pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior AVARIȚIA

2. Avarul, închinător la idoli

"Când Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, mai întâi îi ia mințile". Dramaturgul rus Gogol, scriind aceste cuvinte în piesa sa Revizorul, de fapt așternea pe hârtie o concluzie la care lumea ajunsese cu câteva milenii mai înainte. La drept vorbind, nu Dumnezeu, ci însuși omul își ia mințile atunci când se lasă stăpânit de o patimă, de un viciu, indiferent care este această patimă, acest viciu.

Spuneam în meditația precedentă că avariția ține de patologic, de demență; o boală pe care omul și-o face singur, cu mâna lui. Pierderea judecății se manifestă la avar mai ales prin faptul că cu cât îmbătrânește, cu atât mai mult se străduiește să strângă la ciorap bani albi pentru zile negre, ca să aibă de la ce se certa moștenitorii după moartea lui.

Dar patima zgârceniei nu duce numai la scleroza minții, ci și la scleroza inimii (sclerocardia, cum spuneau grecii: pietrificarea, atrofierea inimii, pierderea oricărui sentiment de milă, de iubire, de omenie). Aceste două afecțiuni, a minții și a inimii, apar la toți avarii pe care îi prezintă comediile scrise în toate timpurile: de la Dyscolos al lui Menandru la greci și la Euclion al lui Plaut din piesa Aulularia (= oala cu bani) la latini în antichitate, până la Harpagon din piesa Avarul a lui Moli?re și până la Hagi Tudose al nostru în timpurile moderne; toți sunt oameni bolnavi la minte și la inimă.

Euclion, bătrânul avar al lui Plaut, preferă să-și lase fata nemăritată, decât să se atingă de banii din oala pe care o îngropase în pământ, să-i facă zestre. "Unde e comoara ta, acolo este și inima ta", spune Isus în Evanghelie. Aceste cuvinte le spusese cu 200 de ani înaintea lui Isus, avarul lui Plaut. După ce a cerșit în piață ca să nu-l bănuiască cineva că este bogat, bătrânul avar se întoarce acasă zicând: "Acum mă grăbesc spre casă. Eu sunt aici, dar inima mea este acolo" (adică în casă unde era îngropată comoara).

Avarii țin la viață. Statisticile ne arată că avarii nu se sinucid. Cazul lui Iuda este o excepție absolut inexplicabilă. Dar când e vorba să aleagă între viață și bani, preferă banii. O realitate pe care anticii o ilustrau prin mitul lui Midas. Midas era regele avar, care a obținut de la zei ca tot ce atinge cu mâna să se transforme în aur. Cum și mâncarea pe care o atingea se transforma în aur, în cele din urmă a murit de foame.

A rămas celebru în istorie cazul relatat de Valerius Maximus. În timp ce Hanibal asedia orașul Preneste, a izbucnit în cetate o foamete cumplită. Un avar, care nu avea nimic de mâncare, a prins un șobolan. Cum i se oferea pe el o sută de dinari - salariul pe o jumătate de an - l-a vândut. El a murit de foame, pe când cel care l-a cumpărat cu un preț atât de mare și-a salvat viața.

Avarul gândește totul în termeni de câștig, de profit, de bani. Calculează, chibzuiește cu grijă și nu se angajează la nimic, nu înfăptuiește nimic, nu cheltuiește nimic din energiile sale, din timpul său, din talentele, din știința sa, dacă nu este sigur că-i iese ceva.

În Pompeiul antic acoperit de lava Vezuviului, când s-au făcut săpături, s-a descoperit o coloană funerară pe care erau scrise aceste cuvinte: "Aici zace Euclion, om excepțional de înzestrat care, obosit de a mai risipi în vânt comoara prețioasă a propriei înțelepciuni, într-o zi a hotărât să-și sigileze buzele și n-a mai rostit o vorbă până ce a murit". Ați reținut numele celui îngropat acolo: Euclion, avarul din piesa lui Plaut.

A rămas proverbială avariția genialului pictor italian, Giotto, a cărui poftă de bani nimeni nu i-o putea potoli. Obsedat și consumat de patima banului, a ajuns până acolo că a practicat camăta, lucru interzis cu desăvârșire creștinilor la vremea aceea. Deși leneș din fire, lucra zi și noapte ca să câștige bani. Într-o zi, când se afla la Padova și picta celebrele fresce care pot fi văzute și astăzi în capela Scrovegni, unul dintre cei care îl angajaseră îi zice:

- Maestre, dumneata care ești atât de priceput în a picta chipuri de oameni, de ce nu-ți pictezi niciodată propriul chip?

- Dacă aș ști că din asta pot scoate bani pentru a cumpăra case și moșii, mi-aș picta nu un portret, ci o mie, răspunde Giotto. Ar fi lucrul cel mai ușor de pe lume pentru mine; dat fiind că modelul îl cunosc pe de rost, nu m-aș obosi prea mult să-l reproduc. Dar chipul meu nu interesează pe nimeni și de aceea nu-l pictez, ca să nu-l găsesc apoi mucegăind în atelierul meu.

- Și dacă eu l-aș comanda?, întreabă celălalt.

- Vă răspund că mă aflu aici spre a vă servi, răspunde Giotto, fiindcă cine plătește are dreptul să fie servit după propriile dorințe.

Și așa genialul artist, pentru prima și unica dată, și-a pictat propriul chip care se poate vedea printre numeroasele figuri în frescele din capela Scrovegni. Altfel, figura lui ar fi rămas necunoscută pentru posteritate.

Unul dintre cei mai mari poeți români ai secolului nostru își vindea propria celebritate pe bani. Cum ajunsese foarte cunoscut, multă lume dorea să-l vadă și să vorbească cu el. Atunci a pus o taxă: oricine plătea suma respectivă de bani, putea să intre la el și să-l privească cinci minute. Atâta dura audiența.

Dacă, analizat clinic, avarul e un caz patologic, un maniac, un nebun, analizat din punct de vedere creștin, cazul e mult mai tragic: avarul este un idolatru. Diagnosticul îl pune sfântul apostol Paul, când le scrie efesenilor: "Știți bine că... nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moștenire în împărăția lui Cristos și a lui Dumnezeu" (Ef 5,5). Iar colosenilor: "Omorâți mădularele voastre pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea și lăcomia care este o închinare la idoli" (Col 3,5).

Blaise Pascal explică astfel cuvintele sfântului Paul:

Evreii carnali se situează la mijloc, între creștini și păgâni. Păgânii nu-l cunosc pe Dumnezeu și nu iubesc decât pământul. Evreii îl cunosc pe Dumnezeul cel adevărat și nu iubesc decât pământul. Creștinii îl cunosc pe Dumnezeul cel adevărat și nu iubesc câtuși de puțin pământul. Evreii și păgânii iubesc aceleași bunuri. Evreii și creștinii îl cunosc pe același Dumnezeu.

Creștinii care nu-l cunosc pe Dumnezeu sunt păgâni practici, iar cei care îl cunosc pe Dumnezeu, dar nu iubesc decât pământul sunt mai mult evrei decât creștini.

Lucru straniu, bătrânețea nu face decât să crească acest viciu. Avarii sunt la fel de lipsiți de minte ca și călătorul care, cu cât se apropie mai mult de sfârșitul drumului, cu atât își adună mai multe provizii. Ei uită că nu iau cu dânșii, dincolo, bogățiile, ci numai păcatele pe care le săvârșesc, adunând bogății. Ce nebunie, să lași aici, pe pământ, profitul și să duci cu tine numai paguba; să lași altora plăcerea și să iei cu tine chinul și suferința; să faci atâta caz de bunurile acestei lumi care trece și să nu te îngrijești de sufletul care este nemuritor! Îi scrie apostolul Paul ucenicului său Timotei:

Noi n-am adus nimic în lume și nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Așadar, dacă avem cu ce să ne hrănim și cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în lațul Satanei și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare care îi scufundă pe oameni în prăpăd și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (1Tim 6,7-10).

Pentru a nu cădea în păcatul avariției, să ne îndreptăm privirea spre ieslea din Betleem în care zace cel care, după cuvântul sfântului Paul, deși era bogat, s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogățim (cf. 2Cor 8,9) și să spunem cu Charles de Foucauld: Doamne, "nu știu dacă este cineva care să te poată contempla în peștera [din Betleem] și să mai rămână bogat; eu unul nu pot".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire