pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a II-a
Să nu spui numele
Domnului Dumnezeului tău în zadar.

Înjurătura

Suprema profanare a numelui lui Dumnezeu, este, fără îndoială, înjurătura care constă în a pune alături de cuvântul cel mai sublim care poate fi rostit, alături de numele lui Dumnezeu, al sfinților, al lucrurilor sfinte, un cuvânt sordid, spurcat, trivial. Împăratul Iosif al doilea pe cei care înjurau îi interna în spitalul de nebuni, căci, judeca foarte logic împăratul, cel care înjură nu poate să iasă din această dilemă: dacă cel care înjură nu crede în Dumnezeu îl înjură pe cineva care nu există și un asemenea om, evident, nu poate fi cu mintea întreagă. Dacă totuși crede în Dumnezeu și îndrăznește să-l insulte pe Creatorul și pe Binefăcătorul său de la care are toate inclusiv limba cu care îl înjură, iarăși nu poate fi zdravăn la minte.

Cum se explică această oribilă profanare a numelui lui Dumnezeu? E la mijloc ceva satanic. E un reziduu al mentalității magice păgâne care subzistă în subconștientul oamenilor chiar dacă sunt botezați și care poate răbufni oricând. În mentalitatea păgână antică, măscările, cuvintele triviale rostite aveau puterea magică de a capta forțele supranaturale ale divinităților. Faceți legătura între trei cuvinte care au aceeași origine: măscări, mască, mascaradă. Cine rostea măscări la o mascaradă capta forțele zeului a cărui mască o purta. Dar înjurătura poate fi o expresie a urii directe, satanice împotriva lui Dumnezeu: omul, considerându-se un fel de Prometeu, îl înfruntă pe Dumnezeu, insultându-l în față.

Având în vedere înspăimântătoarea răspândire a acestui păcat, tocmai la popoarele creștine - înjură copilul care abia știe să vorbească, înjură femeile care altădată aveau mai mult bun simț, înjură intelectualii care odată aveau o anumită educație, înjură bătrânii care au înjurat toată viața și coboară în mormânt cu o înjurătură în gură - ne dăm seama cât de adevărată e vorba latinilor: "Corruptio optimi pessima". Se adeverește cuvântul lui Isus care arată dimensiunile pervertirii la un creștin: "Când Duhul cel rău a ieșit dintr-un om (iar din creștin iese la botez), dacă se întoarce înapoi, aduce cu sine alte șapte duhuri mai rele ca el și vor fi cele de pe urmă ale acelui om mai rele decât cele dintâi". Evreii nu înjură; pentru cel care înjură este prevăzut în Vechiul Testament pedeapsa cu moartea. Musulmanii nu-l înjură nici pe Allah, nici pe Mahomed; pedeapsa este la fel de severă. Este încă actual cazul cu autorul Versurilor satanice. Autorul cărții trebuie să stea ascuns și sub pază serioasă. Tribunalul islamic suprem l-a condamnat la moarte și orice musulman îl poate omorî pe autorul cărții care a scris lucruri înjurioase la adresa lui Allah și a Coranului.

Cu ani în urmă un italian care se afla într-o țară musulmană l-a înjurat pe Mahomed într-o manieră italiană de a înjura: Cane di Mahometto! Denunțat de un arab, a fost judecat și condamnat la treizeci de zile de închisoare grea. La proces creștinul s-a apărat cu candoare: " Cum vine asta? L-am înjurat pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe toți sfinții din calendarul creștin și nu am pățit nimic. Acum pentru un câine de Mahomed, proces, arest, închisoare cu pâine și apă!"

Desigur că înjurătura nu-l poate lovi pe Dumnezeu. Scrie teologul R. Laurentin: "Dumnezeu este mai puțin lovit de înjurăturile noastre decât am fi noi dacă o furnică s-ar ridica pe cele două labe din spate și ar striga la noi pe limba ei: porc de om!"

Înjurătura nu-l lovește și nu-și degradează pe Dumnezeu, în schimb îl lovește și-l degradează pe omul care înjură. Sunt foarte cunoscute cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "După cum o piatră aruncată în sus împotriva stelelor nu provoacă nici un rău stelelor ci, căzând înapoi, îl lovește pe cel care a aruncat-o, tot astfel cine îl înjură pe Dumnezeu, nu-i face lui Dumnezeu nici un rău, ci își provoacă sieși moartea veșnică".

"Nihil horribilius blasphemia quae ponit os suum in caelum" scrie Sfântul Ieronim (nimic nu este mai oribil decât înjurătura, decât gura care insultă cerul).

Gravitatea insultei depinde de calitatea persoanei insultate. Una este să insulți un copil, alta este să-ți insulți tatăl sau mama, mai grav este să insulți un înalt demnitar, extrem de grav este să insulți un conducător de stat, infinit de grav este să-l insulți pe Dumnezeu cel infinit, care nu este numai stăpânul, creatorul, binefăcătorul suprem, dar este Tatăl cel bun și iubitor de oameni. Bine a spus cine a spus, că omul care înjură nu are demnitatea unui câine. Câinele nu-și mușcă niciodată stăpânul ci îl apără, iar când turbează, câinele din instinct, fuge de acasă, ca nu cumva, atunci când nu-și mai dă seama pe cine mușcă, să muște mâna stăpânului.

Scuzele pe care le aduc cei care înjură sunt absolut puerile și nu au nici o valoare: am fost nervos, am fost beat, m-am obișnuit să înjur, n-am intenționat să-l ofensez pe Dumnezeu. Cine insultă pe un semen al său și este dat în judecată pentru ultraj nu se poate justifica la proces spunând: am fost nervos, am fost beat, m-am obișnuit să insult, n-am intenționat să ofensez; răspunde de fapta sa și trage pedeapsa. Când e vorba de Dumnezeu lucrurile nu stau altfel.

Pentru extirparea înjurăturii s-au folosit diferite metode. În primul rând, sancțiuni legale dintre cele mai diferite. Împăratul Carol cel Mare a prescris pentru înjurătură pedeapsa cu moartea. Împăratul Frederic al IV-lea bătaia cu vergi. Sfântul Ludovic al Franței celui care înjura îi marca buza de jos cu fierul roșu. O ordonanță din anul 1347 prevedea tâierea buzei superioare la a doua înjurătură și tăierea limbii la a patra. Această legislație a rămas în vigoare în Franța până la Ludovic al XV-lea. În celelalte țări ale Europei i se aplicau celor care înjurau cele mai variate pedepse: smulgerea limbii, perforarea limbii cu ace, trimiterea la galere, bătaia cu vergi. În unele părți, cei care înjurau erau închiși în coșuri și lăsați de mai multe ori la fund în apă, în alte părți erau purtați goi pe stradă în timp ce erau loviți cu biciul. În alte părți erau expuși public în timpul liturghiei la poarta bisericii cu funia la gât, în alte părți erau însemnați pe frunte cu fierul roșu, pe vremea lui Mussolini în Italia înjurătura în public se amenda cu 500 de lire (lira era mult mai puternică decât astăzi).

Pentru eliminarea înjurăturii s-au încercat și diferite metode de transfer, adică de înlocuire a înjurăturii cu alte cuvinte și expresii nevinovate. Mult succes a avut în Franța încercarea Pr. Coton, iezuit, duhovnicul regelui Henric al IV-lea. Una din înjurăturile francezilor era Jarnidieu - prescurtarea lui Je renie Dieu (mă lepăd de Dumnezeu). Coton a propus, și cu ajutorul regelui a reușit să o înlocuiască în popor, cu înjurătura nevinovată Jarnicoton - prescurtarea lui Je renie Cotton (mă lepăd de Coton).

Metodele bazate pe frică pot descuraja înjurătura. Se spune că metodele drastice impuse de Mussolini au avut efecte bune la italieni. Dar adevărata metodă este alta: trebuie educați creștinii la o adevărată cunoaștere și la o adevărată iubire a lui Dumnezeu. Cine îl iubește pe Dumnezeu și se roagă lui cu sinceritate nu simte nevoia de a-l înjura.

Înjurătura la poporul nostru, inclusiv la catolici, a luat proporții incredibile în ultima vreme, dar se pare că toată lumea s-a imunizat, s-a obișnuit, s-a resemnat, a devenit insensibilă la această tristă realitate. E ca și cum nu ar exista problema înjurăturii, ca și cum aceasta nu ar fi o problemă. În ultimii nouă ani de când Biserica a dobândit libertatea de expresie a apărut vreo carte, s-a scris vreun articol în ziarele și revistele religioase, s-a adus discuția la emisiunile de radio și televiziune, s-a luat vreo atitudine, vreo inițiativă oficială împotriva înjurăturii? Un exemplu vrednic de laudă avem în această privință în Italia anilor `20-`30: marea cruciadă de dimensiune națională împotriva înjurăturii. O uriașă mișcare patronată de Pius al XI-lea în care s-a angajat guvernul, generali de armată, intelectuali, artiști, o mișcare ce a mobilizat toate clasele sociale. Inițiative pe toate planurile: rugăciuni, congrese, publicații, conferințe, instrucții mai ales în școli. Marconi a pus la dispoziție stația sa de emisie radio - de abia se inventase - pentru a sensibiliza și conștientiza poporul întreg în fața flagelului înjurăturii. Inițiativa a pornit de la un laic din Verona: Amedeo Balzaro, un mason convertit, autorul unei celebre cărți: Guerra alla blasfemia!. Ideea acestei cruciade i-a venit la o audiență generală cu directorii Apostolatului Rugăciunii la Papa Benedict al XV-lea, când în discursul său, Papa a deplâns acest viciu foarte răspândit și a propus o contraofensivă de ispășire și de rugăciune.

Ne pregătim pentru intrarea în mileniul al treilea. Vă invit să reflectați la tot ce se poate face concret pentru ca tot poporul nostru să intre în mileniul al treilea fără înjurături. Ar fi păcat ca acești ultimi trei ani de pregătire pentru mileniul al treilea să fie ani de vorbe goale, de demagogie sterilă.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire