, 158, 4: PLS 2, 525.
2 Severian de Gabala, în: Catena in Actus Apostolorum 2, 1; ed. J.A. Cramer, 3, Oxford 1838, p. 16.
3 Augustin, De Spiritu et littera, 16, 28: CSEL 60, 182.
4 Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 106, a. 2.
5 Ibid., q. 106, a. 1; cf. deja Augustin, De Spiritu et littera, 21, 36.
6 Toma de Aquino, Comentariu la Scrisoarea către Romani, cap. V, lecția1, n. 392.
7 Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 26, 4-5: CCL 36, 261; Confesiuni, XIII, 9.
8 J.-P. Sartre, Les mouches, Paris 1943, p. 134 și urm.
9 Augustin, De Spiritu et littera, 19, 34.
10 S. Kierkegaard, Gli atti dell'amore, I, 2, 40, ed. a cura di C. Fabro, Milano 1983, p. 177 și urm.
11 Benedict al XVI-lea, Enc. Deus caritas est, 6.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire