pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alți dumnezei în afară de mine.
Să nu-ți faci chip cioplit
casă te închini lui.

Închinarea

Porunca întâi a lui Dumnezeu ne cere să-i aducem adorație Creatorului. Încercăm în această meditație să descoperim relația dintre cunoașterea personală a lui Dumnezeu, adorație și tăcere. "Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei (în păgânii idolatri), căci le-a fost arătat de Dumnezeu. Într-adevăr, însușirile lui nevăzute, puterea lui veșnică și dumnezeirea lui, se văd lămurit din crearea lumii; când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de el. Așa că nu se pot dezvinovăți" (Rom 1,19-20). Dumnezeu a scris două cărți prin care se face cunoscut oamenilor: prima este lumea creată, a doua este Biblia.

Firmamentul de deasupra noastră este o carte permanent deschisă în care pot citi și analfabeții. Galaxia numită Calea Lactee numără circa o sută de miliarde de stele, mai exact de sisteme solare. Cu telescoapele de care dispune astăzi știința se pot observa vreo zece miliarde de asemenea galaxii. Lumina stelei celei mai îndepărtate pe care o privim a pornit la drum acum patru miliarde de ani în urmă. Omul e ca un fir de praf în univers. Înțelegem strigătul psalmistului: "Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul! Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: "Ce este omul ca să te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?" (Ps 8,1.3-4).

Universul îi aduce Creatorului închinarea cuvenită: "Cerurile proclamă slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor lui" (Ps 19,1).

Și nu numai că îl preamărește pe Creator, dar universul i se supune, îl ascultă cu bucurie: "Dumnezeu trimite lumina și ea merge, și o cheamă înapoi și ea se întoarce și îl ascultă cu cutremur. De dragul lui stelele strălucesc la locul lor și se veselesc. Le cheamă și ele răspund: "Iată-ne!" Ele strălucesc cu bucurie pentru cel care le-a făcut" (Baruch 3,33-35).

Dintre toate cunoștințele omului, scrie Kant în "Rațiunea critică", cea mai importantă este aceasta: că Dumnezeu există. Și Providența nu a voit ca ea să se întemeieze pe subtilitățile raționamentului filosofic, ci a încredințat-o minții naturale obișnuit. Când aceasta nu este pervertită, îl descoperă cu ușurinți pe Creator.

Nu numai existența lui Dumnezeu, dar și unele din însușirile lui, cum este atotputernicia, măreția, frumusețea, bunătatea lui, le descoperim când privim cu băgare de seamă la lucrurile făcute de el.

A doua carte prin care Dumnezeu ni se dezvăluie este Sfânta Scriptură. Dumnezeu rămâne în continuare un mister de necuprins, dar o breșă în acest mister ni s-a deschis. Ne putem potoli setea și foamea de Dumnezeu. Agnosticismul, teologia negativă a cunoașterii absolute a lui Dumnezeu, nu-și are nici o justificare. Scrie în această privință Sfântul Ciril din Ierusalim: "E adevărat că nu pot bea toată apa uni fluviu. Dar pentru aceasta oare trebuie să mor de sete? E adevărat că intrând într-o livadă nu pot mânca toate fructele care sunt acolo. Dar pentru aceasta vrei oare să ies de acolo flămând?"

Dar citind aceste două cărți, cartea naturii și Biblia, încă nu am ajuns la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, suntem doar în drum spre el. Putem cunoaște la perfecție argumentele filosofice ale existenței lui Dumnezeu, putem cunoaște pe de rost Biblia și toată știința exegetică, și să nu-l cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu și să dăm altora argumente filosofice și exegeză savantă dar să nu-l dăm pe Dumnezeu pe care nu-l avem, pe care nu l-am întâlnit și nu-l cunoaștem cu adevărat. Un cunoscut scriitor contemporan spune că cuvintele Scripturii sunt ca niște indicatoare, spre Dumnezeu, care nu îl au în ele pe Dumnezeu. Sunt ca indicatoarele de la marginea drumurilor. Închipuiți-vă, zice el, că plec la Bombay și când văd primul indicator spre Bombay mă întorc acasă. "Ai văzut Bombayul?" - sunt întrebat la întoarcere. "L-am văzut". "Și cum arată?" "E din scândură de culoare albă, cu litere mari de culoare neagră". Sau, imaginați-vă, zice autorul, că într-o noapte îi arăt cu degetul luna unui om cu minte puțină. "Aceasta e luna?" - întreabă omul. "Aceasta". "E frumoasă", și privește fix degetul.

Până acum am vorbit despre ceea ce Sfântul Pavel numește "cunoaștere carnală" a lui Dumnezeu căreia Apostolul îi opune cunoașterea spirituală, acea cunoaștere pe care Duhul Sfânt o trezește în adâncul inimii și care constă în întâlnirea personală cu Dumnezeu cel viu și adevărat. De abia în acest moment are loc actul autentic de adorație a lui Dumnezeu, închinare și aducere de mulțumire pe care păgânii idolatri ai Sfântului Pavel nu i-au adus-o lui Dumnezeu. Tocmai de aceea au căzut în idolatrie, închinându-se creaturii în locul Creatorului.

În cartea Exodului citim că Dumnezeu i-a arătat lui Moise pe muntele Sinai o crăpătură în stâncă în care să se ascundă și de unde va putea să-i contemple slava, când va trece, fără să moară (Cf. Ex 33,21). Comentând acest episod, Sfântul Vasile cel Mare scrie: "Ce este astăzi, pentru noi creștinii, acea crăpătură, acel loc, unde să ne putem ascunde pentru a-l contempla și adora pe Dumnezeu? Este Duhul Sfânt. De unde știu? De la însuși Isus care a spus: "Adevărații închinători îl vor adora pe Tatăl în Duh și adevăr".

Sfântul Pavel nu credea în puterea și eficacitatea cunoașterii carnale a lui Dumnezeu, adică a cunoașterii raționale, pentru a-i converti pe necredincioși - el avea experiența eșecului în discuția cu filosofii din areopagul din Atena - de aceea le scrie Corintenilor: "Deși trăim în firea pământească totuși nu luptăm călăuziți de firea pământească. Căci armele cu care luptăm noi, nu sunt supuse firii pământești ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minții și orice obstacol care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu" (2Cor 10,3-5).

Obstacolul care se ridică împotriva acestei cunoașteri a lui Dumnezeu este zgomotul. Cunoașterea în Duh a lui Dumnezeu nu e o cunoaștere abstractă, ci e un contact direct, personal cu Dumnezeu care se dezvăluie pe sine în adâncul sufletului numai în tăcere. E o cunoaștere care nu poate fi descrisă în cuvinte: o înțelege numai cine o experimentează, după cum, descriind, nu poți face pe cineva să înțeleagă ce miros are trandafirul sau ce gust are mărul: aceste lucruri le poate cunoaște numai cine miroase trandafirul, numai cine mănâncă mărul. Această cunoaștere se naște în tăcere, te lasă fără cuvinte și declanșează în inimă adorația. E o percepere a prezenței lui Dumnezeu, a măreției, a maiestății, frumuseții și bunătății sale care îți taie respirația și îți ia graiul. Aceasta e adorația. De fapt cuvântul adorație provine din două cuvinte latine: ad = la și os, oris = gură. Înseamnă a duce degetul la gură, gestul impunerii tăcerii. Tăcerea e adorație și adorația e tăcere. Tăcerea e actul de adorație al lui Iob după ce a eșuat în încercarea de a pătrunde cu mintea sa misterul lui Dumnezeu: "Iată, eu sunt prea mic; ce să-ți răspund? Îmi pun mâna la gură" (Iob 40,4). A adora, spune admirabil Sfântul Grigore Nazianzenul, înseamnă a-i înălța lui Dumnezeu un "imn de tăcere".

Sunt două feluri de tăcere. Există o tăcere nefericită, în care urlă pustiul, o tăcere pe care omul o umple cu zgomot, cu agitație spre a nu se întâlni cu el însuși și cu propria conștiință; o tăcere esențialmente "monstruoasă" cum se exprimă J. P. Sartre, fiindcă, scrie filosoful existențialist, omul "se găsește singur, rătăcind în această tăcere monstruoasă, liber și singur, fără ajutor și fără scuze, condamnat să decidă, fără vreun sprijin de undeva, condamnat pentru totdeauna să fie liber".

Și există o tăcere fericită, plină de Dumnezeu. După cum cuvântul e limbajul cu care vorbim oamenilor, tăcerea e limbajul cu care sufletul vorbește lui Dumnezeu și limbajul cu care Dumnezeu vorbește sufletului, dezvăluindu-i tainele pe care el le dezvăluie numai pruncilor, adică celor care nu știu să vorbească. Vorba e de argint, tăcerea e de aur.

Nicicând n-au fost în Biserică atâtea congrese, întruniri, simpozioane, discuții, dezbateri pe teme teologice și biblice ca în zilele noastre; vorbe, vorbe și iarăși vorbe. Rezultatul? Mulți, mai ales tineri, se îndreaptă spre sectele orientale, spre budism, acolo unde este cultivată tăcerea ca mijloc de întâlnire cu divinitatea. Scria nu de mult un misionar italian din Africa: "Noi suntem chemați să răspundem unei nevoi fundamentale a oamenilor, nevoii profunde de Dumnezeu, setei de Absolut, să le arătăm calea spre Dumnezeu, să-i învățăm să se roage. Iată pentru ce musulmanii în părțile acestea câștigă atâția adepți: ei îi învață pe oameni, imediat și într-o manieră simplă, să-l adore pe Dumnezeu".

"Veniți să ne închinăm și să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Creatorul nostru!" - ne îndeamnă Psalmistul. La imnul Mărire, la liturghie, spunem: "Te lăudăm, te binecuvântăm, te adorăm, te preamărim, îți mulțumim ție pentru slava ta cea mare".

Toate creaturile își unesc glasurile și înalță un imn de adorație, o simfonie Creatorului. În acest concert omul este chemat să fie dirijorul. Scrie fericitul Henric Suso, misticul medieval: "Cântând liturghia, când ajung la cuvintele Sursum corda, îmi imaginez că am în fața mea toate ființele create de Dumnezeu în cer și pe pământ: apa, aerul, focul, lumina și toate elementele, fiecare cu numele său, ca și păsările văzduhului, peștii mării și florile pădurii, toate ierburile și plantele câmpiei, nesfârșitele țărmuri acoperite cu nisip ale mării, firișoarele de praf care se văd în razele soarelui, picăturile de apă căzute sau care sunt gata să cadă, boabele de rouă, care, ca nitșe nestemate, împodobesc pajiștea. Atunci îmi imaginez că sunt în mijlocul acestor creaturi ca un dirijor în mijlocul unui cor uriaș".

Kepler, celebrul astronom, își încheia lucrarea sa intitulată Armonia cosmică cu această rugăciune:

"Mare este Domnul și mare este puterea sa,
înțelepciunea sa nu are margini.
Lăudați-l ceruri, soare, lună, planete,
oricare vă este limba pe care o folosiți
spre a-l lăuda pe Creatorul vostru.
Laudă-l și tu, suflete al meu,
Căci de la el, pentru el și în el sunt toate lucrurile,
atât cele pe care le ignorăm cu desăvârșire,
cât și cele pe care le cunoaștem,
care sunt o părticică neînsemnată.
Lui să-i fie laudă, cinste și mărire
în vecii vecilor! Amin
".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire