pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Meditațiile pr. Cantalamessa
achizitionare: 10.02.2008; sursa: Ercis.ro

Inapoi la cuprins

"Duhul Sfânt - sufletul escatologiei creștine"

Publicăm în continuare textul celei de-a patra predici de Postul Mare a părintelui Raniero Cantalamessa, OFM Cap., ținută vineri dimineață în capela "Redemptoris Mater" din Palatul Apostolic Vatican.

Tema meditațiilor de Postul Mare este "Legea Duhului care dă viață în Cristos Isus" (Rom 8,2), meditații despre capitolul 8 din Scrisoarea către Romani.

Primele două predici au fost rostite la 13, 20 și 27 martie.

* * *

"Și noi, cei care avem ca prim dar [de la Dumnezeu] Duhul, și noi suspinăm în noi înșine, așteptând" (Rom 8,23)

Duhul Sfânt - sufletul escatologiei creștine

1. Duhul promisiunii

Să ascultăm textul din Rom 8 asupra căruia vrem să medităm astăzi:

"Și noi cei care avem ca prim dar [de la Dumnezeu] Duhul, și noi suspinăm în noi înșine, așteptând înfierea și răscumpărarea trupului nostru; căci în speranță am fost mântuiți. Dar speranța care se vede nu este speranță, deoarece cum ar putea spera cineva ceea ce vede? Însă dacă sperăm ceea ce nu vedem, atunci așteptăm cu răbdare" (Rom 8,23-25).

Aceeași tensiune între promisiune și împlinire care se observă, în Scriptură, cu privire la persoana lui Cristos, se observă și cu privire la persoana Duhului Sfânt. Așa cum Isus a fost mai întâi promis în Scripturi, apoi manifestat după trup și în sfârșit așteptat la întoarcerea sa finală, tot așa Duhul, un timp "promis de Tatăl", a fost dat la Rusalii și acum este din nou așteptat și invocat "cu suspine negrăite" de om și de întreaga creație care, gustând primele roade, așteaptă plinătatea darului său.

În acest spațiu care se întinde de la Rusalii la Parusie, Duhul este forța care ne împinge înainte, care ne menține pe drum, care nu ne permită să încetinim și să devenim un popor "sedentar", care ne face să cântăm cu un sens nou "psalmii urcărilor": "Ce bucurie când mi-au spus: vom merge la casa Domnului!". El este cel care imprimă elan și, pentru a spune așa, pune aripi speranței noastre; mai mult, este însuși principiul și sufletul speranței noastre.

Doi autori ne vorbesc despre Duhul Sfânt ca "promisiune" în Noul Testament: Luca și Paul, dar, vom vedea, cu o diferență importantă. În Evanghelia după Luca și în Faptele Apostolilor, însuși Isus vorbește despre Duhul Sfânt ca "promisiune a Tatălui". "Iată, eu trimit asupra voastră pe acela care este promisiunea Tatălui"; "În timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aștepte promisiunea Tatălui, "pe care [zicea el] ați auzit-o de la mine: Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt, nu după multe zile"" (Fap 1,4-5).

La ce se referă Isus atunci când îl numește pe Duhul Sfânt promisiune a Tatălui? Unde a făcut Tatăl această promisiune? Tot Vechiul Testament, se poate spune, este o promisiune a Duhului. Opera lui Mesia este în mod constant prezentată ca una care culminează în noua revărsare universală a Duhului lui Dumnezeu pe pământ. Confruntarea cu ceea ce Petru spune în ziua de Rusalii arată că Luca se gândește, îndeosebi, la profeția lui Ioel: "În zilele de pe urmă, spune Dumnezeu, voi revărsa din Duhul meu peste orice om" (Fap 2,17).

Nu numai la ea. Cum să nu ne gândim și la ceea ce se citește în alți profeți? "Dar în sfârșit va fi revărsat în voi un Duh de sus" (Is 32,15). "Voi vărsa din Duhul meu peste urmașii tăi" (Is 44,3). "Voi pune Duhul meu în voi" (Ez 36,27).

Cât privește conținutul promisiunii, Luca accentuează, cum e obiceiul său, aspectul carismatic al darului Duhului, îndeosebi profeția. Promisiunea Tatălui este "puterea de sus" care-i va face pe discipoli capabili să ducă mântuirea până la marginile pământului. Dar nu ignoră aspectele cele mai profunde, sfințitoare și mântuitoare, ale acțiunii Duhului, cum este iertarea păcatelor, darul unei legi noi și al unei alianțe noi așa cu se deduce din apropierea pe care el o face între Muntele Sinai și Rusalii. Fraza lui Petru: "promisiunea este pentru voi" (Fap 2,39), se referă la promisiunea mântuirii, nu numai a profeției sau a unor carisme.

2. Duhul prim dar și arvună

Trecând de la Luca la Paul, se intră într-o perspectivă nouă, mult mai profundă din punct de vedere teologic. El prezintă diferite obiecte ale promisiunii: justificarea, filiațiunea divină, moștenirea; dar ceea ce rezumă totul, obiectul prin excelență al promisiunii este tocmai Duhul Sfânt pe care el îl numește când "promisiunea Duhului" (Gal 3,14), când "Duhul promisiunii" (Ef 1,13).

Sunt două idei noi introduse de către Apostol în conceptul de promisiune. Prima este că promisiunea lui Dumnezeu nu depinde de respectarea legii, ci de credință deci de har. Dumnezeu nu-l promite pe Duhul Sfânt celui care respectă legea, ci celui care crede în Cristos: "Ați primit Duhul din faptele Legii sau din ascultarea credinței?"; "Dacă moștenirea ar veni din Lege, nu ar mai veni din promisiune" (Gal 3,2.18).

Tocmai prin conceptul de promisiune, teologia Duhului Sfânt este racordată, în Paul, de restul acelei gândiri și chiar devine demonstrația ei concretă. Creștinii știu bine ca în urma predicării evangheliei ei au avut experiența nouă a Duhului, nu pentru că au respectat legea mai fidel decât de obicei. Apostolul poate să facă referință la o realitate de fapt.

A doua noutate este într-un anumit sens descumpănitoare. Este ca și cum Paul ar vrea să stingă dintru început orice tentație "entuziastă", spunând că promisiunea încă nu este împlinită... cel puțin în întregime! Două concepte aplicate Duhului Sfânt sunt, în această privință, revelatori: prim dar (aparchè) și garanție (arrabôn). Primul este prezent în textul nostru din Rom 8, celălalt se citește în Scrisoarea a doua către Corinteni. "Și noi, cei care avem ca prim dar Duhul, și noi suspinăm în noi înșine, așteptând înfierea și răscumpărarea trupului nostru" (Rom 8,23). "Iar cel care ne întărește împreună cu voi în Cristos și ne-a uns este Dumnezeu, cel care ne-a însemnat cu sigiliul său și a pus în inimile noastre arvuna Duhului" (2Cor 1,21-22). "Cel care ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu care ne-a dat arvuna Duhului" (2Cor 5,5).

Ce vrea să spună Apostolul în acest mod? Că împlinirea care a avut loc în Cristos nu a epuizat promisiunea. Noi, spune cu un contrast singular, "avem... așteptând", avem și așteptăm. Tocmai pentru că ceea ce avem încă nu este plinătatea, ci numai un prim dar, o anticipare, se naște în noi speranța. Mai mult, dorința, așteptarea, tânjirea devin și mai intense decât înainte, pentru că acum se știe ce este Duhul. Asupra flăcării dorinței umane, venirea Duhului la Rusalii a adăugat, ca să spunem așa, combustibil.

Se întâmplă exact ca pentru Cristos. Venirea sa a împlinit toate promisiunile, dar nu a pus capăt așteptării. Așteptarea este relansată, sub formă de așteptare a întoarcerii sale în glorie. Titlul "promisiune a Tatălui" îl plasează pe Duhul Sfânt în însăși inima escatologiei trinitare. Așadar nu se poate primi fără rezerve afirmația anumitor cercetători, conform căreia "în concepția iudeilor creștini, Duhul era în primul rând forța lumii viitoare, în cea a creștinilor eleniști este forța lumii superioare". Paul demonstrează că cele două concepții nu se opun în mod necesar între ele, ci în schimb pot să coexiste împreună. În el Duhul este, în același timp, realitate a lumii superioare, divine, și forță a lumii viitoare.

În trecerea de la prim dar la plinătate, primul nu va fi aruncat pentru a face loc celei de-a doua, mai degrabă va deveni el însuși plinătate. Vom păstra ceea ce avem deja și vom obține ceea ce încă nu avem. Însuși Duhul se va extinde în plinătate.

Principiul teologic "harul este începutul gloriei", aplicat Duhului Sfânt, înseamnă că primul dar este începutul împlinirii, începutul gloriei, parte din ea. În acest caz nu trebuie tradus arrabôn cu "garanție" (pignus), ci numai cu arvună (arra). Garanția nu este începutul plății, ci ceva care este dat în așteptarea plății. Odată efectuată plata, garanția este restituită. Nu așa este arvuna. Ea nu este restituită în momentul plății, ci completată. Face parte deja din plată. "Dacă Dumnezeu ne-a dat ca garanție iubirea prin Duhul său, atunci când ne va fi dată toată realitatea, oare ne va fi luată garanția? Desigur că nu, dar ceea ce deja a dat îl va completa"1.

Iubirea lui Dumnezeu pe care o pregustăm aici pe pământ, grație arvunei Duhului, este așadar de aceeași calitate cu ceea ce vom gusta în viața veșnică, însă nu de aceeași intensitate. Același lucru trebuie spus despre posesia Duhului Sfânt.

O transformare profundă a intervenit, după cum se vede, în semnificația sărbătorii de Rusalii. La origine, Rusaliile era sărbătoarea primelor daruri2, adică ziua în care erau oferite lui Dumnezeu primele roade ale recoltei. Acum ea este tot sărbătoarea primelor daruri, dar a primelor daruri pe care Dumnezeu le oferă omenirii, în Duhul său. S-au inversat rolurile donatorului și beneficiarului, în acord perfect cu ceea ce se întâmplă, în toate domeniile, în trecerea de la lege la har, de la mântuire ca lucrare a omului la mântuirea ca dar gratuit al lui Dumnezeu.

Acest lucru explică de ce interpretarea Rusaliilor, ca sărbătoare a primelor daruri, nu a avut, în mod straniu, aproape nici un echivalent în domeniul creștin. Sfântul Irineu a făcut o tentativă în acest sens, spunând că în ziua de Rusalii "Duhul oferea Tatălui primele daruri din toate neamurile"3, dar ea practic nu a fost deloc continuată în gândirea creștină.

3. Duhul Sfânt sufletul Tradiției

Epoca patristică, spre deosebire ca în toate celelalte aspecte ale pneumatologiei, nu oferă, în privința Duhului ca promisiune, o contribuție importantă, și asta din cauza interesului minor pe care o au Părinții față de perspectiva istorică și escatologică, în comparație cu cea ontologică. Sfântul Vasile are un text frumos despre rolul Duhului în împlinirea finală; el scrie: "Și în momentul manifestării așteptate a Domnului din ceruri, nu va fi absent Duhul Sfânt... Cine poate să ignore până la acest punct bunurile pe care Dumnezeu le pregătește pentru cei care sunt vrednici de ele încât să nu înțeleagă că și coroana celor drepți este har al Duhului Sfânt"4. Dar, dacă ne uităm mai bine, sfântul spune numai că Duhul Sfânt va avea o parte activă și în actul final al istoriei umane, când se va trece de la timp la veșnicie. Lipsește orice reflecție cu privire la ceea ce Duhul Sfânt face deja acum, în timp, pentru a împinge omenirea spre împlinire. Lipsește sensul Duhului Sfânt ca elan, forță propulsivă a poporului lui Dumnezeu, aflat în drum spre patrie.

Duhul îi face pe credincioși să fie vigilenți și în așteptarea întoarcerii lui Cristos, învățând Biserica să spună "Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20). Atunci când Duhul spune Marana-tha împreună cu Biserica, este ca atunci când spune Abba în inima credinciosului: trebuie să se înțeleagă că el face să spună, că devine glas al Bisericii. De fapt, în el însuși Mângâietorul nu ar putea să strige Abba, pentru că nu este fiul Tatălui și nu ar putea să strige Marana-tha, "Vino, Doamne", pentru că nu este slujitor al lui Cristos, ci "Domn" egal cu el, așa cum mărturisim în Crez.

"El vă va vesti lucrurile viitoare", spune Isus despre Mângâietorul (In 16,14): adică va deschide cunoașterea noii ordini a lucrurilor provenită din Paște. Așadar, Duhul Sfânt este impulsul escatologiei creștine, cel care menține Biserica îndreptată spre înainte, spre întoarcerea Domnului. Și tocmai acest lucru a încercat să scoată în evidență reflecția biblică și teologică din zilele noastre. Existența noastră generată de Duhul Sfânt, scrie Moltmann, este deja ea însăși escatologică, fără a aștepta momentul final al parusiei, în sensul că este începutul unei vieți care se manifestă pe deplin numai atunci când va fi stabilit modul de existență determinat numai de Duhul Sfânt, care de acum nu mai este combătut de trup. Duhul nu este numai promisiune în sens static, ci forța promisiunii, cel care face să percepem posibilitatea eliberării, care face să simțim și mai grele și insuportabile lanțurile și de aceea stimulează să le rupem5.

Această viziune paulină despre Duhul Sfânt ca promisiune și ca prim dar ne permite să descoperim adevăratul sens al Tradiției Bisericii. Tradiția nu este în primul rând un ansamblu de lucruri "transmise", ci este, în primul rând, principiul dinamic al transmiterii. Mai mult, ea este însăși viața Bisericii, deoarece, animată de Duhul sub conducerea magisteriului, se desfășoară în fidelitate față de Isus Cristos. Sfântul Irineu scrie că revelația este "ca un depozit prețios conținut într-un vas de valoare, care grație Duhului lui Dumnezeu, întinerește mereu și face să se întinerească și vasul care o conține"6. Vasul de valoare care întinerește împreună cu conținutul său este tocmai predica Bisericii și Tradiția.

De aceea Duhul Sfânt este sufletul Tradiției. Dacă este luat Duhul Sfânt, sau se uită, ceea ce rămâne din ea este numai literă moartă. Dacă, așa cum afirmă sfântul Toma de Aquino, "fără harul Duhului Sfânt chiar și preceptele evangheliei ar fi literă care ucide", ce ar trebui să spunem despre Tradiție?

De aceea Tradiția este, într-adevăr, o forță de permanență și de păstrare a trecutului, ci este și o forță de inovație și de creștere; este în același timp memorie și anticipare. Este ca valul predicării apostolice care înaintează și se propagă în secole7. Valul nu se poate percepe decât în mișcare. A congela tradiția la un anumit moment al istoriei înseamnă a face din ea o "tradiție moartă", și nu, așa cum o numește sfântul Irineu, o "tradiție vie".

4. Duhul Sfânt ne face să prisosim în speranță

Cu enciclica sa despre speranță, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea ne arată consecința practică ce derivă din meditația noastră: a spera, a spera mereu, și dacă deja am sperat de mii de ori și în zadar, să sperăm din nou! Enciclica (al cărei titlu "Spe salvi": "am fost mântuiți în speranță", este luat tocmai din textul paulin pe care l-am comentat) începe cu aceste cuvinte:

"Răscumpărarea, mântuirea, conform credinței creștine, nu este un simplu dat de fapt. Răscumpărarea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranța, o speranță vrednică de încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar și un prezent obositor, poate fi trăit și acceptat dacă el conduce spre un scop și dacă noi putem fi siguri de acest scop, dacă acest scop este așa de mare încât să justifice oboseala drumului".

Se stabilește un fel de echivalență și de interschimbabilitate între a spera și a fi mântuiți, ca și între a spera și a crede. "Credința, scrie papa, este speranță", confirmând astfel, dintr-un punct de vedere teologic, intuiția poetică a lui Charles Péguy care începe poemul său despre a doua virtute cu aceste cuvinte: "Credința pe care o prefer - spune Dumnezeu - este speranța".

După cum distingem două tipuri de credință: credința crezută și credința care crede (adică, lucrurile crezute și actul însuși de a crede), tot așa se întâmplă pentru speranță. Există o speranță obiectivă care indică lucrul sperat moștenirea veșnică și există o speranță subiectivă care este însuși actul de a spera acel lucru. Aceasta din urmă este o forță de propulsie spre înainte, un elan interior, o extindere a sufletului, o dilatare spre viitor. "O migrație iubitoare a spiritului spre ceea ce se speră", spunea un Părinte antic8.

Paul ne ajută să descoperim raportul vital care există între virtutea teologală a speranței și Duhul Sfânt. El spune că fiecare din cele trei virtuți teologale provine de la acțiunea Duhului Sfânt. El scrie: "Căci în Duh, noi așteptăm din credință speranța justificării. Pentru că în Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu folosește la nimic, ci doar credința care lucrează prin iubire"9.

Duhul Sfânt ne apare astfel ca izvorul și forța vieții noastre teologale. Este prin meritul său, îndeosebi, că putem "să prisosim în speranță". "Iar Dumnezeul speranței să vă umple de toată bucuria și pacea în credință, ca să prisosiți în speranță prin puterea Duhului Sfânt" (Rom 15,13). "Dumnezeul speranței": ce definiție neobișnuită a lui Dumnezeu!

Speranța a fost numită uneori "ruda săracă" între virtuțile teologale. Este adevăra, a existat un moment de reflecție intensă cu privire la tema speranței, ajungând să facă loc unei "teologii a speranței". Dar a lipsit o reflecție cu privire la raportul dintre speranță și Duhul Sfânt. Și totuși nu se înțelege particularitatea speranței creștine și alteritatea sa față de orice altă idee de speranță dacă nu este văzută în raportul său intim cu Duhul Sfânt. El e cel care face diferența între "principiul speranță" și virtutea teologală a speranței. Virtuțile teologale sunt teologale nu numai pentru că-l au pe Dumnezeu ca scop al lor, ci și pentru că-l au pe Dumnezeu ca început al lor; Dumnezeu nu este numai obiectul lor, ci și cauza lor. Sunt cauzate, infuzate, de Dumnezeu.

Noi avem nevoie de speranță pentru a trăi și avem nevoie de Duhul Sfânt pentru a spera! Unul din pericolele principale în drumul spiritual este cel de a ne descuraja în fața repetării acelorași păcate și a succesiunii aparent inutile de propuneri și recidive. Speranța ne mântuiește. Ea ne dă forța de a reîncepe mereu de la capăt, de a crede de fiecare dată că va fi ocazia bună, a adevăratei convertiri. Făcând așa, se înduioșează inima lui Dumnezeu care va veni în ajutorul nostru cu harul său.

"Credința nu mă uimește, spune Dumnezeu. (Este tot poetul speranței cel care vorbește, mai bine zis care-l face pe Dumnezeu să vorbească). Strălucesc așa de mult în creația mea. Iubirea nu mă uimește, spune Dumnezeu. Acele sărmane creaturi sunt așa de nefericite încât afară de cazul în care ar avea o inimă de piatră, cum n-ar avea iubire unele față de altele... Însă speranța, spune Dumnezeu, iată ceea ce mă uimește. Că acei fii sărmani văd cum merg lucrurile și că ei cred că va fi mai bine mâine dimineață. Acest lucru este uimitor. Și trebuie ca harul meu să aibă într-adevăr o forță incredibilă"10.

Nu ne putem mulțumi să avem speranță numai pentru noi. Duhul Sfânt vrea să facă din noi semănători de speranță. Nu există dar mai frumos decât a răspândi speranță în casă, în comunitate, în Biserica locală și universală. Ea este ca anumite produse moderne care regenerează aerul, parfumând un întreg ambient.

Termin seria acestor meditații de Postul Mare cu un text al lui Paul al VI-lea care rezumă multe din ideile pe care le-am atins în ele:

"Ne-am întrebat de mai multe ori... ce nevoie simțim, prima și ultima, pentru această Biserică a noastră binecuvântată și preaiubită. Trebuie s-o spunem aproape tremurând și rugându-ne, pentru că este misterul său și viața sa, voi știți asta: Duhul, Duhul Sfânt, animator și sfințitor al Bisericii, respirația sa divină, vântul în velele sale, principiul ei unificator, izvorul ei interior de lumină și de forță, sprijinul ei și mângâietorul ei, izvorul ei de carisme și de cântări, pacea ei și bucuria ei, garanția ei și preludiu de viață fericită și veșnică. Biserica are nevoie de Rusaliile sale veșnice; are nevoie de foc în inimă, de cuvânt pe buze, de profeție în privire. Biserica are nevoie să redobândească neliniștea, gustul și certitudinea adevărului său"11.

Vă doresc dumneavoastră, Sanctitate, și vouă Venerabili Părinți, frați și surori, un Paște fericit și sfânt!

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu

Note:
1 Sfântul Augustin, Discursuri, 23, 9 (CC 41, pag. 314).
2 Cf. Num 28,26; Lev 23, 10.
3 Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, III, 17,2; cf. și Eusebiu din Cezareea, Despre solemnitatea pascală, 4 (PG 24, 700A).
4 Sfântul Vasile, Despre Duhul Sfânt, XVI, 40 (PG 32, 141A).
5 Cf. J. Molmann, Lo Spirito della vita, Brescia 1994, pag. 18. 92 și urm. 190.
6 Sfântul Irineu, Adv. Haer. III, 24, 1.
7 H. Holstein, La tradition dans l'Eglise, Grasset, Paris 1960 (Trad. ital. La tradizione nella Chiesa, Vita e Pensiero, Milano 1968.
8 Diadoh de Fotice, O sută de capitole, preambul (SCh 5, pag. 84).
9 Gal 5, 5-6; cf. Rom 5,5.
10 Ch. Péguy, Le porche du mystère de la deuxième vertu, în Oeuvres poétiques complètes, Gallimard, Paris 1975, pag. 531 și urm.
11 Discurs la audiența generală din 29 noiembrie 1972 (Insegnamenti di Paolo VI, Tipografia Poliglotta Vaticana, X, pag. 1210 și urm.).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire