pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprins

Urcarea Sinaiului

Subiectul noii serii de meditații pe care o începem este Decalogul; cele zece porunci spunem noi, cele zece cuvinte cum spun evreii mult mai exact având în vedere etimologia cuvântului decalog: deca=zece și logos=cuvânt.

Să încercăm în această meditație să urcăm Muntele Sinai - Gebel Musa, cum îi spun arabii, adică Muntele lui Moise - și să ajungem pe piscul înalt unde, potrivit tradiției, Dumnezeu i-a înmânat lui Moise Tablele Legii. Vom face acest urcuș cu mintea, cu imaginația noastră, dar urcarea reală a Muntelui Sinai este o experiență extraordinară și de neuitat. O recomand celor care au posibilitatea să o facă măcar o dată în viață.

La poalele muntelui se află renumita mănăstire Sfânta Ecaterina. Nefiind nici un hotel în inima pustiului, pelerinii dorm sub cerul liber privind cu nesaț puzderia de stele luminoase, înțelegând ce îi promitea Dumnezeu lui Abraham când îi spunea: "Voi face din tine un popor numeros ca stelele cerului". Drumul care duce spre vârful muntelui pornește chiar de lângă zidurile mănăstirii. Pelerinii se scoală noaptea și pornesc la drum pe la ora trei ca să fie sus pe vârful muntelui la răsăritul soarelui. E un drum făcut din patru mii de trepte tăiate în stâncă de monahii primelor veacuri ale Bisericii. E un drum greu, pe alocuri treptele sunt înguste, neregulate, în loc, printre stânci cu forme apocaliptice, cu pietre tăioase. Ești nevoit din loc în loc să escaladezi stâncile pe brânci. Aceste trepte le avea sub ochi Sfântul Ioan Climac sau Scărarul, stareț la mănăstirea Sânta. Ecaterina pe la anul 600, când scria renumita sa lucrare ascetică "Scara desăvârșirii".

Pe la jumătatea urcușului este o poartă de piatră: Poarta mărturisirii păcatelor. Pelerinii primelor veacuri nu treceau de această poartă înainte de a se arunca în genunchi și a cere iertare, amintindu-și de cuvintele psalmistului:

"Cine va urca pe muntele Domnului?
Cine va sta în locul său cel sfânt?
Cel care are mâinile nevinovate și inima curată
" (Ps 24,3-4).

Ajuns, după trei ore de mers, pe vârful muntelui, la o înălțime de 2.244 metri, la locul teofaniei, la răsăritul soarelui, în fața ochilor se deschide o priveliște cu neputință de descris. Cât vezi cu ochii, de la Canalul de Suez la vest, până la Eilat la est, piscurile munților mai mici și pereții uriași de granit parcă se nasc aici din veșniciile de piatră ale lui Dumnezeu. Totul parcă așteaptă un cuvânt din gura lui Dumnezeu. În acest loc, cum spune Origene "aerul e mai curat, cerul mai accesibil și Dumnezeu mai aproape". Fără să vrei, rostești cuvintele pe care le-a rostit aici Moise: "Doamne, arată-mi fața ta!"

Muntele acesta al lui Moise este un munte misterios; pare să fie pretutindeni și în nici un loc precis. În Biblie e numit când Sinai, când Horeb, întotdeauna este "muntele cel sfânt al Domnului". Aici locuiește "Dumnezeul Sinaiului" care este același cu Dumnezeul lui Abraham. Și oricine îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, din orice parte a pământului ar veni aici la acest munte ajunge. Aici ajunge Moise venind dinspre Egipt, aici ajunge profetul Ilie, pornind din direcția contrară, dinspre Israel, după o călătorie grea de 40 de zile și 40 de nopți.

De fapt muntele acesta misterios al Domnului e mai presus de toate înlăuntrul nostru. Spune atât de frumos un poet mistic din Evul Mediu, Angelus Silesius:

"Eu sunt un munte în Dumnezeu și trebuie să fac urcușul în mine însumi pentru ca Dumnezeu să-mi dezvăluie chipul său drag".

Dumnezeu a revelat Decalogul nu o dată, ci de trei ori. Mai înainte de a-l săpa în tablele de piatră, l-a săpat în conștiința omului.

Când Cain săvârșește cea dintâi și cea mai bestială crimă din istoria omenirii, Decalogul nu fusese dat încă lui Moise. Dar Cain purta porunca a cincea săpată în conștiința sa. După ce a încălcat-o s-a înspăimântat și a spus: "Păcatul meu e prea mare, ca să poată fi iertat. Iată că tu mă izgonești astăzi de pe fața pământului; eu voi trebui să mă ascund de fața ta și să fiu pribeag și fugar pe pământ; și oricine mă va găsi, mă va omorî" (Gen 4,13-14).

Pe vremea lui Noe, Decalogul nu fusese dat de Dumnezeu lui Moise. Dar oamenii corupți de pe vremea lui Noe aveau săpate poruncile a șasea și a noua în inimile lor și știau că le încalcă. Altminteri Dumnezeu ar fi fost nedrept să-i pedepsească atât de drastic, trimițând asupra lor potopul. Același lucru se poate spune despre Sodoma și Gomora.

Decalogul a fost revelat lui Moise cu circa 1 200 de ani înainte de Cristos. Dar preceptele Decalogului erau cunoscute cu 4.000 de ani înainte de Cristos în Orient. Le găsim scrise în Codul lui Hammurabi, în Mesopotamia, și în Cartea mărturisirilor morților, în Egipt.

Sinai-ul este așadar înlăuntrul nostru. E necesar un urcuș greu, obositor, care face să ne sângereze picioarele, pentru a ajunge la piscul muntelui din noi, ca acolo să-l descoperim pe Dumnezeu sau, mai exact, ca să descoperim chipul și asemănarea întipărite de Dumnezeu în noi și odată cu chipul lui Dumnezeu, întipărit Decalogul, Cele Zece cuvinte ale lui Dumnezeu.

Cea mai bună călăuză în călătoria spre noi înșine este Sfântul Augustin care scrie în Confesiunile sale: "Intră din nou în inima ta, tu care ai devenit un străin pentru tine însuți, prin faptul că rătăcești în afara ta. Nu te cunoști pe tine însuți și îl cauți pe cel care te-a creat! Intră în inima ta; examinează acolo ceea ce poate percepi din Dumnezeu, pentru că acolo se află chipul lui Dumnezeu... În omul interior locuiește Adevărul".

Cuvinte valabile mai ales pentru oamenii timpurilor noastre care trimit sonde spațiale spre extremitatea sistemului solar, dar nu sunt capabili să sondeze propriul lor interior; vor să-i descopere pe extratereștri, ființele de pe Marte, dar sunt străini sieși, nu se descoperă și nu se cunosc pe ei înșiși.

La fel de profunde sunt cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, rostite la Angelus, în ziua de 19 octombrie 1986:

"Iată adevărata dimensiune a omului. Omul este capabil să intre în el însuși. Omul e singura creatură din această lume care poartă în ea o interioritate, o conștiință, o responsabilitate. Toate acestea înseamnă dimensiunea spirituală a omului. Întrebați conștiința voastră. În ea Dumnezeu a scris codul valorilor autentice, pe baza cărora puteți să construiți în voi un bărbat adevărat, o femeie adevărată. Acest cod Dumnezeu l-a săpat într-o zi în piatră pe Muntele Sinai și l-a încredințat Poporului ales pe Tablele Decalogului. Acest cod Cristos îl propune din nou în Evanghelie, arătându-l, sintetizat, în porunca iubirii. Totuși el se află scris dintotdeauna în conștiința fiecărei ființe umane, chiar și a acelora care nu cunosc Legea revelată.

A reda forță glasului conștiinței, aceasta este prima și fundamentala exigență pentru a realiza o adevărată creștere umană. Aceasta este totodată principala contribuție pe care puteți și trebuie să o aduceți lumii. Istoria nu este făcută numai din evenimentele exterioare; ea este scrisă mai presus de toate din interior: este istoria conștiințelor umane, a victoriilor sau a înfrângerilor morale. Progresul omenirii nu se măsoară atât în termeni de cuceriri tehnologice cât mai ales cu metrul sensibilității morale realizate de membrii ei".

Știm cum definește Sfântul Toma de Aquino legea naturală, Decalogul scris de Dumnezeu în inima omului: impressio divini luminis in nobis. Legea naturală întipărită în noi e nedespărțită de chipul luminos al lui Dumnezeu întipărit în noi. Legea naturală e o rază a legii eterne oglindită în noi. În măsura în care întunecăm chipul lui Dumnezeu din noi, stingem și această lumină a legii lui Dumnezeu din noi. Rugăciunea lui Moise: Doamne, arată-mi chipul tău din mine! înseamnă : Doamne, arată-mi legea, Decalogul tău din mine!

Ca și urcușul Sinaiului adevărat, și în urcușul Sinaiului interior spre piscul unde Dumnezeu își revelează chipul și Decalogul este o poartă a mărturisirii păcatelor, unde cădem în genunchi și ne amintim de cuvântul psalmistului:

"Cine va urca pe muntele Domnului?... Cel care are mâinile nevinovate și inima curată".

Sfântul Pavel ne spune că în această lume noi îl vedem pe Dumnezeu "ca într-o oglindă" (1Cor 13,12). Oglinda e inima, e conștiința noastră. Dacă e curată, vedem chipul lui Dumnezeu și Decalogul oglindindu-se în conștiința noastră. Altminteri nu se vede nimic sau se vede complet deformat. Există lacuri de munte cu apa atât de curată, atât de liniștită, încât, într-o fotografie, nu-ți dai seama care sunt munții adevărați și care sunt cei ce se oglindesc pe suprafața apei. Nu același lucru se poate spune dacă apa e murdară sau tulbure.

Sfântul Pavel vorbește în scrisoarea către Romani despre legea scrisă în inima celor care nu au auzit niciodată de Legea dată lui Moise:

"Când păgânii, deși nu au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care nu au lege, își sunt singuri lege. Și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele" (Rom 2,14-15).

Dar inima și gândurile lor s-au întunecat, glasul Legii scrise în conștiința lor a amuțit când a dispărut chipul lui Dumnezeu întipărit în ei. Mai exact, au schimbat chipul și slava Dumnezeului nemuritor cu chipul care seamănă cu omul muritor, cu păsări, cu dobitoace cu patru picioare și cu târâtoare. Au acoperit chipul lui Dumnezeu cu un strat de murdărie lăsându-se pradă necurăției, urmând poftele inimii lor, necinstindu-și singuri trupurile. În continuare, Apostolul dă o listă întreagă de patimi scârboase, cum le numește el, printre care homosexualitatea, desfrâul, lăcomia, viclenia, bârfa, trufia, obrăznicia, neascultarea (cf. Rom 1,18-32).

În biserica San Pietro in Vincoli din Roma se găsește impunătoarea statuie a lui Moise, capodopera lui Michelangelo. Cu fața radiind de lumina întâlnirii cu Dumnezeu, cu tablele Legii în mâini, figura lui Moise este atât de impresionantă și vie, încât se spune că Michelangelo, fascinat de statuia care a ieșit din mâinile sale, când a fost gata, a lovit cu ciocanul în genunchii statuii, strigând: Vorbește Moise! De ce nu vorbești?

Moise e înlăuntrul fiecăruia dintre noi. E în conștiința noastră. Noi putem face ce n-a reușit să facă Michelangelo cu Moise al său sculptat în marmură. Dacă glasul conștiinței din noi a amuțit, îl putem trezi, îl putem face să vorbească din nou.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire