pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

Tablele Legii

Scria Sfântul Irineu în primele veacuri ale Bisericii: "Încă de la început Dumnezeu întipărise în inima oamenilor preceptele legii naturale. Apoi s-a mulțumit să le reamintească: acesta a fost Decalogul".

Însuși Moise evocă în cartea Deuteronom-ului cum a fost promulgat Decalogul:

"Adu-ți aminte de ziua când te-ai înfățișat înaintea Domnului, Dumnezeului tău, la Horeb; când Domnul mi-a zis: «Strânge poporul la mine! Căci vreau să-l fac să audă cuvintele mele, ca să învețe să se teamă de mine tot timpul cât vor trăi pe pământ; și să-i învețe și pe copiii lor să le păzească».

Voi v-ați apropiat și ați stat la poalele muntelui. Muntele era aprins și flăcările se ridicau până în inima cerului. Era întuneric, nori și negură deasă.

Și Domnul v-a vorbit din inima focului; voi ați auzit sunetul cuvintelor lui, dar n-ați văzut nici un chip, ci ați auzit doar un glas.

El și-a vestit legământul său, pe care v-a poruncit să-l păziți, cele zece porunci;și le-a scris pe două table de piatră" (Deut 4,10-13).

E tradiția Bibliei, confirmată deja de Sfântul Augustin că pe prima din cele două table de piatră erau scrise poruncile referitoare la Dumnezeu, adică primele trei, iar pe a doua, cele referitoare la aproapele, adică următoarele șapte. Și tot Sfântului Augustin îi aparține formularea catehetică a Decalogului; cele zece porunci așa cum le-am învățat de mici copii pe genunchii mamei.

Decalogul, care în realitate este o sinteză a întregii Legi a Vechiului Testament, îl găsim în Sfânta Scriptură în două versiuni:prima în Exod, cap. 20, a doua în Deuteronom, cap. 5. Cele două versiuni sunt aproape identice. Există totuși două mici deosebiri. Prima cu privire la respectarea Sabatului. În Exod, Sabatul e memorialul odihnei Domnului în a șaptea zi, când Domnul și-a terminat lucrarea. În Deuteronom, Sabatul e memorialul eliberării din sclavia Egiptului: evreul să-și amintească sâmbăta că și el a fost sclav în țara Egiptului, de aceea să-și lase liber în această zi nu numai sclavul și servitorul, dar și animalul din bătătură. A doua deosebire se referă la ultima poruncă. În Exod primul lucru interzis de a fi poftit este casa, după care urmează femeia, sclavul, sclava, boul și măgarul. În Deuteronom ordinea se schimbă; pe primul loc trece femeia, după care urmează casa, sclavul, boul și măgarul.

Dar să revenim la cuvintele Sfântului Irineu de la început. Dumnezeu a voit să sape din nou în piatră Decalogul pe care l-a săpat de la început în conștiința fiecărui om. De ce? Ca să vedem mai bine, mai limpede, mai sigur ce purtăm în noi înșine. În voința noastră și în mintea noastră avem o rană ca moștenire lăsată de păcatul primului om. Fiindcă voința ne este bolnavă, spune Sfântul Augustin, poruncile lui Dumnezeu ne provoacă repulsie, așa cum o mâncare bună ne provoacă repulsie când suntem bolnavi, așa cum lumina devine insuportabilă când ochii ne sunt bolnavi.

Același lucru ni-l spune în cuvinte simple Sfântul Francisc de Sales:

"Mulți respectă poruncile, așa cum înghiți medicamentele, mai mult de teamă că se osândesc când vor muri, decât din plăcerea de a trăi pe placul Mântuitorului. Astfel, după cum sunt persoane care, oricât ar fi de plăcut un medicament, îl iau cu strângere de inimă numai pentru că poartă numele de medicament, tot astfel sunt suflete care se îngrozesc de faptele poruncite, numai pentru că sunt poruncite".

Sfântul episcop de Geneva ilustrează această realitate cu cazul unui cetățean din Paris care trăise fericit și mulțumit optzeci de ani în acest oraș, fără să iasă vreodată afară din el. Dar când regele i-a poruncit să rămână în Paris până la sfârșitul zilelor sale, omul a plecat imediat la țară, lucru pe care nu l-ar fi făcut niciodată dacă regele nu i-ar fi poruncit să rămână în oraș.

Mintea ne este și ea rănită. Și de aceea omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu își crează, își plăsmuiește un Dumnezeu după chipul și asemănarea sa, care nu este Dumnezeul adevărat, ci un dumnezeu fals, plăsmuit, adică un idol. Erich Fromm, unul dintre cei mai cunoscuți filosofi ai timpurilor noastre ne descrie cum se naște idolul:

"Omul își transferă patimile și calitățile în idol. Cu cât el se golește mai mult pe sine, cu atât idolul se mărește și se întărește. Idolul este înstrăinarea experienței pe care omul o face cu privire la el însuși. Adorând idolul, omul se adoră pe sine... El depinde de idol pentru că numai supunându-se lui își găsește, dacă nu substanța, cel puțin propria sa umbră. Idolul e un lucru și nu are viață. Dumnezeu, dimpotrivă, este un Dumnezeu viu".

Din cauza acestei gândiri false, mulți și-l imaginează pe Dumnezeu ca fiind un stăpân de sclavi autoritar, un tiran care vrea să-și domine, să-și țină în frâu supușii, un invidios care face din lege o barieră ce îl oprește pe om să intre într-un domeniu interzis și să guste și el un pic de fericire și care îl pedepsește aspru când trece bariera.

Să-l ascultăm din nou pe Sfântul Augustin vorbind și el despre idoli, nu despre idolii de lemn sau de piatră ai păgânilor, ci despre idolii creștinilor: "Unul și-l imaginează pe Dumnezeu Creatorul ca pe un mare meșter care combină, aranjează, fixează, dă la strung, întoarce pe toate părțile: e un idol acesta, nu Dumnezeu! Altul și-l imaginează ca pe un mare monarh așezat pe tron: e un idol acesta, nu un Dumnezeu!... Sfărâmați idolii din inima voastră!"

Dacă sfărâmăm idolii și credem ce spune apostolul Ioan, că Dumnezeu este iubire, atunci trebuie să admitem că poruncile lui Dumnezeu nu sunt altceva decât semnul iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu față de oameni.

Ne spune un midraș (midraș=predică iudaică):

"S-au întrebat înțelepții (rabinii): Dacă cele zece cuvinte sunt atât de importante, de ce Domnul nu le-a încredințat imediat după ce evreii au ieșit din Egipt, dar a așteptat până în ziua când au ajuns la Sinai? Ei explică lucrul acesta printr-o parabolă. Un rege a venit să ia în stăpânire o cetate. I-a întrebat pe locuitori: «Vreți să domnesc peste voi?» Ei i-au răspuns regelui: «Ce ai făcut pentru noi tu care pretinzi să domnești peste noi?» Atunci ce a făcut acel rege? A construit ziduri noi pentru a apăra cetatea, a făcut canale pentru a o aproviziona cu apă. A luptat împotriva dușmanilor lor și i-a pus pe fugă. Atunci i-a întrebat din nou: «Vreți să domnesc peste voi?» Acum locuitorii cetății îl cunoșteau bine, de aceea au strigat: «Da, da!» La fel a făcut Domnul cu poporul său: l-a smuls pe Israel din mâinile egiptenilor, a împărțit pentru ei marea în două, a făcut să cadă mana și să iasă apa din stâncă, în sfârșit, a luptat pentru ei împotriva amaleciților. Când la Sinai i-a întrebat: «Vreți să ascultați de Legea (Tora) mea?», ei au răspuns: «Da, vrem!»"

Fiindcă Dumnezeu este iubire, poruncile sale nu sunt o îngrădire, o înăbușire a libertății, ci dimpotrivă, garanția libertății; dacă va ține poruncile, poporul său va trăi în libertate, nu se va mai întoarce în sclavia Egiptului. Comentează scriitorul Origene:

"Fiindcă omul, ca pedeapsă pentru păcat, ajunsese de la libertatea paradisului la sclavia acestei lumi, primul cuvânt al Decalogului, adică cea dintâi dintre poruncile lui Dumnezeu, tratează despre libertate spunând: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din starea de sclavie".

Spune Papa Ioan Paul al II-lea la Angelus în ziua de 31 octombrie 1993: "Omul trăiește și este pe deplin liber în măsura în care observă poruncile lui Dumnezeu."

Decalogul se situează în centrul istoriei poporului israelit. Este promulgat atunci când Dumnezeu încheie alianța cu Israelul, făcând din acesta un popor predilect, ales dintre toate popoarele. Decalogul pe care Dumnezeu îl dă e semnul acestei iubiri excepționale și unice, de aceea cele două table pe care e scris Decalogul vor rămâne permanent în Chivotul Legământului în mijlocul poporului, iar observarea Decalogului, cu bucurie și recunoștință, este semnul iubirii cu care Israelul răspunde la iubirea lui Dumnezeu.

Lucru care rămâne valabil și pentru noi cei care formăm noul Israel. Găsim scris în Catehismul Bisericii Catolice: "Poruncile... sunt răspunsul la inițiativa de iubire a Domnului. Ele sunt recunoștință, cinstire a lui Dumnezeu și cult de mulțumire. Sunt cooperare la planul pe care Dumnezeu îl urmărește în istorie" (Cf. nr. 2062).

Dumnezeu ne-a dat Decalogul pentru ca să ne salvăm viața. Decalogul e o chestiune de viață și de moarte. Încălcarea lui coincide cu sinuciderea. De aceea Isus spune: "Dacă vrei să intri în viață păstrează poruncile".

E greșit să ne închipuim că Dumnezeu întâi l-a făcut pe om și apoi a venit și i-a impus poruncile sale. Poruncile țin de însăși structura ființei umane: le observi, trăiești; nu le observi, mori. Dacă ne vom convinge că Dumnezeu vrea doar binele nostru prin poruncile sale le vom iubi și vom înțelege ce vrea să spună dictonul: ubi amatur, non laboratur: dacă le iubești, nu le simți povara.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire