pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alți dumnezei în afară de mine.
Să nu-ți faci chip cioplit
casă te închini lui.

Să nu ai alți dumnezei în afară de mine

Inima omului e o fabrică de idoli. Această tristă realitate ne-o amintește Papa Ioan Paul al II-lea:

"Omul se prosternă în fața a o mie de idoli și sfârșește prin a fi dezbinat în el însuși, devine sclavul lucrurilor. Și ne mai mirăm apoi că omenirea este un teatru trist de război, de violențe, de tragedii fără sfârșit? «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău..., să nu ai alți dumnezei în afară de mine» (Ex. 20.2). Prima poruncă a Decalogului stă la temelia tuturor celorlalte și este fundamentul vieții umane. Nu e vorba, preaiubiților, de pretenția unui tiran, nici de capriciul unui despot; e vorba mai degrabă de glasul îndurerat al Creatorului care, în ciuda infidelităților noastre, nu încetează să ne trateze ca pe niște copii. A-l recunoaște de stăpân e, prin urmare, prima noastră datorie; e însăși condiția mântuirii noastre" (Angelus, 14.03.1993).

La popoarele în mijlocul cărora trăia poporul evreu, cerul și pământul erau pline de forțe supranaturale, de divinități: sus, soarele, luna, stelele; jos, copacii, stâncile, râurile, marea, munții. Armata aceasta de zei sufocau viața oamenilor. Capricioși și iuți la mânie cum erau, pretindeau nenumărate rituri, exorcisme, jertfe, chiar jertfe omenești, spre a se lăsa îmbunați. Oamenii erau sclavi ai multor tabu-uri, legați cu mii de interdicții, de inhibiții, de superstiții. Cerând monoteismul și monolatria prin porunca întâi a Decalogului, Dumnezeu nu vrea să-și impună hegemonia asupra celorlalte divinități, nici nu vrea să îngrădească libertatea cuiva. Nu e vorba, cum spunea Sfântul Părinte în citatul de mai sus, de pretenția unui tiran sau de capriciul unui despot. Dimpotrivă, el iubește și prețuiește libertatea poporului său și a fiecăruia în parte. Nu vrea ca poporul său, abia eliberat din sclavia Egiptului, să cadă din nou în sclavia idolilor, a falselor divinități: "Să nu ai alți dumnezei în afară de mine, să nu-ți faci chip cioplit la care să te închini dacă vrei să-ți păstrezi libertatea pe care ți-am dăruit-o".

Dar lucru paradoxal și de neînțeles! Omul nu iubește libertatea, dimpotrivă, iubește sclavia, lanțurile. Sunt puțini, o elită, cei care iubesc libertatea și se străduiesc să trăiască liberi. Mulțimea preferă sclavia. Eram copil când a murit Stalin, unul din cei mai mari tirani pe care i-a cunoscut omenirea. Dar nu pot să uit lacrimile celor care plângeau dezolați la moartea lui. Ne sunt încă proaspete imaginile de la televizor la moartea altui mare dictator: Mao-Țe-Dun. Am văzut coloana nesfârșită de chinezi care plângeau nemângâiați trecând pe lângă sicriul tiranului. Cadavrul lui Lenin n-a fost nici acum aruncat din mausoleul din Kremlin, deși conservarea lui costă sute de milioane de dolari pe an; zilnic, de șaptezeci și ceva de ani e tratat, scăldat cu soluții speciale. Nu se poate renunța; poporul s-ar revolta dacă ar fi scos de la locul lui.

Libertatea are riscurile ei. Sclavia are avantajele ei: tragi la jug, dar ești în siguranță, ai un stăpân. Abia eliberat de sclavie evreii au și fost cuprinși de nostalgia vremurilor bune când erau sclavi în Egipt. Aveau acolo existența asigurată. Își aminteau de oalele cu carne, de ceapa și usturoiul din Egipt, dar uitaseră de munca forțată și de bicele care le loviseră spinarea.

N-au putut suporta multă vreme libertatea. După ce abia gustase libertatea, ajuns la poalele Sinaiului, poporul ales cade în păcatul idolatriei. "Poporul, văzând că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron și i-a zis: «Haide! Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră, căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a întâmplat cu el". Aaron a cerut cerceii din urechile femeilor și fetelor și a făcut din ei un vițel turnat. "Și ei au zis: «Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului!» Aaron a zidit un altar înaintea lui... A doua zi s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut. Apoi s-au sculat să danseze" (Ex 20).

Vițelul acesta turnat era în realitate un tăuraș. Taurul era în Orientul antic idolul și simbolul fecundității și al forței. Și astăzi se spune în satele noastre despre un bărbat cunoscut ca mare desfrânat că e taurul satului. Și azi toreadorii la coridă se luptă cu taurul, cunoscut pentru forța și violența sa.

Tăurașul acesta turnat de evrei în pustiu este simbolul celor trei forme principale de idolatrie antică și modernă: idolul sexualității, idolul puterii și idolul banului.

Idolul sexualității. Filosofia, literatura dominantă, filmele, comportamentul general al lumii divinizează sexualitatea, văzând în descătușarea fără limite a acestui instinct eliberarea totală a omului și realizarea lui deplină. Totul e sacrificat pe altarul acestui idol: trupul, sufletul, sănătatea (să ne gândim numai la milioanele de victime ale SIDA), onoarea, familia, mântuirea veșnică fiindcă, spune Apostolul Pavel, "desfrânații n-au loc în împărăția lui Dumnezeu"... Idolul promite eliberarea și aduce în schimb cea mai rușinoasă formă de sclavie. E sclavia despre care Sfântul Pavel le scria Romanilor: "După cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre sclave ale necurăției și fărădelegii, astfel încât săvârșeați fărădelegea, tot astfel acum trebuie să vă faceți mădularele voastre sclave ale curăției ca să ajungeți la sfințenia voastră" (Rom 6,19).

Idolul puterii, al dorinței de a domina asupra altora. Împărații și regii antichității se divinizau pe ei înșiși. Împăratul Constantin și urmașii lui, multă vreme, deși creștini, chiar dacă nu s-au divinizat, purtau titlul de Pontifex Maximus (Mare Preot). Toți tiranii moderni de tip fascist sau stalinist, chiar dacă au fost atei, s-au divinizat, au considerat că au o misiune divină, mesianică în lume, au pretins cult idolatric, cult al personalității sau liturgie a neantului, cum se mai numește. Ne mai stăruie pe retină imaginea procesiunilor și mitingurilor cu icoana idolului, iar în urechi osanalele înălțate celui mai iubit fiu al poporului.

Toți acești idoli, întruchipând forța divinizată a taurului, se proclamă eliberatori ai omenirii, așezându-se în locul lui Dumnezeu.

Ascultați cuvintele lui Hitler:

"Noi luptăm împotriva celui mai vechi blestem pe care omenirea l-a luat asupra sa. Noi luptăm împotriva pervertirii sfintelor noastre instincte. Acest Dumnezeu al deșertului, acest despot asiatic, prost, stupid, gelos, cu puterea sa de a dicta legi!... Acest diabolic: «tu trebuie, tu trebuie!» Și acest ridicol: «nu trebuie». Afară din sângele nostru acest blestem al muntelui Sinai!... Să nu furi? Fals! Toată viața e o hoție... va veni ziua când, împotriva acestor porunci voi ridica tablele unei noi legi. Iar istoria îi va recunoaște mișcării noastre meritul de a fi înfăptuit cea mai mare bătălie pentru eliberarea omenirii... Noi luptăm... împotriva blestemului așa-zisei morale... Noi luptăm împotriva așa-zisului Decalog" (Eine Unterhaltung mit Hitler). Iar Hitler a eliberat omenirea exact ca și tiranii comuniști.

Idolul banului, al aurului. Vițelul căruia i s-au închinat evreii și în jurul căruia au dansat era de aur. La ora actuală acest idol: banul, aurul, capitalul dictează destinul popoarelor și al indivizilor. Totul e sacrificat pentru ban. Nu mai contează ce ești, contează numai cât ai. Mamona, idolul prin excelență pe care îl condamnă Cristos: "Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni... Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și Mamonei" (Mt 6,24). E idolatrie. Le spune Sfântul Pavel și Efesenilor și Colosenilor: cel lacomi de bani, de avere e închinător la idoli (Cf. Ef 5,5; Col 3,5).

Sfântul Părinte, în textul citat, vorbește de o mie de idoli în fața cărora se prosternă omul. Toate realitățile acestei lumi când sunt absolutizate, divinizate, când din realități penultime devin realități ultime, se transformă în idoli. Găsim scris în Catehismul Bisericii Catolice: "Idolatria nu se referă numai la cultele false ale păgânismului. Ea rămâne o tentație constantă a credinței. Ea constă în a diviniza ce nu este Dumnezeu. Este vorba de idolatrie atunci când omul cinstește o creatură în locul lui Dumnezeu, fie că e vorba de zei sau demoni (de exemplu, satanismul), fie de putere, plăcere, rasă, strămoși, stat, bani, etc..." (2113).

Dacă întotdeauna omul s-a închinat la un idol sau altul, timpurile noastre cunosc o formă de idolatrie nemaiîntâlnită în trecut: o idolatrie globală, totală. Închinarea la toți cei o mie de idoli, închiși ca într-un panteon al tuturor idolilor în cuvântul «lume». Spune iarăși Papa Ioan Paul al II-lea: "Lumea, în special lumea complexă a produselor omului, devine, într-un fel, un dumnezeu pentru om. Secularismul divinizează, spre a spune așa, lumea. Ca atare omul trăiește ca și cum Dumnezeu nu ar fi Creatorul lumii cu tot ce cuprinde ea, cu toate bogățiile și resursele sale" (1.03.1987).

Fabrica de idoli poate funcționa foarte bine și în interiorul Bisericii la cei la care nu ne-am aștepta. Aspectul cel mai șocant al idolatriei de la poalele Sinaiului e faptul că cel care a făcut vițelul de aur a fost tocmai un preot: Aaron, preotul Dumnezeului unic și adevărat.

Cum vom putea să ne salvăm de idolatrie?

Mai întâi eliberându-ne de iluzie, fiind realiști, rezistând tentației idolatriei, fascinației falsei libertăți. Logica lui Dumnezeu este opusă logicii idolului în ceea ce privește libertatea. Dumnezeu cu îngrădirile, cu poruncile sale, garantează, salvează libertatea. Idolul, ridicând îngrădirile lui Dumnezeu, dă iluzia libertății și aduce sclavia. Asupra acestui lucru Sfântul Pavel le atrăgea atenția Galatenilor: "Fraților, voi ați fost chemați la libertate. Numai să nu faceți din libertate un pretext ca să trăiți după firea pământească (după poftele trupului)... Rămâneți, așadar, tari și nu vă plecați iarăși grumazul sub jugul sclaviei" (Gal 5,13; 5,1).

Apoi, rugăciunea permanentă către unicul Dumnezeu viu și adevărat este de a ne feri de idoli. "Binecuvântat să fii tu Dumnezeul meu, fiindcă m-ai eliberat de idoli, fiindcă ai făcut să te ador numai pe tine și nu pe Isis sau pe Osiris, sau Dreptatea, sau Progresul, sau Adevărul, sau Divinitatea, sau Umanitatea, sau legile Naturii, sau Arta, sau Frumusețea... sau Vidul lăsat de absența ta" (P. Claudel, Cinci ode mari).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire