pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a II-a
Să nu spui numele
Domnului Dumnezeului tău în zadar.

Numele lui Dumnezeu

"Să nu spui numele Domnului, Dumnezeului tău în zadar. Căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care va lua în zadar numele lui" (Ex 20,7).

Numele, onoma în grecește. Pentru noi modernii nu are nici o importanță ce nume poartă o persoană. Oricine se poate numi oricum. E o chestie de sentiment și de modă. Pot fi nume de sfinți, pot fi nume botanice: Lăcrimioara sau Viorica sau Crenguța sau Lămâiță, nume zoologice: Mioara, nume astronomice: Stela sau Stelian, nume de sportivi: Eusebiu, Nadia, sau de vedete de film, sau de muzică ușoară, nume de politicieni - cu ani în urmă unii copii au primit la botez numele de Kennedy -, numele de Lenin și de Stalin se punea numai la câini și la cai. Cineva poate să aibă numele de Ion sau Vasile pentru că așa se chema și bunicul.

Dar pentru omul antic al Orientului și pentru Biblie, numele era cu totul altceva. Numele cuiva exprima esența persoanei, se identifica cu persoana însăși. Numele exprima destinul, vocația, misiunea omului. Și a-i schimba numele însemna a-i schimba destinul și misiunea în lume.

"Tu nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Abraham, căci te fac tatăl multor neamuri" (Gen 17,5). "Să nu mai chemi pe nevastă-ta Sarai, ci numele ei să fie Sara. Eu o voi binecuvânta și îți voi da un fiu din ea. Da, eu o voi binecuvânta și ea va fi mama unor neamuri întregi. Chiar împărați de popoare vor ieși din ea" (Gen 17,15).

"Numele tău nu va mai fi Iacob (adică cel, care ține cu mâna călcâiul altuia), ci te vei chema Israel (cel care luptă cu Dumnezeu), căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor" (Gen 32,28). Rahela pe când își dădea sufletul în chinurile nașterii "i-a dat copilului numele de Ben-Oni (fiul durerii mele), dar tatăl l-a numit Beniamin (fiul dreptei)" (Gen 35,18). Simon devine Petru când primește din partea lui Cristos misiunea de a fi piatra de temelie a Bisericii. Saul devine Pavel.

Mai mult, numele unei persoane sau al unei divinități are proprietăți și potențialități magice. A cunoaște și a invoca numele divinităților însemna a-i capta forța, a o domina, a o manipula după bunul plac, în folosul propriu, în scopuri bune sau rele.

Și iată că, de fapt, porunca a doua a lui Dumnezeu reia porunca întâi și o completează, o dezvoltă sub alt unghi. Dacă porunca întâi condamnă folosirea magică a chipurilor cioplite devenite idoli, porunca a doua condamnă folosirea magică a numelui lui Dumnezeu. Și numele lui Dumnezeu poate fi transformat într-un idol. Ca și în porunca întâi, Dumnezeu își apără propria libertate. Așa cum Dumnezeu nu poate fi capturat și închis într-o bucată de piatră sau de lemn cioplit, el nu poate fi capturat și închis într-o formulă, într-un cuvânt, într-un nume, apoi manipulat după bunul plac. Că porunca a doua interzice să se facă din numele lui Dumnezeu un idol, rezultă și din felul cum este formulată ea. Formularea exactă este: Să nu faci deșert, van, pustiu, numele Domnului Dumnezeului tău. Aluzie directă la idoli numiți în Biblie deșertăciune, pustiiciune, nimic.

Iahve, numele pe care Dumnezeu îl dezvăluie lui Moise vine, după interpretarea bibliștilor, de la pronumele posesiv Iau sau Iahu care înseamnă "al meu", subînțelegându-se prietenul meu, vecinul meu, însoțitorul meu, sprijinitorul meu. Exact cum se exprimă femeile la țară: "Când o să vină al meu acasă o să-i spun". Se înțelege bărbatul meu.

În cazul acesta, a invoca numele lui Dumnezeu în rugăciune înseamnă a-l avea pe Dumnezeu aproape, a-l avea ca apărător, însoțitor, sprijinitor. Toate rugăciunile pot fi condensate în această exclamație: "Domnul meu și Dumnezeul meu!"

Însuși Dumnezeu ne-o spune în Cartea Exodului: "În orice loc în care îmi voi aduce aminte de numele meu, voi veni la tine și te voi binecuvânta" (20,24).

Dar când devine însăși rugăciunea păcat împotriva poruncii a doua a lui Dumnezeu? Atunci când se abuzează de numele lui Dumnezeu, atunci când este folosit într-o manieră magică, atunci când se încearcă să se forțeze mâna lui Dumnezeu, atunci când atentăm la libertatea lui, atunci când încercăm să-i captăm forța împotriva lui și să o instrumentalizăm impunându-i voința noastră, după bunul nostru plac. Atunci când refuzăm să fim slujitorii lui Dumnezeu, încercând să facem din el slujitorul nostru, când ne folosim de numele lui Dumnezeu pentru interese care nu au nimic de a face cu interesele lui Dumnezeu.

Câteva cazuri de invocație magică a numelui lui Dumnezeu și de abuz în folosirea lui la rugăciune le găsim în Evanghelie. Astfel sunt cei pentru care voința lui Dumnezeu nu contează nimic în viața lor. Dar Dumnezeu e bun totuși la ceva: să le dea ceva când îi cer, să le stea la dispoziție. "Nu cine îmi zice mie: "Doamne, Doamne", va intra în împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui meu care este în ceruri" (Mt 7,21).

Magie e rugăciunea celor care se roagă ca păgânii care cred că forța rugăciunii constă în numărul de cuvinte pe care le rostesc și nu în iubirea de tată a lui Dumnezeu: "Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați. Să nu vă asemănați cu ei, căci Tatăl vostru știe de ce aveți nevoie, mai înainte ca să-i cereți voi" (Mt 6,7-8).

Magie este rugăciunea ipocriților pentru care rugăciune este ocazie de exhibiționism, un simplu pretext de a se da în spectacol, de a-și etala evlavia în ochii oamenilor: "Când vă rugați să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni. Adevăr vă spun, că și-au luat răsplata. Tu însă când te rogi, intră în camera ta și roagă-te Tatălui tău care este în ascuns. Și Tatăl tău care vede în ascuns te va răsplăti" (Mt 6,5-6).

Tot în acest exhibiționism farizeic și găunos intră acele celebrări și ceremonii făcute cu mult fast care însă nu au nimic de a face cu slava și cu interesele lui Dumnezeu; acele liturghii pompoase care servesc ca simplu pretext de etalare a megalomaniei, a vanității și a ambițiilor omenești: "ut videat Deus gloriam hominum" și nu "ut videat homines gloriam Dei" (ca să vadă Dumnezeu slava oamenilor și nu ca să vadă oamenii slava lui Dumnezeu). Și acesta e un abuz în folosirea numelui lui Dumnezeu în rugăciune. E ăcatul în care pot cădea foarte ușor clericii și politicienii.

Abuz și instrumentalizare magică a numelui lui Dumnezeu găsim și la cei care în rugăciune cer de la Dumnezeu ceea ce pot face ei, căutând în rugăciune o soluție pentru lenea lor.

Un tânăr, dornic de desăvârșire, merge într-o zi pentru direcțiune spirituală la un bătrân sufi (sufi înseamnă mistic musulman). Abia intrat, tânărul spune cu însuflețire: "Învățătorule, încrederea mea în Dumnezeu este atât de mare încât nici nu mi-am legat cămila pe care am lăsat-o afară". "Nesăbuitule, îi răspunde bătrânul, ieși imediat și leagă-ți cămila. Nu-l deranja pe Dumnezeu cu lucruri pe care le poți face tu singur".

Dar porunca a doua nu se reduce la a abuza de numele lui Dumnezeu. Ea are o arie mai largă. Scrie Catehismul Bisericii Catolice: "Porunca a doua interzice să se abuzeze de numele lui Dumnezeu, adică folosirea altfel decât se cuvine a numelui lui Dumnezeu, al lui Isus Cristos, al Fecioarei Maria și al celorlalți sfinți" (2146).

Așadar poate exista un cult greșit, magic al sfinților nu numai în ce privește imaginile dar și în ceea ce priveștem folosirea numelui lor în rugăciune. Când? Atunci când îi invocăm în rugăciune fără a urma viața și virtuțile lor. Căutăm să le acaparăm forța spre a trage profit din ea, profit material, bineînțeles.

În timpuri foarte îndepărtate, cu mult înainte de Prometeu, un om a descoperit secretul aprinderii focului. După această descoperire, și-a luat uneltele și a plecat spre nord, unde trăiau, în munți, niște triburi care tremurau de frig și i-a învățat pe oameni să aprindă focul. Mare fericire pentru acei oameni, să se poată încălzi, să-și poată pregăti mâncarea. După ce le-a descoperit acest lucru, omul s-a dus în altă parte, și apoi în altă parte, neașteptând nici un fel de recunoștință. Toată lumea era entuziasmată și omul devenea tot mai celebru și mai popular. Doi preoți, din acele ținuturi, temându-se să nu le scadă propria popularitate, l-au otrăvit. Ca să nu trezească bănuiala poporului, preoții au făcu o icoană mare a acelui om, au pus-o pe altarul principal al templului, l-au declarat sfânt și au spus poporului să-l cinstească și să-l venereze pe descoperitorul focului. Cu timpul au alcătuit un ritual și o liturgie pentru venerarea lui și a uneltelor sale sfinte puse și ele pe altar ca relicve spre a fi sărutate și venerate. Zeci de ani, sute de ani s-au rugat oamenii, au venerat acel sfânt și obiectele folosite de el. Templul devenise neîncăpător pentru mulțimea pelerinilor, dar focul nu mai exista, fiindcă oamenii uitaseră de mult secretul aprinderii focului.

Citind această anecdotă a lui Anthony de Mello ne gândim la atâtea congregații religioase care fac eforturi mari să-și ridice fondatorii la cinstea altarelor, să li se aducă cult liturgic, la venerează moaștele, dar care sunt în agonie, pe cale de dispariție, fiindcă focul care mistuia inima lor și pe care ei l-au aprins în lume s-a stins. Ne zbatem și noi acum și dorim din toată inima ca fericitul Ieremia și episcopul martir Anton Durcovici să fie înălțați la cinstea altarelor, dar descoperim în noi ceva din focul iubirii de Dumnezeu și de oameni care au ars în inima lor și care i-a împins să-și sacrifice viața pentru Dumnezeu? Avem măcar o vagă dorință de a imita sfințenia, curajul, tăria de caracter și celelalte virtuți care au strălucit în viața lor?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire