pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

BIBLIA ÎN VIAȚA LAICULUI

Conf. Dr. Francisca Băltăceanu
Institutul Teologic "Sfânta Tereza", București

Ce-aș putea să vă spun ce nu știți deja? Doar să vă povestesc din experiența mea cu Biblia. Încep cu două întâmplări care m-au marcat.

Aveam poate zece ani, când o prietenă a mamei, întâlnindu-mă, ca de obicei, la biserică, mi-a spus: "Vino până la mine, să-ți arăt ceva frumos!" Am urcat la ea, m-am așezat pe marginea patului - țin minte până azi totul -, iar ea mi-a citit cuvântarea lui Isus la Cina de Taină: capitolele 13-17 din Evanghelia după sfântul Ioan. Citea firesc, lăsând textul să curgă, să respire, iar eu ascultam fascinată. O femeie deosebită - Muza Ciomac, căci țin să-i amintesc numele - fusese, de altfel o distinsă muziciană - nu s-a temut că acel copil se va plictisi, că nu va înțelege, ci pur și simplu i-a dăruit Cuvântul. Peste un an sau doi, într-o după-amiază, am deschis singură Noul Testament pe care îl aveam în casă: l-am deschis la întâmplare și am nimerit în scrisorile sfântului Paul, poate în Scrisoarea către Romani... Nu știu dacă am înțeles ceva, ce am înțeles, cât timp am rămas cufundată în citit, știu doar că am uitat de mine și n-am mai ajuns la școală în ziua aceea...

Deci un copil normal, dacă e ajutat puțin, se poate împrieteni cu Scriptura - pentru toată viața. Dacă am înțeles ce citeam? Toată viața ne străduim să ne apropiem, să înțelegem...

Am dedus deci că Biblia e pentru toată lumea: nimeni nu e prea mic, prea neînvățat, ca să aibă acces la ea. Și citeam...

Peste mai mulți ani însă îmi aduc aminte cum o persoană foarte evlavioasă m-a certat strașnic: să nu-i spun eu că Vechiul Testament e și el cuvântul lui Dumnezeu; o fi bun pentru specialiști, dar poporul simplu ce să învețe de acolo: numai crime, adultere, răzbunări... Nu era mai bine pe vremuri, când nu aveau voie să-l citească decât unele persoane în vârstă? îmi spunea ea, indignată.

Într-adevăr Bibliei i s-au adus, i se aduc o serie de obiecții; și mai ales Vechiului Testament - de aceea voi vorbi mai mult despre acesta.

Din partea persoanelor credincioase e taxat uneori de imoralitate (legea talionului, poligamia, "războiul total" etc.) sau considerat inutil, desființat, de vreme ce avem Noul Testament. E drept, Cartea creează o perplexitate celor grăbiți: deschizi ca să afli "repede" care e cuvântul lui Dumnezeu într-o situație anume și, când colo, dai peste povestiri de război, liste de nume, istorii încurcate despre cum a făcut cineva avere obținând când iezi albi, când tărcați... și multe altele! Iar respingerea Vechiului Testament în numele celui Nou era deja o erezie - a lui Marcion - în secolul al II-lea: nimic nou sub soare!

Necredincioșii au altfel de obiecții: Biblia ar fi plină de afirmații imposibile științific: balena o fi ea mare, dar are gâtlejul îngust, se hrănește doar cu plancton, deci nu-l putea înghiți pe Iona; cum poți afirma că era nevoie de trei zile ca să străbați pe jos orașul Ninive (Iona 3,3), că soarele s-a oprit locului o zi întreagă (Ios 10,13) etc. În plus, e plină de contradicții, de repetiții... nici nu mai dau exemple...

* * *

Nu e de răspuns acum punct cu punct la fiecare nedumerire: e mai bine să pornim de sus, pentru a avea o vedere de ansamblu.

În fond, ce este Biblia? Pe scurt, am putea spune astfel.

Dumnezeu, absolut fericit în Sine însuși, din iubire vrea să facă fericite și alte ființe; de aceea îl creează pe om și i se manifestă. După căderea omului în păcat, Dumnezeu începe îndelunga lucrare de a-l aduce înapoi: a avut grijă de oameni, a ales un popor, poporul evreu, și s-a implicat în istoria acestuia. Așa se revelează Dumnezeu, prin fapte și cuvinte strâns legate între ele: "faptele împlinite de Dumnezeu în istoria mântuirii manifestă și confirmă învățătura și realitățile cuprinse în cuvinte, iar cuvintele proclamă faptele și luminează misterul cuprins în ele" (DV 2). Iar plinătatea Revelației, centrul și ținta istoriei este Isus Cristos.

Aceste fapte și cuvinte ale manifestării de sine a lui Dumnezeu au fost transmise de oameni inspirați, din generație în generație, întâi oral, apoi, treptat, puse în scris; așa apare Biblia. Toți cei care au contribuit la alcătuirea ei au primit de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt, o inspirație de natură unică și irepetabilă. Datorită acestui fel de inspirație putem spune că autorul Bibliei este în întregime Dumnezeu și, în același timp, autor este în întregime omul, fiecare din cei care au contribuit la formarea Bibliei. Cum vine asta - ține în fond de misterul întâlnirii dintre Dumnezeu și persoana umană.

Ne gândim și la sensul expresiei "Biblia e cuvântul lui Dumnezeu și deci nu poate greși". Multe nedumeriri apar din neatenție la ideea completă: "Cărțile Scripturii transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu l-a voit consemnat în cărțile sfinte, pentru mântuirea noastră" (DV 11). Așadar, nu tot adevărul despre Dumnezeu în Sine (cum s-ar putea?) și nici orice fel de adevăr, ci acela de care avem nevoie pentru mântuire.

Deci Biblia nu este nici o carte de botanică, nici de geografie, sau de astronomie... și nici măcar de istorie în sensul de azi al cuvântului, chiar dacă ne dă numeroase informații valoroase.

Adevărul pe care Dumnezeu îl vrea consemnat pentru mântuirea noastră este adevărul despre el și despre om în relație cu el.

 Deci Dumnezeu, pentru a se face cunoscut îndeaproape, s-a implicat în istoria oamenilor. Oamenii se schimbă. Dumnezeu, nu. S-a putut spune atunci că Biblia e o scrisoare personală pe care Dumnezeu o scrie fiecărui om. Nu se cade să o pui deoparte - chiar și cu respect - fără să o citești!

* * *

Pentru a înțelege mesajul care ne este adresat, există câteva aspecte de care trebuie să ținem seama.

În primul rând, timpul. Dumnezeu creează timpul oamenilor și îl ia în serios. Întâmplările sunt succesive, vorbirea e succesivă, nu se poate spune totul într-o frază. De aceea, pentru a înțelege un pasaj ai nevoie de contextul lui: de contextul imediat - cine vorbește, cui, în ce moment, la ce răspunde, la ce se opune etc. - precum și de contextul îndepărtat - cum se încadrează pasajul în restul Scripturii. Obiceiul de a deschide cartea la întâmplare pentru a citi prima frază care îți cade sub ochi, pretinzând să obții astfel "cuvântul lui Dumnezeu" ca soluție "magică" la problemele momentului, nu duce la nimic; dacă au fost cazuri celebre de răspunsuri care au însemnat cotitura cea bună a vieții, ele au fost îndelung pregătite de frecventarea Scripturii, ori Dumnezeu în îndurarea sa infinită s-a folosit și de hazard: dar nu-l putem obliga să o facă după cheful nostru!

Pedagogia lui Dumnezeu se desfășoară, de asemenea, în timp. Dumnezeu are răbdare cu omul, dezvăluirile, ca și exigențele, sunt treptate, după cum omul le poate purta, și într-o anumită ordine a importanței (de pildă se tolerează o vreme poligamia, care era curentă în epocă, până când s-a înmulțit suficient poporul ales). Fiecare element e ca o treaptă pe o scară: pentru a-l înțelege trebuie văzut ce a fost înaintea lui. De asemenea, trebuie văzut ce urmează: treapta e necesară, dar nu e făcută ca să te oprești pe ea! De pildă, de multe ori, dintr-o lectură superficială se spune că Vechiul Testament e un timp al dreptății necruțătoare și al răzbunării, reducându-se la legea talionului: "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte". Or, aceasta nu e o obligație, ci o limită maximă: față de lumea în care Lameh se laudă că a ucis un om pentru o rană și șapte oameni pentru o vânătaie (Gen 4,23-24), deci o glorificare a violenței absolute, limitarea pe care o introduce legea talionului constituie un progres; de altfel, introduce două elemente care vor rămâne chiar după depășirea ei: principiul proporționalității pedepsei, valabil în orice sistem juridic, precum și o barieră de reflecție în fața primului impuls de răzbunare: "Stai! Cu cât am voie să ripostez?" Până la "Iertați pe dușmanii voștri" mai e mult, dar primul pas a fost făcut. Există deja o depășire în chiar termenii enunțați: legea lui Moise prevede că stăpânul care a scos un ochi sau a rupt un dinte sclavului său e dator să-l elibereze pe loc, fără a-i cere răscumpărare (Ex 21,26-27). Aceasta pentru că pe cel slab îl răzbună Dumnezeu și o face în felul lui. Care e "felul lui de a se răzbuna" o vor arăta profeții: Dumnezeu e mirele, iar poporul e soția care, după ce a primit de la el tot binele, i-a fost infidelă. Cum se răzbună? "Iată, Eu o voi duce în pustiu și voi grăi inimii ei și ea va răspunde ca în vremea tinereții ei, ca în ziua când a ieșit din țara Egiptului. Și te voi cununa cu mine pe vecie, te voi cununa cu mine în dreptate și nepărtinire, în îndurare și duioșie; te voi cununa cu mine în fidelitate și vei cunoaște pe Domnul" (Os 2,16b-22).

Și Cartea s-a format tot în timp: au fost întâi tradiții orale, puse apoi în scris, parțial, rescrise, adunate cu alte tradiții cristalizate în altă parte, îmbinate în cele din urmă în forma pe care o avem astăzi. De aici vin și unele repetiții sau aparente contradicții. E important pentru oricine să știe aceasta, nu doar pentru specialiști. Un singur exemplu: cunoscuta istorie a lui Balaam (Num 22). Acest ghicitor păgân e chemat de regele Moabului să-i blesteme pe israeliții aflați în drumul lor spre pământul făgăduinței și cu care era în război. Balaam este avertizat de Dumnezeu să nu facă aceasta pentru că poporul evreu este binecuvântat. Balaam trimite vorbă regelui că refuză, dar acesta îl amenință cu moartea. Atunci Dumnezeu îi spune lui Balaam să meargă, dar să nu rostească decât cuvintele pe care i le va da el atunci. Balaam pornește la drum călare pe celebra sa măgăriță. La un moment dat, aceasta nu mai vrea să înainteze pentru că vede pe îngerul Domnului cu sabia scoasă, gata să-l omoare pe Balaam. Până la urmă acesta se oprește, iar îngerul îi spune... ceea ce Dumnezeu îi spusese deja! Dacă interpretăm textul în mod unitar, rezultă un Dumnezeu absurd, care după ce îți îngăduie să faci un lucru vrea să te pedepsească pentru că l-ai făcut; multe abuzuri de putere au făcut oamenii de-a lungul timpului în numele acestei caricaturi! Dacă însă ne gândim că sunt două tradiții diferite, care plasau momentul intervenției lui Dumnezeu întru salvarea poporului ales - una înainte de plecare, iar alta abia pe drum, iar redactorul final nu și-a luat dreptul de a elimina una din ele, ci le-a alăturat, din respect, atunci recăpătăm chipul adevăratului Dumnezeu, ceea ce este esențial pentru oricine, oricând.

* * *

Este, de asemenea, foarte important să ne dăm seama că Noul Testament nu desființează Vechiul Testament - sau Primul Legământ, cum se mai spune -, ci îl duce la plinătate; de altfel Isus însuși spune: "N-am venit să desființez Legea și Profeții [= VT]..., ci să o aduc la plinătate" (Mt 5,17). Într-o expresie de o concizie plină de profunzime, devenită celebră, sfântul Augustin spune Novum in Vetere latet, Vetus in Novo patet, "Noul [Testament] stă ascuns în cel Vechi, iar Vechiul [Testament] se dezvăluie în cel Nou".

Ceea ce se spune în Evanghelii, în Faptele apostolilor, în scrisori, în Apocalips, presupune cunoscută toată Scriptura de până atunci: sunt nenumărate aluzii care atrag textul vechi în cel nou, cu toată culoarea și bogăția sa. Exemplele ar putea fi înmulțite la nesfârșit; mă voi limita la două.

Chemându-și ucenicii, Isus le spune "Vino după mine!" Unde? Pentru ce? Până când? Ce poate însemna această invitație, fără alte determinări? Ne aducem aminte de chemarea adresată lui Abraham, de către un Dumnezeu pe care abia învață să-l cunoască: "Ieși din pământul tău și din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta. Și eu voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta și voi da strălucire numelui tău și vei fi binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează, iar pe cei care te blestemă îi voi blestema. Și se vor binecuvânta în tine toate semințiile pământului" (Gen 12,1-2). Cel chemat trebuie să lase în urmă tot, să iasă dintr-ale sale, dar Dumnezeu îi pune în față o făgăduință care îl împlinește pe el și e izvor de speranță pentru toți: pământul, posteritatea, binecuvântarea. Toate acestea vibrează în acel scurt "Vino după mine".

Se știe că Evanghelia după sfântul Luca are o structură aparte: relatarea vieții publice a lui Isus e orânduită în funcție de mersul lui spre Ierusalim, deci spre împlinirea Misterului Pascal. Povestirea e scandată din timp în timp de actualizări de tipul: "acestea le făcea Isus în drum spre Ierusalim"... Prima dată însă, fraza e mai complexă, mai solemnă, cuprinzând o expresie oarecum stranie (pe care, din păcate, traducătorii evită adesea să o redea întocmai): "Iar când s-au împlinit zilele ridicării sale, [Isus] și-a întărit fața ca să meargă la Ierusalim" (9,51). Cititorul încă nu știe: să fie o simplă indicație geografică? Răsună însă în text amintirea celei de a treia Cântări a Slujitorului lui Iahve, din Deutero-Isaia. Cu puțin înainte de sfârșitul exilului în Babilon, acest profet anonim care a preferat să-și lege mesajele de cele ale marelui Isaia, arată cum personajul salvator, pe care îl numește "Slujitorul", are de înfruntat opoziții, are de suferit pentru că aduce cuvântul lui Dumnezeu, dar o face cu tot curajul, pentru că e sigur de prezența ocrotitoare a Acestuia: e prima vestire a valorii universal mântuitoare a suferinței:

Domnul, Stăpânul meu, mi-a dat limbă de ucenic, ca să știu să aduc celui ostenit cuvânt de alinare. În fiecare dimineață îmi trezește urechea, ca să ascult ca un ucenic. Domnul, Stăpânul meu, mi-a deschis urechea, iar eu nu m-am împotrivit și nici nu m-am dat înapoi. Spatele mi l-am dat celor care mă loveau și obrajii, celor care îmi smulgeau barba, iar fața nu mi-am întors-o de la ocară și de la scuipat. Domnul, Stăpânul meu, îmi vine în ajutor; de aceea nu m-am lăsat doborât, de aceea mi-am întărit fața ca o cremene și știu că nu voi fi dat de rușine (Is 50,5-7).

Înțelegem că Isus este Slujitorul desăvârșit, intuim deja ce se va întâmpla la Ierusalim...

* * *

O altă realitate de care trebuie să ținem seama este persoana. Dumnezeu intră într-o relație interpersonală cu omul, se adresează tuturor, dar prin intermediul unor persoane alese - Abraham, Moise, David, profeții -, vorbește în felul oamenilor.

Vedem cum în Biblie Dumnezeu vorbește, răspunde, se implică, îi pasă. Hainele de piele pe care i le face omului înainte de a-l alunga din Paradis, mai bine zis înainte ca acesta să plece pe drumul pe care singur și l-a ales, nesocotind opreliștea (Gen 4,21). Noaptea de neuitat când Dumnezeu cu Abraham stăteau în fața cortului și priveau stelele... (Gen 15,5). Dacă ar fi să căutăm un rezumat al cuvântului, al lucrării lui Dumnezeu în Scriptură, n-ar fi un discurs către o gloată, ci "Adame, unde ești?" (Gen 3,9). Adam a păcătuit, s-a rupt de Dumnezeu (s-a ascuns!), iar Dumnezeu îl cheamă, îl caută. Nu o masă amorfă de ființe interschimbabile, ci pe fiecare în parte.

Dumnezeu respectă libertatea omului, dar nu-i e indiferent ce alege acesta: "Alegeți viața, De ce să muriți?"... (cf. Dt 30,19 etc.)

Dumnezeu respectă persoana umană: de la expresia paradoxală "vorbea cu Moise față în față, așa cum vorbește un om cu alt om" (Ex 33,11) - până la cuvintele de rămas bun ale lui Isus "De acum nu vă mai numesc slugi, ci prieteni.." (In 15,14-15).

Această apropiere de om nu e însă naivă, ci plină de realism, Dumnezeu "știe ce se află în om" (In 2,24-25). Biblia e cartea cea mai lucidă din câte s-au scris: de aceea apar în ea atâtea crime, violuri, adultere, uneltiri, toată "zona întunecată" a omului. Nu sunt date ca exemplu de urmat, Biblia nu e o carte de pilde pioase pentru uzul predicatorilor grăbiți. Dar Dumnezeu îl ia pe om așa cum este și "se străduiește" să-l ridice de acolo de unde se află.

Dumnezeu respectă și autorul uman pe care îl inspiră, în așa măsură încât se poate spune că Biblia este în întregime lucrarea lui Dumnezeu și în întregime lucrarea autorilor umani care au contribuit la alcătuirea ei; aceștia nu sunt instrumente pasive, "creionul în mâna scriitorului", ci își au fiecare personalitatea, mentalitatea, talentul, viziunea asupra lumii.

Dumnezeu îl respectă și pe adresantul cărții: se exprimă în așa fel încât să fie înțeles de toți, ținând seama de modul de a gândi în acea vreme. Imaginea lumii este cea a oamenilor contemporani cu autorii, nu o "revelație cosmogonică" (de altfel și noi, acum, oricâtă astronomie am ști, nu spunem oare tot: "a răsărit/ a apus soarele"?). Domnul ia obiceiuri, gesturi, mentalități curente, inteligibile pe atunci, și le încarcă de sens, le dă valoare simbolică în planul de mântuire. Așa se explică multe rituri, interdicții, legi. De pildă interdicția de a mânca sângele animalului are drept rost de a educa în om respectul pentru viață inculcându-i ideea că nu are dreptul nici măcar asupra acestui element - care o semnifică atât de impresionant, fie el și al animalului, pe care are voie să-l consume. E o interdicție pedagogică, valabilă pentru începuturi, care devine inutilă atunci când se înrădăcinează conștientizarea adevărului că numai Dumnezeu are dreptul asupra vieții omului. (Dar putem oare spune că s-a înrădăcinat?...).

Tot în legătură cu modurile de exprimare, un mare câștig pentru înțelegerea corectă a adevărului pe care vrea să ni-l transmită Biblia a fost recunoașterea faptului că, în această "bibliotecă", sunt cuprinse opere aparținând diferitelor genuri - sau, mai exact, specii literare: istorie, profeție, controversă, rechizitoriu, poem liric, culegere de maxime, poveste cu tâlc etc. Oricine își dă seama azi că un roman, o epopee, o piesă de teatru, o carte de călătorii, din marea literatură, transmit un adevăr, nu mai puțin ca un tratat de istorie, de geografie, de psihologie, ba poate chiar mai mult (deja Aristotel spunea că epopeea e mai adevărată, mai filozofică decât istoria). Dar o fac în alt fel. În fond, tratatul îți spune "că", iar exprimarea în imagine îți arată "cum". Numai textul biblic a fost abordat multă vreme, dintr-un fel de sfială nepotrivit orientată, ca un set de porunci scrise sub dictare sau de reportaje la fața locului (nu se pretindea oare că Moise și-a descris în devans propria moarte?). Acum știm însă că, de pildă, Creația nu e o relatare de martori oculari, ci o povestire simbolică, deci n-are rost să forțăm epocile geologice pentru a le suprapune celor "șase zile". Iosue oprind soarele pentru a termina bătălia cu o victorie deplină se încadrează mai degrabă în motivul epic al participării cosmosului la isprăvile eroului, prezent în eposul multor popoare. (Ar înțelege oare cineva la propriu, de pildă, fragmentul dintr-o străveche epopee armeană ce descrie o nuntă împărătească: "O ploaie de aur cădea, când fu mire Artașes; o ploaie de perle cădea, când Satenik fu mireasă"?). Iona este eroul unei istorioare cu tâlc despre un profet cam... nehotărât; așa că n-are sens să facem risipă de erudiție zoologică pentru a "salva" Biblia. Dar ce dezvăluire minunată a chipului unui Dumnezeu căruia îi e milă de om! Când cineva se simte părăsit de toți, nu-l salvează gândul la alimentația balenei, ci la adevăratul Dumnezeu, căruia îi pasă.

Multe inadvertențe istorice se explică astfel, tocmai ca marcă de ficțiune; de exemplu Cartea Iuditei începe: "Pe când Nabucodonosor domnea peste asirieni la Ninive...". Să fi existat vreun iudeu care să nu știe că vestitul rege a domnit peste caldei, la Babilon? Și exemplele s-ar putea înmulți.

În viața cotidiană confuzia speciilor literare poate duce la rezultate cel puțin... năstrușnice. Îmi amintesc că, pe când încă puțină lume avea televizor, o vecină a venit la mama cu sufletul la gură: "Doamnă, doamnă, au debarcat niște extratereștri: omoară, pârjolesc tot ce le iese în cale. Acum sunt în America, dar o să vină curând și la noi!...". Degeaba a încercat mama să o liniștească: "Nu te speria, e doar un film, o poveste!" - "Nu, doamnă, e adevărat; am văzut cu ochii mei la televizor"... Evident, luase drept reportaj un film de science-fiction... Cu privire la Biblie, evitarea confuziei e mult mai importantă: e vorba de a discerne care este adevărul pe care vrea Dumnezeu să ni-l transmită.

* * *

În definitiv, ce se întâmplă când omul citește, cu credință luminată, Biblia?

În primul rând, înveți ceva din spuse, din întâmplări. Ca să dau un exemplu dintr-o carte oarecum paradoxală: în lumea noastră deprimată, angoasată, nu e oare încurajator îndemnul lui Qohelet ca, în fața "deșertăciunii", să știi să primești bucuriile mărunte ale zilei, văzând în ele darul lui Dumnezeu (Qoh 5,17-18), sau, dacă tot nu ești sigur de rezultat, să pui mâna și să te apuci să muncești (11,6)? Acest folos poate veni, de altfel, din orice carte bună.

Mai mult, însă: afli în modul cel mai autorizat ce gândește Dumnezeu despre acele fapte, concepții, bune sau rele.

Și mai mult: Biblia îți arată, în modul cel mai autentic, cum este Dumnezeu. Poate că unii ar fi preferat ca El să arunce din cer un tratat de teologie, unde să-și înșire atributele. Dar cum Îl cunoști dintr-o listă de adjective, și ce înseamnă să-l vezi acționând, manifestându-se, orientând istoria...! Ce diferență între un "Dumnezeu e blând, milostiv..." și reacția soțului îndrăgostit de soția sa care l-a înșelat de atâtea ori: "Iată, Eu o voi duce în pustiu și voi grăi inimii ei" (Os 2,16b-21) sau a tatălui care își amintește cu durere cum era ca prunc fiul său acum răzvrătit: "Eu îl învățam pe Efraim să meargă în picioare și îl luam în brațe..., îl iubeam cu dragoste părintească, cu dragoste fără margini. Am fost ca unul care ridică de jos un copil și-l lipește de grumajii săi, mă plecam către el și-l hrăneam..." (Os 11,3-4)!

Sigur că această manifestare de sine a lui Dumnezeu ajunge la noi mijlocit, prin cuvânt omenesc. Aici e foarte bună imaginea oglinzii. Sfântul Paul spunea deja: "Căci vedem acum în oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște așa cum sunt cunoscut și eu" (1Cor 13,12).

Dar și Conciliul al II-lea din Vatican reia această imagine, tocmai cu privire la Biblie: "Tradiția și Scriptura ambelor Testamente sunt ca o oglindă în care Biserica, în drumul ei pe pământ, îl contemplă pe Dumnezeu... până îl va vedea fața în față așa cum este" (DV 7).

În oglindă vezi ceva real, vezi cu adevărat chipul, dar cu limite: în două dimensiuni, nu în trei, nu-l poți prinde, lua cu tine, manipula... Întorci oglinda în toate felurile, ca să poți vedea mai bine, la nesfârșit. Nici cu Biblia nu te poți juca: "ai deschis, te-ai lămurit, ai terminat". Trebuie o frecventare, o meditare profundă, continuă, vezi mereu noi fațete, noi lumini.

Și peste toate, este o întâlnire cu Dumnezeu, dincolo de explicații, dincolo de cuvânt. Citind, mergi cu Dumnezeu de mână, în chip tainic, dar nu mai puțin real. După episodul dramatic al vițelului de aur, Moise, ostenit, îl roagă pe Dumnezeu: "Arată-mi slava ta!". Dumnezeu îi spune că-l va vedea numai din spate, pentru că nu poate omul să vadă fața lui Dumnezeu fără să moară. Moise se ascunde în peșteră, iar "Domnul a coborât în Nor și a stat cu el acolo, iar el a chemat numele Domnului. Atunci Domnul a trecut prin fața lui și a strigat: Domnul, Domnul, Dumnezeu milostiv și binevoitor, încet la mânie, bogat în îndurare și adevăr, care păstrează îndurarea pentru mii [de generații], care rabdă greșeala, răzvrătirea și păcatul, dar nu lasă să treacă nimic (...) Iar Moise s-a plecat degrabă la pământ și s-a închinat" (Ex 33,18-34,8 passim).

Acestei scene îi face ecou, peste câteva secole, la alt nivel, teofania către profetul Ilie. Acesta, deprimat, își așteaptă moartea. Dumnezeu îl hrănește și îl încurajează. Atunci Ilie se scoală, dar, înainte de se înapoia să-și continue misiunea, merge la Horeb: un drum în căutarea rădăcinilor. Intră în peșteră, iar Dumnezeu îi spune că i se va arăta:

Ilie s-a sculat, a mâncat și a băut și a mers întărit de acea hrană patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. A intrat în peșteră și a înnoptat acolo (...) Domnul i-a zis: Ieși și stai pe munte, în fața Domnului: iată, Domnul va trece. O vijelie mare și puternică va zgudui munții și va despica stâncile în fața Domnului, dar nu va fi în vijelie Domnul. După vijelie - cutremur, dar nu va fi în cutremur Domnul. Iar după cutremur - foc, dar nu va fi în foc Domnul. Iar după foc, glasul unei adieri line (1Rg 19,8-12).

Sau, cum spun unii exegeți că s-ar traduce mai exact: freamătul unei tăceri. Acolo era Domnul...


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire