pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

"A ne lăsa călăuziți de Duhul lui Dumnezeu"

Publicăm în continuare a treia predică de Postul Mare a părintelui Raniero Cantalamessa, OFMCap, predicator al Casei Pontificale, ținută vineri, 27 martie 2009, în Capela "Redemptoris Mater" din Palatul Apostolic Vatican.

Tema meditațiilor de Postul Mare este "Legea Duhului care dă viață în Cristos Isus" (Rom 8,2), meditații despre capitolul 8 din Scrisoarea către Romani.

Primele două predici au fost rostite la 13 și 20 martie 2009.

* * *

"Toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu" (Rom 8,14)

1. O eră a Duhului Sfânt?

"Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieții în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului și a morții... Dacă cineva nu are Duhul lui Cristos, acesta nu este al lui. Dar dacă Cristos este în voi, deși trupul este supus morții din cauza păcatului, Duhul este viață datorită dreptății. Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morți locuiește în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuiește în voi".

Sunt patru versete din capitolul al optulea din Scrisoarea către Romani despre Duhul Sfânt și în ele răsună de șase ori numele lui Cristos. Aceeași frecvență se menține în restul capitolului, dacă luăm în considerare și atunci când se referă la el cu pronume sau cu termenul Fiu. Acest fapt este de importanță fundamentală: ne spune că pentru Paul lucrarea Duhului Sfânt nu o înlocuiește pe cea a lui Cristos, ci o continuă, o împlinește și o actualizează.

Faptul că președintele nou ales al Statelor Unite, în timpul campaniei sale electorale, s-a referit de trei ori la Gioacchino da Fiore, a reaprins interesul față de învățătura acestui călugăr din Evul Mediu. Puțin din cei care discută despre el, în special pe internet, știu, sau se preocupă să știe, ce a spus cu exactitate acest autor. Fiecare idee de reînnoire eclezială sau mondială este pusă în mod dezinvolt sub numele său, chiar și ideea unor noi Rusalii pentru Biserică, invocată de Ioan al XXIII-lea.

Un lucru este sigur. Că trebuie atribuită sau nu lui Gioacchino da Fiore, ideea despre o a treia eră a Duhului care ar urma după cea a Tatălui în Vechiul Testament și a lui Cristos în Noul Testament este falsă și eretică pentru că deformează însăși inima dogmei trinitare. Foarte diferită de ea este afirmația sfântului Grigore Nazianzenul. El distinge trei faze în revelația Sfintei Treimi: în Vechiul Testament s-a revelat pe deplin Tatăl și a fost promis și vestit Fiul; în Noul Testament s-a revelat pe deplin Fiul și a fost vestit și promis Duhul Sfânt; în timpul Bisericii îl cunoaștem în sfârșit pe deplin pe Duhul Sfânt și ne bucurăm de prezența sa1.

Numai pentru că am citat într-o carte a mea acest text din sfântul Grigore am ajuns și eu pe lista adepților lui Gioacchino da Fiore, însă sfântul Grigore vorbește despre ordinea manifestării Duhului, nu despre existența sa sau despre acțiunea sa, și în acest sens afirmația sa exprimă un adevăr incontestabil, acceptat în mod pașnic de toată tradiția.

Teza așa-zisă gioachimită este exclusă din rădăcină de către Paul și de întregul Nou Testament. Pentru ei Duhul Sfânt nu este altul decât Duhul lui Cristos: în mod obiectiv pentru că este rodul Paștelui său, în mod subiectiv pentru că el e cel care-l revarsă asupra Bisericii, așa cum va spune Petru mulțimii chiar în ziua de Rusalii: "Înălțat fiind acum la dreapta lui Dumnezeu și primind promisiunea Duhului Sfânt, l-a revărsat pe acesta, așa cum vedeți și auziți voi" (Fap 2,33). Timpul Duhului este de aceea co-extensiv timpului lui Cristos.

Duhul Sfânt este Duhul care purcede în primul rând de la Tatăl, care a coborât și s-a "odihnit" în plenitudine deasupra lui Isus, istoricizându-se și obișnuindu-se în el, spune sfântul Irineu, ca să trăiască printre oameni, și care la Paști-Rusalii este revărsat de el asupra omenirii. Dovada pentru toate acestea este tocmai strigătul "Abba" pe care Duhul îl repetă în credincios (Gal 4,6) sau îl învață pe credincios să-l repete (Rom 8,15). Cum poate Duhul să-i strige Abba lui Dumnezeu? El nu este născut din Tatăl, nu este Fiul său... Poate să facă asta, notează Augustin, pentru că este Duhul Fiului și prelungește strigătul lui Isus.

2. Duhul ca și călăuzitor în Scriptură

După această premisă, vin la versetul din capitolul al optulea din Scrisoarea către Romani asupra căruia aș vrea să mă opresc astăzi. "Toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu" (Rom 8,14).

Tema despre Duhul Sfânt - călăuzitor nu este nouă în Scriptură. În Isaia întregul drum al poporului în deșert este atribuit călăuzirii Duhului. "Duhul Domnului îi călăuzea la odihnă" (Is 63,14). Însuși Isus a fost "condus (ductus) de Duhul în deșert" (Mt 4,1). Faptele Apostolilor ne arată o Biserică ce este, pas cu pas, "condusă de Duhul". Însuși planul sfântului Luca de a face ca Faptele Apostolilor să urmeze după Evanghelie are scopul de a arăta că același Duh care l-a călăuzit pe Isus în viața sa pământească, acum călăuzește Biserica, precum Duh "al lui Cristos". Petru merge spre Corneliu și spre păgâni? Duhul îi poruncește asta (cf. Fap 10,19; 11,12); la Ierusalim, apostolii iau decizii importante? Duhul le-a sugerat (15,28).

Călăuzirea Duhului se exercită nu numai în deciziile mari, ci și în lucrurile mici. Paul și Timotei vor să predice evanghelia în provincia Asia, însă "au fost opriți de Duhul Sfânt"; au încercat să meargă în Bitinia, însă "Duhul lui Dumnezeu nu i-a lăsat" (Fap 16,6 și urm.). Se înțelege după aceea motivul acestei călăuziri așa de obligatorii: Duhul Sfânt împingea în felul acesta Biserica primară să iasă din Asia și să se îndrepte spre un nou continent, Europa (cf. Fap 16,9).

Pentru Ioan, călăuzirea Mângâietorului se exercită mai ales în domeniul cunoașterii. El e cel care "îi va călăuzi" pe discipoli în tot adevărul (In 16,13); ungerea sa "învață despre toate", până acolo încât cel care o posedă nu mai are nevoie de alți învățători (cf. 1In 2,27). Paul introduce o noutate importantă. Pentru el, Duhul Sfânt nu este numai "învățătorul interior"; este un principiu de viață nouă ("cei care sunt călăuziți de el devin fiii lui Dumnezeu"!); nu se limitează ceea ce trebuie făcut, ci dă și capacitatea de a face ceea ce poruncește.

Astfel, călăuzirea Duhului se diferențiază în mod esențial de Legea care permite să se vadă binele care trebuie făcut, dar lasă persoana să se confrunte cu răul pe care nu-l vrea (cf. Rom 7,15 și urm.). "Căci dacă sunteți conduși de Duh, nu mai sunteți sub Lege", spusese înainte apostolul, în Scrisoarea către Galateni (Gal 5,18).

Această viziune paulină despre călăuzirea Duhului, mai profundă și ontologică (deoarece atinge însăși ființa credinciosului), nu o exclude pe aceea mai obișnuită de învățător interior, de călăuzitor la cunoașterea adevărului și a voinței lui Dumnezeu, și cu această ocazie tocmai despre aceasta aș vrea să vorbesc.

E vorba de o temă care a avut o amplă dezvoltare în tradiția Bisericii. Dacă Isus Cristos este "calea" (odos) care conduce la Tatăl (In 14,6), Duhul Sfânt, spuneau părinții, este "călăuzitorul de-a lungul căii" (odegos)2. "Acesta este Duhul, scrie sfântul Ambrozie, conducătorul și călăuzitorul nostru (ductor et princeps), care conduce mintea, confirmă afecțiunea, ne atrage unde vrea și îndreaptă pașii noștri spre înălțime"3. Imnul Veni creator cuprinde această tradiție în versetele: "Ductore sic te praevio vitemus omne noxium": cu tine care ne ești călăuzitor vom evita orice rău. Conciliul al II-lea din Vatican se inserează în această linie atunci când, tratând despre Biserică, vorbește despre ea însăși ca "despre poporul lui Dumnezeu care crede că este călăuzit de Duhul Domnului"4.

3. Duhul călăuzește prin intermediul conștiinței

Unde are loc această călăuzire a Mângâietorului? Primul loc, sau organ, este conștiința. Există o relație foarte strânsă între conștiință și Duhul Sfânt. Ce este vestitul "glas al conștiinței" dacă nu un fel de "releu", prin care Duhul Sfânt vorbește oricărui om? "Martor îmi este conștiința în Duhul Sfânt", exclamă sfântul Paul, vorbind despre iubirea sa față de conaționalii evrei (cf. Rom 9,1).

Prin intermediul acestui "organ", călăuzirea Duhului Sfânt se extinde și în afara Bisericii, la toți oamenii. Păgânii "arată că fapta Legii este scrisă în inimile lor și despre aceasta dau mărturie atât conștiința lor..." (Rom 2,14 și urm.). Tocmai pentru că Duhul Sfânt vorbește în orice ființă rațională prin intermediul conștiinței, spunea sfântul Maxim Mărturisitorul, "vedem mulți oameni, chiar printre barbari și nomazi, îndreptându-se spre o viață frumoasă și bună și disprețuind legile sălbatice care încă de la începuturi au dominat printre ei"5.

Conștiința este și ea un fel de lege interioară, nescrisă, diferită și inferioară față de aceea care există în credincios prin har, dar nu în dezacord cu ea, din moment ce provine de la același Duh. Cine nu posedă această lege "inferioară", dar ascultă de ea, este mai aproape de Duh decât acela care o posedă pe cea superioară care vine din Botez dar nu trăiește în acord cu ea.

În credincioși această călăuzire interioară a conștiinței este potențată și ridicată de ungerea care "învață despre toate, iar ea este adevărată, și nu falsă" (1In 2,27), adică ea călăuzește în mod infailibil, dacă este ascultată. Tocmai comentând acest text, sfântul Ambrozie a formulat învățătura despre Duhul Sfânt ca "învățător interior". Ce înseamnă, se întreabă el, "nu aveți nevoie ca să vă învețe cineva"? Oare fiecare creștin știe deja totul de unul singur și nu are nevoie să citească, să se instruiască, să asculte pe cineva? Dar dacă ar fi așa, cu ce scop ar fi scris apostolul această scrisoare a sa? Adevărul este că există necesitate de a asculta învățători externi și predicatori externi, dar că va înțelege și va profita de ceea ce ei spun numai acela căruia în interior îi vorbește Duhul Sfânt. Asta explică pentru ce mulți ascultă aceeași predică și aceeași învățătură, dar nu toți înțeleg în același mod6.

Ce siguranță mângâietoare dau toate acestea! Cuvântul care într-o zi a răsunat în evanghelie: "Învățătorul este aici și te cheamă" (In 11,28), este adevărat pentru orice creștin. Același învățător de atunci, Cristos, care vorbește acum prin Duhul său, este înlăuntrul nostru și ne cheamă. Avea dreptate sfântul Ciril din Ierusalim să-l definească pe Duhul Sfânt "marele didactician, adică învățător, al Bisericii"7.

În acest loc intim și personal al conștiinței, Duhul Sfânt ne instruiește cu "inspirațiile bune", sau "iluminările interioare" pe care le-au experimentat cu toții în viață. Sunt stimulente de a urma binele și de a fugi de rău, atracții și tendințe ale inimii care nu se explică în mod natural, pentru că adesea merg în direcție opusă celei pe care ar vrea-o natura.

Tocmai bazându-se pe această componentă etică a persoanei, unii oameni de știință și biologi eminenți de astăzi au ajuns să depășească teoria care vede ființa umană ca rezultat întâmplător al selecției speciilor. Dacă legea care conduce evoluția este numai lupta pentru supraviețuire a celui mai puternic, cum se explică anumite acte de pur altruism și chiar de jertfire de sine pentru cauza adevărului și a dreptății?8.

4. Duhul călăuzește prin intermediul magisteriului Bisericii

Până aici, primul loc în care este exercitată călăuzirea Duhului Sfânt, cel al conștiinței. Există un al doilea loc care este Biserica. Mărturia internă a Duhului Sfânt trebuie să se conjuge cu aceea externă, vizibilă și obiectivă, care este magisteriul apostolic. În Apocalips, la sfârșitul fiecăreia din cele șapte scrisori, ascultăm avertismentul: "Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor" (Ap 2,7 și urm.).

Duhul vorbește și Bisericilor și comunităților, nu numai indivizilor. Sfântul Petru în Faptele Apostolilor unește cele două mărturii - interioară și exterioară, personală și publică - ale Duhului Sfânt. Tocmai a terminat de vorbit mulțimilor despre Cristos ucis și înviat, și mulțimile s-au simțit "pătrunse la inimă" (cf. Fap 2,37); a făcut același discurs în fața conducătorilor sinedriului, iar aceia s-au înfuriat (cf. Fap 4,8 și urm.). Același discurs, același predicator, dar efect cu totul diferit. Cum așa? Explicația este în aceste cuvinte pe care apostolul le rostește în circumstanța aceea: "Martori ai acestor lucruri suntem noi și Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dăruit celor care ascultă de el" (Fap 5,32).

Două mărturii trebuie să se unească pentru ca să poată apare credința: cea a apostolilor care proclamă cuvântul și cea a Duhului care permite primirea cuvântului. Aceeași idee este exprimată în Evanghelia după Ioan, când, vorbind despre Mângâietorul, Isus spune: "El va da mărturie despre mine. Și voi veți da mărturie" (In 15,26).

Este la fel de fatal a pretinde să ne lipsim de una sau de cealaltă dintre cele două călăuziri ale Duhului. Atunci când se neglijează mărturia interioară, se cade cu ușurință în juridism și în autoritarism; când se neglijează cea exterioară, apostolică, se cade în subiectivism și în fanatism. În antichitate, gnosticii refuzau mărturia apostolică oficială. Împotriva lor, sfântul Irineu scria cunoscutele cuvinte:

"Bisericii i-a fost încredințat Darul lui Dumnezeu, precum creaturii plăsmuite i-a fost încredințat suflarea... De el nu sunt părtași cei care nu aleargă la Biserică... Despărțiți de adevăr, ei se agită în orice eroare lăsându-se purtați de ea încoace și încolo; în funcție de momente, cred mereu în mod diferit despre aceleași argumente, fără să aibă vreodată o gândire stabilă"9.

Atunci când totul se reduce numai la ascultarea personală, privată, a Duhului, se deschide drumul pentru un proces de neoprit de împărțiri și subîmpărțiri, pentru că fiecare crede că are dreptate și însăși împărțirea și înmulțirea denumirilor și a sectelor, adesea în contrast între ele cu privire la puncte esențiale, demonstrează că nu poate să vorbească în toți același Duh al adevărului, pentru că altminteri el ar fi în contradicție cu el însuși.

Se știe, acesta este pericolul la care este expusă mai mult lumea protestantă, ridicând "mărturia internă" a Duhului Sfânt la rangul de unic criteriu de adevăr, împotriva oricărei mărturii externe, ecleziale, care nu este cea numai din cuvântul scris10. Unele grupuri extreme vor merge așa de departe încât vor dezlipi călăuzirea interioară a Duhului chiar și de cuvântul Scripturii; atunci vor rezulta diferitele mișcări de "entuziaști" și de "iluminați" care au punctat istoria Bisericii, atât catolice, cât și ortodoxe și protestante. Rezultatul cel mai frecvent al acestei tendințe, care concentrează toată atenția asupra mărturiei interne a Duhului, este că pe nesimțite Duhul... pierde litera minusculă și ajunge să coincidă cu simplul duh omenesc. Este ceea ce s-a întâmplat cu raționalismul.

Însă trebuie să recunoaștem că există și riscul opus: acela de a absolutiza mărturia externă și publică a Duhului, ignorând-o pe cea individuală care se exercită prin intermediul conștiinței luminate de har. Cu alte cuvinte, de a reduce călăuzirea Mângâietorului numai la magisteriul oficial al Bisericii, sărăcind astfel acțiunea diversificată a Duhului Sfânt.

În acest caz, prevalează cu ușurință elementul uman, organizator și instituțional; se favorizează pasivitatea trupului și se deschide poate spre marginalizarea laicatului și spre clericalizarea excesivă a Bisericii. Fără a mai spune că, și în această privință, se poate recădea în subiectivism și în sectarism, asumând, din tradiție și din magisteriu, numai acea parte care corespunde propriei opțiuni ideologice sau politice.

Și în acest caz, ca întotdeauna, trebuie să regăsim întregul, sinteza, care este criteriul cu adevărat "catolic". Idealul este o armonie sănătoasă între ascultarea a ceea ce Duhul îmi spune mie, singular, cu ceea ce spune Bisericii în ansamblul ei și prin Biserică fiecăruia în parte.

5. Discernământul în viața personală

Se vedem acum călăuzirea Duhului în drumul spiritual al fiecărui credincios. Ea poartă numele de discernământ al duhurilor. Primul și fundamentalul discernământ al duhurilor este cel care permite să-l deosebim pe "Duhul lui Dumnezeu" de "duhul lumii" (cf. 1Cor 2,12). Sfântul Paul dă un criteriu obiectiv de discernământ, același pe care l-a dat Isus: cel al roadelor. "Faptele trupului" revelează că o anumită dorință vine de la omul vechi păcătos, "roadele Duhului" revelează că vine de la Duhul Sfânt (cf. Gal 5,19-22). "Căci trupul dorește împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului" (Gal 5,17).

Însă uneori acest criteriu obiectiv nu este suficient pentru că alegerea nu este între bine și rău, ci este între un bine și un alt bine și e vorba de a vedea care este lucrul pe care-l vrea Dumnezeu, într-o circumstanță precisă. Pentru a răspunde mai ales la această exigență, sfântul Ignațiu de Loyola a dezvoltat învățătura sa despre discernământ. El invită să privim mai ales un lucru: propriile dispoziții interioare, intențiile ("spiritele") care stau în spatele unei alegeri.

Sfântul Ignațiu a sugerat niște mijloace practice pentru a aplica aceste criterii11. Unul este acesta. Când ești în fața a două alegeri posibile, merită să te oprești mai întâi asupra uneia, ca și cum ar trebui fără îndoială s-o urmezi pe aceea, să rămâi în această stare timp de o zi sau mai multe zile; apoi să evaluezi reacțiile inimii în fața acelei alegeri: dacă dă pace, dacă se armonizează cu restul alegerilor proprii; dacă ceva înlăuntrul tău te încurajează în direcția aceea, sau dimpotrivă dacă acel lucru lasă un văl de neliniște... Repetă procesul cu a doua ipoteză. Totul într-un climat de rugăciune, de abandonare în voința lui Dumnezeu, de deschidere față de Duhul Sfânt.

Pericolul, în unele moduri moderne de a înțelege și a practica discernământul, este de a accentua până acolo aspectele psihologice încât să se uite agentul primar al oricărui discernământ care este Duhul Sfânt. Există o profundă motivație teologică pentru aceasta. Duhul Sfânt este el însuși voința substanțială a lui Dumnezeu și atunci când intră într-un suflet "se manifestă ca însăși voința lui Dumnezeu pentru acela în care se află"12.

Rodul concret al acestei meditații ar putea să fie o hotărâre reînnoită de a ne încredința în toate și pentru toate călăuzirii interioare a Duhului Sfânt, ca printr-un fel de "direcțiune spirituală". Este scris că "atunci când norul se ridica și părăsea locuința, israeliții ridicau tabăra, iar dacă norul nu se ridica, ei nu plecau" (Ex 40,36-37). Și noi nu trebuie să întreprindem nimic dacă nu este Duhul Sfânt, pentru care norul, conform tradiției, era figură, cel care ne mișcă și fără să-l fi consultat înainte de orice acțiune.

Avem cel mai luminos exemplu în însăși viața lui Isus. El nu a întreprins niciodată nimic fără Duhul Sfânt. Cu Duhul Sfânt a mers în deșert; cu puterea Duhului Sfânt s-a întors și a început predica sa: "în Duhul Sfânt" i-a ales pe apostolii săi (cf. Fap 1,2); în Duhul Sfânt s-a rugat și s-a oferit pe sine însuși Tatălui (cf. Ev 9,14).

Sfântul Toma vorbește despre această conducere interioară a Duhului ca de un fel de "instinct propriu al celor drepți": "După cum în viața corporală trupul nu este mișcat decât de sufletul care-i dă viață, tot așa în viața spirituală orice mișcare a noastră ar trebui să provină de la Duhul Sfânt"13. Așa acționează "legea Duhului"; asta este ceea ce apostolul numește "a ne lăsa călăuziți de Duhul" (Gal 5,18).

Trebuie să ne abandonăm Duhului Sfânt precum coardele harpei se abandonează degetelor celui care le mișcă. Ca niște actori buni, să ținem urechea îndreptată spre glasul sufleorului ascuns, pentru a recita în mod fidel partea noastră pe scena vieții. Este mai ușor decât credem, pentru că sufleorul nostru ne vorbește înăuntru, ne învață toate, ne instruiește despre toate. E suficient uneori o simplă privire interioară, o mișcare a inimii, o rugăciune. Despre un sfânt din secolul al II-lea, Meliton de Sardes, se citește acest frumos elogiu pe care aș vrea ca despre fiecare dintre noi să se poată repeta după moarte: "În viața sa a făcut toate mișcat de Duhul Sfânt"14.

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:
1 Cf. sfântul Grigore din Nazianz, Discursuri, XXXI, 26 (PG 36, 161 și urm.).
2 Sfântul Grigore de Nyssa, Despre credință (PG 45, 1241C): cf. Pseudo-Atanasie, Dialog împotriva macedonienilor, 1, 12 (PG 28, 1308C).
3 Sfântul Ambrozie, Apologia lui David, 15, 73 (CSEL 32,2, pag. 348).
4 Gaudium et spes, 11.
5 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capitole diferite, I, 72 (PG 90, 1208D).
6 Cf. sfântul Augustin, Despre prima scrisoare a lui Ioan, 3,13; 4,1 (PL 35, 2004 și urm.).
7 Sfântul Ciril din Ierusalim, Cateheze, XVI, 19.
8 Cf. F. Collins, The Language of God.
9 Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, III, 24, 1-2.
10 Cf. J.L. Witte, Esprit-Saint et Eglises séparées, în: Dict. Spir. 4, 1318-1325.
11 Cf. sfântul Ignațiu de Loyola, Exerciții spirituale, săptămâna a patra (ed. BAC, Madrid 1963, pp. 262 și urm.).
12 Cf. Guillaume de St. Thierry, Oglinda credinței, 61 (SCh 301, pag. 128).
13 Sfântul Toma de Aquino, Despre scrisoarea către galateni, c.V, lecția 5, nr. 318; lecția 7, nr. 340.
14 Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastică, V, 24, 5.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire