pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alți dumnezei în afară de mine.
Să nu-ți faci chip cioplit
casă te închini lui.

Numai lui să te închini

Să aprofundăm în această meditație cuvintele Sfântului Pavel din Scrisoarea către Romani, capitolul 1,18-32. Păgânii idolatri "au schimbat slava Dumnezeului nemuritor cu un chip care seamănă cu omul muritor, cu păsări, cu dobitoace cu patru picioare și târâtoare". După învățătura aceluiași apostol, idolatria, fie cea antică, fie cea modernă, are în ea ceva tragic și tulburător, ceva satanic. "De aceea, preaiubiții mei, le scrie Sfântul Pavel Corintenilor, fugiți de închinarea la idoli... Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc păgânii, jertfesc diavolilor și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în comuniune cu dracii" (1Cor 10,14.19-20).

Vrăjitoria, ghicitoria, spiritismul, superstiția este domeniul în care diavolul este ca la el acasă, se mișcă în voie. Fiindcă în toate acestea este vorba de magie, de captarea forțelor oculte spre a se dobândi ceea ce nu se speră să se dobândească de la Dumnezeu și, deci, împotriva voinței lui Dumnezeu. Or, dacă aceste forțe oculte nu sunt de la Dumnezeu, de unde pot proveni dacă nu de la Satana?

Dar pe lângă toate acestea există un păcat cu adevărat cutremurător. Mysterium iniquitatis, l-ar numi Sfântul Pavel, misterul nelegiuirii. E vorba de închinarea directă la diavol care se naște din ura împotriva lui Dumnezeu; e satanismul cu liturghiile sale negre, cu jertfele de animale și chiar de oameni.

S-a lansat în ultima vreme o idee pe care o găsim în multe cărți de teologie, și anume, că marii propagatorii ai ateismului modern, filosofii "morții lui Dumnezeu", de fapt nu l-au ucis pe Dumnezeul adevărat, ci idolii, imaginile, ideile false despre Dumnezeu; au ucis un surogat, o sosie a lui Dumnezeu. Dumnezeul pe care au voit ei să-l ucidă ar fi putut să strige, dacă ar fi avut gură, cum a strigat călăului său acea victimă străpunsă de multe lovituri de cuțit înainte de a primi ultima lovitură: "Tu omori un om deja mort!" "Tu omori un dumnezeu care nu a avut niciodată viață!" Cunoscutul predicator și scriitor R. Cantalamessa ne aduce și o asemănare. Să ne imaginăm că într-o bună zi un dezechilibrat mintal începe să lovească în statuia lui David a lui Michelangelo care se află în fața palatului Signoriei din Florența și apoi strigă triumfător: "L-am distrus pe David al lui Michelangelo! David nu mai e!" Sărmanul, nu și-a dat seama că de fapt originalul statuii a fost dus într-un muzeu, la un loc sigur și că el a distrus o copie a statuii pusă în loc pentru a satisface curiozitatea turiștilor ignoranți! Același lucru l-ar fi făcut toți ucigașii lui Dumnezeu care în timpurile moderne au strigat prin glasul unui dezechilibrat mintal cu numele de Nitzsche: "L-am ucis pe Dumnezeu! Noi suntem asasinii!" Ucigând idolii, imaginile false ale lui Dumnezeu, ar fi rezultat o credință purificată, autentică în Dumnezeu. De fapt, realitatea ne arată că a rezultat în lume ateismul în masă și satanismul care cunoaște astăzi în lume o răspândire nemaipomenită. Hitler, după cum ați reținut din citatul pe care l-am dat într-o meditație anterioară, nu a intenționat să elimine un idol, o sosie a lui Dumnezeu, ci pe Dumnezeul cel viu al Sinaiului. Știm că Hitler și generația lui făceau parte dintr-o sectă satanică. Marx nu a luptat împotriva unei sosii a lui Dumnezeu. Își cunoștea bine ținta. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvire, la rubrica "Cunoștințe de religie" s-a scris: "Cunoștințele sale despre credința și morala creștină sunt destul de clare și bine întemeiate". Ura lui luciferică nu se îndrepta împotriva unui idol mort, ci împotriva Dumnezeului celui viu. Iată, pentru exemplificare câteva versuri din poeziile lui:

"Cu dispreț îmi voi arunca mânușa drept în fața lumii
Ca să văd prăbușirea acestui uriaș pitic,
A cărui cădere nu-mi va înnăbuși înflăcărarea.
După aceea voi pribegi asemenea unui dumnezeu biruitor
printre ruinele lumii.
Și, dând cuvintelor mele o forță activă,
Mă voi simți deopotrivă cu Creatorul
"
(Memillan, Marx înainte de marxism).

Sunt indicii suficiente că Marx, ca și Engels și Lenin și Stalin și alți capi ai marxismului și bolșevismului, au fost sataniști; adică închinători la Satana.

Să ne întoarcem la textul Sfântului Pavel din scrisoarea către Romani. Ce i-a făcut pe păgâni să-l părăsească pe unicul și adevăratul Dumnezeu spre a se închina idolilor? Ce le-a întunecat mintea? Păcatul, patimile rele de care s-au lăsat stăpâniți. "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva... oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor". Și, în continuare, Apostolul dă o listă de vreo 30 de vicii în care s-au cufundat idolatrii. Printre altele ei sunt: vicleni, lacomi, invidioși, certăreți, bârfitori, obraznici, trufași, neascultători, lipsiți de cuvânt, dar mai presus de toate curvari. "De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor... i-a lăsat în voia unor patimi scârboase - e vorba de homosexualitate - ...Fiindcă n-au căutat să-l păstreze pe Dumnezeu în conștiința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate... Și s-au închinat creaturii în locul Creatorului". De aici s-a inspirat Sfântul Augustin când a dat cunoscuta definiție a păcatului: "aversio a Deo et conversio ad creaturas" - întoarcerea spatelui lui Dumnezeu spre a te îndrepta spre creaturi. Iubirea de sine, iubirea propriilor patimi împinsă până la disprețul și ura față de Dumnezeu. Idolii sunt proiecții și personificări ale propriilor patimi.

Idolii, cum spune psalmistul, au ochi dar nu văd ce fac închinătorii lor. Au urechi dar nu aud ce vorbesc ei. Au mâini dar nu le mișcă spre a-i pedepsi. Abandonarea Dumnezeului celui viu pentru a trece de partea idolilor orbi și surzi cunoaște o logică foarte simplă: "Dacă există un Dumnezeu viu eu trebuie să-i dau cont de toate faptele mele, chiar de gândurile cele mai secrete!... Ce bine ar fi să nu existe! Dar poate că nu există!... De fapt chiar că nu există! Cu siguranță că Dumnezeu nu există!"

În filosofie și în literatura universală găsim nenumărate mărturii care confirmă vorba Sfântului Augustin din antichitate: "Nemo incredulus, nisi impurus" (Necurăția, mama necredinței).

Libertinului care spunea: "Dacă aș fi crezut în Dumnezeu aș fi părăsit plăcerile", B. Pascal îi răspundea: "Dacă ai fi părăsit plăcerile ai fi crezut în Dumnezeu".

La Bruy?re scria: "Aș vrea să găsesc un singur om modest, cast, cumpătat care să nege existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului. Părerea sa ar putea fi luată în considerare, cel puțin ca un caz individual. Dar un asemenea om eu nu am găsit".

Poetul francez, François Coppée mărturisea după convertire în cartea sa La bonne souffrance: "Când am ajuns la tinerețe și mi-a fost rușine să-mi spovedesc păcatele, mi-am pierdut credința".

Chiar J. J. Rousseau nu ezita să scrie: "Păstrați-vă sufletul în așa fel încât să doriți ca Dumnezeu să existe și nu vă veți îndoi niciodată de existența lui...".

"Domnii mei, a zis într-o zi Chateaubriand în mijlocul unei societăți elegante, puneți mâna pe inimă și mărturisiți pe onoarea voastră: Nu ați avea curajul să credeți, dacă ați avea curajul să trăiți în castitate?"

Deosebit de frumos tratează această problemă Julien Green în jurnalul său din care redau câteva fraze: "Păcatul provoacă în suflet o singurătate pe care nici un cuvânt nu este în stare să o exprime. El îl îndepărtează pe Dumnezeu de la noi; și absolut nu există o prezență adevărată afară de prezența lui Dumnezeu după cum nu există o singurătate adevărată decât aceea de a fi singur fără Dumnezeu. Iubirea și uneori prietenia pot da iluzia că umplu singurătatea obișnuită, dar singurătatea supranaturală numai Dumnezeu poate să o umple. O dorință rea alungată provoacă poate o mare îngenunchere în tot paradisul... Când se instalează în noi păcatul, e cu neputință să te rogi. Sufletul simte dureros singurătatea sa. De fapt el e mort: păcatul l-a ucis... Senzualitatea așterne patul necredinței".

Duhul Sfânt cu lumina sa îl face pe om să vadă chipul și asemănarea lui Dumnezeu cel viu din inima sa. Când păcatul îl izgonește pe Duhul Sfânt, intră întunericul și dispare chipul lui Dumnezeu, care nu e chip cioplit, ci e un strop din însăși viața lui Dumnezeu. Scrie Sfântul Vasile cel Mare:

"Odată curățați de noroiul cu care ne-am murdărit prin păcat și reîntorși la frumusețea dintru început, e posibil să ne apropiem de Duhul Sfânt. Atunci el, ca un soare, găsind ochiul purificat, îți va arăta în el însuși chipul celui invizibil. În fericita contemplare a acestui chip, vei vedea nespusa frumusețe a Arhetipului. Și așa cum corpurile curate și transparente, când o rază le lovește, devin ele însele strălucitoare și reflectă la rândul lor lumina, la fel sufletele care îl poartă pe Duhul Sfânt devin ele însele spirituale și reflectă harul asupra altora".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire