pregateste pagina pentru tiparire

































 
 MEDITAȚII 

Pâinea zilnică a cuvântului
Albert Vanhoye

achizitionare: 27.11.2003; sursa: Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MIERCURI

Is 25,6-10; Ps 22; Mt 15,29-37

În inima fiecărui om există o mare dorință de fericire, și Dumnezeu, cel care a dat-o, promite s-o satisfacă.

În textele de la liturgia de astăzi, Dumnezeu ne promite o mare fericire, anunțând sfârșitul suferințelor. El va îndepărta moartea pentru totdeauna, el va da la o parte vălul de pe fața tuturor popoarelor, el va usca lacrimile și va șterge toate umilințele; el a promis aceasta. El va da o fericire extraordinară, simbolizată de acest banchet cu vinuri alese și cu cărnuri grase.

Dumnezeu, deci, vrea ca noi să aspirăm la fericire: este darul pe care ni-l face, o fericire care vine de la el, o fericire de care ne vom bucura în mod perfect alături de el: "Fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele".

Biserica retrăiește speranța fericirii adevărate, care constă în unirea cu Dumnezeu. Evanghelia ne spune care sunt condițiile acestei speranțe. Pentru a primi speranța, e necesar să acceptăm gândul că acum ne lipsește ceva, că nu avem ceea ce ne dorim: cine este sătul nu mai speră. În Magnificat, sfânta Fecioară Maria constata că Dumnezeu îi copleșește cu bunuri pe cei săraci, și pe cei bogați îi lasă cu mâinile goale: pentru a avea speranță, e nevoie să acceptăm că nu suntem încă bogați, e nevoie să acceptăm să renunțăm la satisfacțiile imediate pentru a aștepta fericirea adevărată, care vine de la el. Marea tentație umană e de a căuta fericirea imediată, de a nu aștepta, de a căuta în grabă satisfacțiile care par să umple mintea și inima, dar nu pot să dea bucuria profundă, lăsând inima goală și distrugând speranța.

Mulțimea l-a urmat pe Isus, l-a urmat în pustiu, lipsindu-se de toate: "Sunt trei zile de când stă lângă mine și nu are ce să mănânce".

Trebuie să înțelegem că unele situații de lipsă nu sunt obstacole în viața spirituală, ci sunt condiția normală a vieții de credință, de speranță și de caritate și de care trebuie să ne bucurăm. Dacă ne simțim slabi, asta înseamnă că trebuie să recurgem la puterea lui Dumnezeu, și nu să ne plângem, ci să fim bucuroși în speranță. Dacă lipsesc mijloacele umane pentru a realiza un proiect ce ni se pare din punct de vedere uman vrednic de a fi dorit, nu trebuie să ne plângem, ci să așteptăm de la Dumnezeu mijloacele sale, care fac să trăim viața în Duhul Sfânt. Și așa în toate situațiile în fața cărora ne simțim insuficienți, pentru că tocmai acestea ne dau nouă motive de speranță. Sfântul Paul ne spune că speranța se trăiește în raport cu lucrurile pe care nu le posedăm încă, cele care nu se văd; dacă le vedem, dacă le avem în mână, nu mai suntem în speranță (cf. Rom 8,24).

Un alt aspect pe care evanghelia ni-l arată este aspectul dinamic al speranței. Speranța nu e o virtute care ne pune într-o atitudine pasivă, e o virtute care ne încurajează să folosim ceea ce avem, să fructificăm umilii noștri talanți. Isus, pentru a hrăni mulțimea, le-a cerut discipolilor să aducă ceea ce aveau. Nu era nimic, era un lucru ridicol, dar Isus i-a întrebat: "Câte pâini aveți?" I-au răspuns: "Șapte pâini și câțiva peștișori". Domnul vrea să-i asocieze la opera sa. El vrea să se vadă că e lucrarea sa și a noastră, că e o lucrare disproporționată în raport cu slabele noastre puteri, dar vrea să fim asociați la opera sa cu o mare speranță și ne cere să punem la dispoziția sa mijloacele care, de altfel, nu sunt altele decât acelea pe care le-am primit de la el însuși.

Deși nu suntem nici bogați, nici înțelepți, nici puternici, nici nobili (cf. 1Cor 1,26), trebuie să avem încredere în Domnul și să ne prezentăm lui în fiecare zi cu oferta noastră, aducându-i puținele noastre resurse, cu o mare speranță, pentru ca Domnul să-și manifeste acum bunătatea sa de Părinte, ca lumea întreagă să trăiască mereu în speranță.

Domnul ia pâinile și peștii, aduce mulțumire, le frânge și le dă discipolilor și discipolii mulțimii, și toți mănâncă și se satură. Minunea e o promisiune; Biserica o amintește pentru a retrăi speranța noastră în ajutorul Domnului pentru fiecare zi a vieții noastre și speranța fericirii depline în viața fără sfârșit cu Dumnezeu, când el va veni să ne caute.

* * *

Meditație - Minunile sunt numite "semne", în special în Evanghelia după Ioan, pentru că realmente sunt pline de semnificație. O minune nu este numai un semn minunat al lui Isus într-o circumstanță anume, ci este și o profeție, o revelare a intenției lui Dumnezeu, despre ceea ce vrea să facă, a făcut sau va face în viitor.

Astfel, minunea înmulțirii pâinilor, acest gest de milă al lui Isus, îl putem înțelege văzând în el semnul atâtor alte gesturi ale sale. Și pentru că suntem în Advent, putem să vedem în acest miracol simbolul însuși al întrupării. Isus a venit pentru că a avut milă de oameni, a voit să le dea lor să mănânce și i-a cerut sfintei Fecioare Maria să dea și ea ceva, să-și dea propriul consens, propria viață, și să-i dea trup și sânge pentru ca el să poată deveni mâncare și băutură.

La Buna-Vestire i s-a cerut Mariei să fie disponibilă, așa cum mai târziu Isus va cere apostolilor să fie disponibili, să dea ceea ce au, ca să poată înmulți aceste umile posibilități și să răspundă la marile probleme ale omenirii.

Ceea ce Isus a făcut la înmulțirea pâinilor vrea să continuie și în zilele noastre și mereu ne deschide inima față de nevoile celor mulți, ne arată câte nevoi sunt în lume și ne întreabă: "Câte pâini aveți?" Ne cere adică să punem la dispoziția sa puținele noastre bogății, sau mai bine spus sărăcia noastră, dar să o facem cu o disponibilitate adevărată, pentru ca el să poată continua opera sa de mântuire, de eliberare.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire