pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău.
Să nu ai alți dumnezei în afară de mine.
Să nu-ți faci chip cioplit
casă te închini lui.

Impietatea

"Să nu ai alți dumnezei în afară de mine... să nu-ți faci chip cioplit ca să te închini lui". Dacă așa sună porunca, se pune întrebarea: Cultul adus sfinților, în special Sfintei Fecioare Maria, cultul imaginilor, al icoanelor, al statuilor, nu este o încălcare a poruncii I a lui Dumnezeu? Răspunsul îl găsim în cuvintele Conciliului II Vatican care în Constituția liturgică reafirmă învățătura Bisericii: "Conform Tradiției, Biserica îi cinstește pe sfinți și venerează relicvele lor autentice și icoanele lor". În continuare, Conciliul atrage atenția care sunt cele două scopuri principale pe care le vizează cultul sfinților: "Sărbătorile sfinților proclamă faptele minunate ale lui Cristos în slujitorii săi și oferă credincioșilor exemple vrednice de imitat" (SC 111). Să le tratăm pe rând.

Mai întâi, deci, în sfinți noi îl cinstim pe Cristos, izvorul a toată sfințenia. O realitatea pe care Sfântul Ambroziu o descrie printr-o frumoasă comparație: "Toată sfințenia vine de la Isus Cristos și prin el ne este dăruită. Când sunt expuse la soare mai multe oglinzi, deși toate răspândesc o mare strălucire, deși toate răspândesc raze și văzându-le ai impresia că sunt tot atâția sori, nu există totuși decât un singur soare care strălucește în toate aceste oglinzi cărora le transmite toată strălucirea sa. Astfel încât unul singur este Sfântul, cel care este gloria Tatălui, de la care toți oamenii primesc toată sfințenia lor. Vreau să spun că este Isus Cristos Domnul nostru. Noi toți am primit din plinătatea sa, suntem bogați cu bunurile sale, suntem puternici cu forțele sale".

Și în al doilea rând, cultul sfinților vizează imitarea exemplului de viață, de virtute pe care ei ni-l dau. Ce fel de logică e aceasta, se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, să-i cinstești pe sfinți și să disprețuiești sfințenia?

Când aceste două aspecte lipsesc și se recurge la sfinți numai pentru a dobândi avantaje pământești, materiale, cultul sfinților ușor poate degenera în superstiție, în magie, întrucât iarăși e vorba de captarea forțelor supranaturale, spre a le manipula, spre a dispune de ele după bunul plac. Așa poate fi cazul leneșului care nu se dă la treabă, dar se roagă la Maica Domnului să câștige la loterie ca să aibă din ce trăi, sau a bețivului care își distruge sănătatea cu alcoolul și cu țigara și se roagă sfinților pentru sănătate, a elevului trândav care pierde vremea iar la examen se roagă cu foc la Sfântul Anton și plătește acatiste ca să primească lumină și ajutor.

Un bătrân rabin îi slujise toată viața lui Dumnezeu. Într-o zi s-a rugat lui Dumnezeu: "Doamne, m-am închinat ție și m-am supus legii tale. Am fost un evreu de treabă, dar acum sunt bătrân și am nevoie de ajutor. Doamne, ajută-mă să câștig la loterie, ca să-mi petrec liniștit bătrânețea!" S-a rugat, s-a rugat și iar s-a rugat... Nimic. Au trecut două săptămâni, au trecut două luni, trei, cinci, un an. Tot nimic. După trei ani, rabinul a strigat disperat: "Doamne, fă ceva!" Dumnezeu i-a răspuns: "Mizerabile, fă tu mai întâi ceva. Cumpără măcar biletul de loterie".

Cât privește cultul imaginilor, în Vechiul Testament interdicția oricărei reprezentări a lui Dumnezeu făcută de mâna omului este severă. Dumnezeu a voit să traseze precis hotarul între Creator și creatură: o bucată de lemn sau de piatră cioplită nu poate fi Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi o bucată de lemn sau de piatră cioplită. Atracția popoarelor idolatre în mijlocul cărora trăiau evreii, și știm că păgânii nu aveau noțiunea de creație, pentru ei întregul cosmos era în întregime divin, era puternică. După aventura cu vițelul de aur de la poalele Sinaiului, regele Ieroboam face doi viței de aur: "Regele a făcut doi viței de aur și a zis poporului: "Destul v-ați suit la Ierusalim. Israele, iată Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului!" (2Regi 12,28).

Singura imagine permisă de Dumnezeu în Vechiul Testament a fost aceea făcută de el și întipărită în omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, un chip necioplit de mâini omenești. În plus, au fost permise câteva imagini care prefigurau întruparea Cuvântului, precum șarpele de aramă, chivotul legământului și heruvimii. Dar în Noul Testament situația se schimbă. Precizează foarte bine Catehismul Bisericii Catolice: "Întrupându-se, Fiul lui Dumnezeu a inaugurat o nouă economie a imaginilor. Bazându-se pe misterul Cuvântului întrupat, al șaptelea Conciliu ecumenic de la Niceea (787) a justificat, împotriva iconoclaștilor, cultul icoanelor: cele ale lui Cristos, dar și cele ale Maicii Domnului, ale îngerilor și ale tuturor sfinților" (2131).

Cunoaștem influența iudaismului la curtea bizantină și contribuția pe care iudaismul a avut-o mai târziu la apariția protestantismului. De aceea împărații bizantini iconoclaști și iconoclaștii protestanți, în special Zwingli și Calvin, n-au făcut altceva decât să se reîntoarcă la concepția, la economia Vechiului Testament.

Întrupându-se Cristos, a devenit imaginea, icoana lui Dumnezeu, cum se exprimă Apostolul Pavel: "imaginea și gloria lui Dumnezeu" (1Cor 11,7). Imaginile, sunt o continuare a misterului întrupării Fiului lui Dumnezeu, sunt o prelungire pe pământ a trupului înviat și glorios al lui Isus din cer. Prin imagini înțelegem în primul rând partea vizibilă a liturgiei, riturile liturgice numite simboluri, dar și eicon (icoană) și immago (imagine, chip). Pe același plan cu riturile liturgice stau icoanele, statuile, obiectele de artă sacră. Cu privire la acestea Conciliul ne spune în Constituția liturgică: "Obiectele care aparțin cultului, deci și statuile și icoanele, să fie într-adevăr demne, armonioase și frumoase, semne și simboluri ale realităților supranaturale". Semne și simboluri în înțelesul liturgic al cuvântului: semnele, simbolurile, ca și riturile liturgice, semnifică și conțin ceea ce semnifică.

Rituri, ceremonii, persoane consacrate, icoane, statui, biserici, vase sfinte, toate intră în categoria de imagini sfinte, simboluri ale realităților divine. Catehismul Bisericii Catolice vorbește despre păcatul de impietate, prin care ele sunt profanate; e vorba de sacrilegiu.

Cu privire la sacrilegiu Catehismul notează: "Sacrilegiul constă în a profana sau a trata cu nevrednicie sacramentele și celelalte acțiuni liturgice, precum și persoanele, lucrurile și locurile consacrate lui Dumnezeu. Sacrilegiul este un păcat grav, mai ales când este săvârșit împotriva Euharistiei" (2120). Așadar, sacrilegiul nu se reduce la primirea cu nevrednicie a sacramentelor. Cu nevrednicie sunt tratate sacramentele și celelalte acțiuni liturgice, și deci e sacrilegiu, atunci când nu sunt celebrate conform dispozițiilor normelor liturgice. Exegeții notează faptul că porunca întâi a lui Dumnezeu condamnă în primul rând nu politeismul, ci cultul adus idolilor. De aceea în Vechiul Testament a aduce cult lui Dumnezeu în afara sau împotriva prescripțiilor stabilite de Dumnezeu era un păcat mai grav decât idolatria. În liturgia creștină, cultul adus împotriva legilor liturgice stabilite de autoritatea Bisericii nu este cult adus lui Dumnezeu. Morala îl numește "superstitio cultus superflui" (superstiția cultului inutil).

Sacrilegiu deosebit de grav este profanarea Euharistiei prin primirea ei sacrilegă, cu păcatul de moarte pe suflet. Cunoaștem avertismentul sever făcut de Sfântul Apostol Pavel Corintenilor: "Oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului. Căci cine mănâncă, își mănâncă și își bea propria osândă dacă nu deosebește trupul Domnului (adică dacă nu ține cont de faptul că e vorba de trupul Domnului și nu de o bucată de pâine oarecare). Fiecare, așadar, să se examineze pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta. În această privință sunt între voi mulți infirmi și bolnavi, și nu puțini dorm (1Cor 11,26-30). La fel de șocantă este remarca Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: "Mult mai vinovat și mai temerar decât diavolul este cel care se apropie de altar conștient fiind de păcat grav pe suflet. Diavolii tremură în preajma altarului. Sacrilegul se apropie de altar fără să tremure".

Sacrilegiu este, de asemenea, a profana și a trata cu nevrednicie imaginile sfinte: icoanele, statuile. Nu numai imaginile din lemn, din lut sau din piatră, dar și imaginea pe care Dumnezeu și-a întipărit-o în fiecare om. Iar această imagine este distrusă și profanată la tot pasul. Lumea e plină de iconoclaști: iconoclaști care sărută icoanele din Biserici și de pe pereți, dar profanează icoana lui Dumnezeu din semenii lor. În special cu limba. Observă Sfântul Iacob în scrisoarea sa: limba "este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea îl binecuvântăm pe Domnul și Tatăl nostru și tot cu ea îi blestemăm pe oameni care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu" (Iac 3,8-9). Apelative ca: bou, măgar, catâr, porc, animal și altele luate din limbajul zoologic și adresate mai ales copiilor sunt profanări ale chipului lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu este transformat în chipul dobitoacelor cu patru picioare și al tărâtoarelor, cum spune Sfânta Scriptură.

Cuvintele scriitorului G. Ebeling din cartea sa consacrată celor zece porunci merită să fie reținute: "A-l idolatriza pe om e idolatria cea mai rea. Dar este esența cea mai pură a slujirii lui Dumnezeu a crede în prezența lui Dumnezeu în semenii noștri și a-i lua în serios ca imagini ale lui Dumnezeu și reprezentanți ai săi și a face în așa fel încât în raporturile noastre cu ei să se învedereze frica, iubirea și încrederea datorate lui Dumnezeu".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire