pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a III-a
Adu-ți aminte să sfințești
ziua Domnului.

Bucuria pascală

Ne aflăm în timpul pascal, mai exact în Duminica mare, care e timpul bucuriei prin excelență. Bucuria învierii Domnului este atât de mare încât ea nu poate fi exprimată într-o singură zi, în Duminica Paștelui, deoarece Biserica s-a văzut nevoită să orânduiască o sărbătoare de cincizeci de zile, de la Paști la Rusalii, Duminica mare, cum o numea Sfântul Atanazie adică o duminică formată din cincizeci de zile, în care răsună cântecul bucuriei pascale "Aleluia".

De fapt, bucuria Învierii Domnului nu poate fi exprimată nici în cincizeci de zile. Ea este izvorul tuturor bucuriilor noastre, de aceea trebuie celebrată și cântată permanent de la naștere până la moarte. Același sfânt Atanazie spunea: "Cristos înviat face din viață o sărbătoare neîntreruptă".

Duminica este, așadar, Paștele săptămânal. E celebrarea săptămânală a Învierii Domnului. De aceea bucuria în zi de duminică e obligatorie. Ne oprim astăzi asupra acestei bucurii pascale, care bucurie de fapt trebuie să însoțească permanent viața noastră, de la naștere până la moarte.

Cunoscutul călugăr rus, Serafim din Sarov, Sfântul Serafim din Sarov pentru ortodocși, saluta pe toată lumea care îi ieșea în cale cu aceste cuvinte: "Bună ziua. Cristos, bucuria mea a înviat! Bună dimineața. Cristos, bucuria mea a înviat din morți! Bună seara. Cristos, bucuria mea a înviat din morți!" Voia să spună: ziua e bună, dimineața e bună, seara e bună fiindcă Cristos a înviat din morți și în inima omului e permanent bucurie, indiferent dacă afară plouă sau e vreme bună, dacă e dimineață sau e seară.

Trăsătura fundamentală a vieții creștine e bucuria. În cunoscutul său roman "Jurnalul unui paroh de țară", scriitorul francez Georges Bernanos punea pe buzele unui personaj aceste cuvinte: "Ți-o spun eu care este contrariul unui popor creștin. Contrariul unui popor creștin este un popor trist". Apostolul Pavel îi îndemna mereu pe creștini la bucurie. "Bucurați-vă mereu în Domnul. Și iarăși vă spun, bucurați-vă. Nu vă neliniștiți de nimic" (Fil 4,4.6).

Unul din papii secolului nostru, întrucât a luat numele apostolului neamurilor, Paul al VI-lea, s-a simțit dator să atragă atenția creștinilor că ei sunt singurii deținători ai bucuriei în lume. În primul său mesaj de Paști la radio spunea: "Creștinismul e bucurie. Credința e bucurie. Harul e bucurie. Oameni buni, fiii mei, frații mei, prietenii mei, nu uitați acest lucru. Cristos e bucuria, adevărata bucurie a lumii. Viața creștină, ce-i drept, e austeră. Ea cunoaște durerea și renunțarea, cere pocăință, își însușește sacrificiul, acceptă crucea și, când e nevoie, înfruntă suferința și moartea. Dar, în expresia ei ultimă, viața creștină e fericirea. Amintiți-vă de discursul-program al lui Cristos, care are în centru tocmai fericirile".

De fapt, ce e bucuria? Răspunsul cel mai bun la această întrebare e cel pe care l-a dat Sfântul Augustin când a fost întrebat ce este timpul: "Mă întrebi ce este timpul? Dacă mă întrebi, nu știu ce este. Dacă nu mă întrebi, știu ce este". Eu nu pot să fac pe cineva să înțeleagă ce este bucuria, oricâte teorii i-aș face, oricâte explicații i-aș da. Bucuria o înțelege numai cel care o gustă, care o trăiește. E o stare de fericire care cuprinde și învăluie întreaga ființă umană, lin, fără să șocheze, ca un parfum care vine neobservat, ca lumina care pătrunde înăuntru fără să spargă ferestrele.

Dacă e totuși să dau o definiție a bucuriei, sunt nevoit să mă opresc la definiția Sfântului Toma de Aquino:

"Gaudium est fruitio conscia de bono stabili".

Bucuria este deci o stare de delectare, de fericire, de mulțumire, legată de un bine pe care îl posezi. Binele de care te bucuri poate să fie de ordin intelectual: știința, cunoștințele care îți împodobesc mintea. Binele poate să fie de ordin moral obținut prin efortul voinței. Așa sunt virtuțile. E bucuria unei conștiințe curate, a stăpânirii de sine, bucuria pe care o simți după ce ai învins o ispită, după un act de renunțare la propriul egoism, după o faptă bună pe care ai făcut-o.

Bucuria poate fi provocată de sentimentele frumoase ale inimii: o iubire curată, o prietenie frumoasă, iubirea părinților, a fraților și a surorilor.

Bucuria poate fi legată de unele satisfacții ale simțurilor: o masă îmbelșugată, contemplarea unui peisaj al naturii, viața intimă a celor căsătoriți.

Aici trebuie să subliniem bine un lucru: plăcerea nu e totuna cu bucuria. Plăcerea e în simțuri, bucuria e în suflet. De plăcere e capabil și animalul, de bucurie e capabil numai omul. Mai mult, omul poate să simtă o bucurie fără margini când nu simte nici o plăcere, când simte o suferință fără margini. În om bucuria poate sta foarte bine împreună cu suferința. E ce ne spune Isus în predica de pe munte: poți să fii însetat și totuși fericit, să plângi, să fii prigonit, și totuși să te bucuri și să te veselești.

Corintenilor, Sfântul Pavel, lovit de tot felul de necazuri, nu găsea cuvinte să-și exprime bucuria ce o simțea în sufletul său: "Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în ciuda tuturor necazurilor" (2Cor 7,4). Sfântul Francisc de Assisi, omul bucuriei desăvârșite, cum a fost numit, a scris extraordinarul imn al bucuriei Cântarea Creaturilor, când zăcea în coliba de la Porțiuncula, sărac, orb, abandonat, șobolanii mâncau din el, nu mai era în stare să se apere.

Chiar o plăcere legitimă la om e întotdeauna bucurie.

Animalul își smulge cât poate din mâncare, se retrage, o devorează de unul singur, apoi se culcă sătul și mulțumit. Pentru om, a mânca înseamnă nu doar plăcerea stomacului, ci bucuria de a fi împreună, de a face sărbătoare. O pisică, privind o pajiște înflorită, un apus sau un răsărit de soare, nu va simți bucuria pe care o simte omul contemplând frumusețile naturii.

Când omul schimbă bucuria cu plăcerea, când face din plăcere scopul vieții sale, nu numai că se coboară la starea de animal, dar devine un animal nefericit. Animalul e satisfăcut de plăcerea pe care i-o cere instinctul, la om plăcerea se transformă în tristețe. Poetul italian G. Leopardi se întreba: "De ce orice animal care stă culcat e mulțumit de tihna lui liniștită, pe când eu când mă întind ca să mă odihnesc sunt cuprins de plictiseală?" Animalul nu e conștient, nu-și dă seama că plăcerea lui e trecătoare. Când și-a umplut stomacul e mulțumit: nu se tulbură, nu se întristează la gândul că va flămânzi din nou. În schimb, omul e conștient că orice satisfacție, orice plăcere e trecătoare; nimicul, neantul, inutilul, absurdul are ultimul cuvânt. Animal trist nu există. Singurul animal trist e omul.

Sfântul Augustin vorbea despre un dublu cancer al sufletului: teama și durerea. Când te bucuri de ceva, bucuria e otrăvită de teama că vei pierde acel ceva; și când l-ai pierdut, vine durerea. Nu poți să te bucuri de sănătate la gândul și teama că o vei pierde și când o pierzi vine durerea. Nu poți să te bucuri de tinerețe și de frumusețe când știi că vine bătrânețea și moartea. Nu poți să te bucuri de bătrânețe când știi sigur că o pierzi și pe aceea. Nu poți să te bucuri de viață când știi sigur că într-o zi o vei pierde. Nu poți să te bucuri de știința agonisită, de frumusețile naturii, de funcțiile și celebritatea agonisite, de averile adunate, când știi că la moarte pierzi totul. Nu poți să te bucuri de părinții, frații, surorile, prietenii pe care îi iubești, știind că într-o zi îi vei pierde cu siguranță. Faptul că omul e conștient de această situație, face ca el să fie singura ființă tristă și nefericită. Ceea ce îl făcea pe filosoful Nietzsche să spună că "omul este animalul cel mai nereușit din univers".

Gândul că totul se pierde cu moartea, cu dispariția în neant, face ca în loc să te bucuri mai mult cu cât aduni și posezi mai mult, să fii mai trist și mai nefericit. Cunoaștem pesimismul deprimant, pustiul interior, vidul existențialist descris în Cartea Ecleziastului. Ecleziastul, omul care a avut tot ce-și poate imagina și dori mintea omenească: bogății imense, o mie de femei, toată știința lumii. Concluzia: "Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. M-a cuprins o mare disperare de toată munca pe care am făcut-o sub soare. Un avorton care nu a văzut niciodată lumina soarelui e mai fericit ca mine".

Dezgustul, sila de viață, dorința de a dispărea cât mai curând în neant, în Nirvana, decât să trăiești obsedat și torturat de ideea morții, a prăbușirii în neant, este esența înțelepciunii budiste exprimată în cunoscuta formulă: "Decât să mergi, mai bine să stai. Decât să stai în picioare, mai bine să stai jos. Decât să stai jos, mai bine să stai culcat. Decât să stai culcat, mai bine dormi. Decât să dormi, mai bine mori. Decât să mori, mai bine nu te naști". Înțelegem pentru ce, în timpurile noastre, atâția creștini apostați bântuiți de psihoze, care au pierdut bucuria și gustul vieții, mai ales în țările bogate, simpatizează și îmbrățișează budismul nihilist. Necrofilia, dragostea de moarte, caracterizează astăzi culturile descreștinate ale Occidentului bogat.

Învierea lui Cristos salvează bucuria în lume. Învierea lui a învins moartea, marele dușman al bucuriei. Bucuria e "fruitio conscia de bono stabili" - după definiția Sfântului Toma. Dacă moartea este învinsă, bunurile de care ne bucurăm în această viață devin stabile, consistente, nepieritoare, veșnice. De știința de care mă bucur în viață mă voi bucura toată veșnicia. De virtuțile și faptele bune de care mă bucur în viață mă voi bucura toată veșnicia. Nimic nu se pierde, nimic nu dispare în neființă. Cei dragi, de iubirea și prietenia cărora mă bucur în viață, nu vor dispărea în neant; de ei mă voi bucura toată veșnicia. Frumusețile naturii de care mă bucur pe pământ, le voi contempla și mă voi bucura de ele toată veșnicia. Nu mai e motiv de tristețe, de neliniște, de tulburare. Din mormântul lui Cristos înviat izvorăsc toate bucuriile lumii, căci moartea nu mai are ultimul cuvânt.

Acum câțiva ani în urmă un arheolog american a lansat o veste senzațională. Făcând săpături în zona Calvarului a găsit mormântul lui Iosif din Arimateea în care a fost înmormântat Isus. Dar mormântul nu era gol. A găsit în el trupul lui Isus. Deci, Isus nu a înviat. Vestea s-a răspândit ca fulgerul în toată lumea prin ziare, radio, televiziune. A fost ca o bombă. Lumea venea de pretutindeni și arheologul arăta tuturor cadavrul lui Isus. Așadar, creștinismul e întemeiat pe o minciună, totul a fost o impostură. Ca atare, să fie închise și dărâmate sau transformate în muzee toate bisericile, preoții să-și găsească altă meserie, seminariile să se închidă, mănăstirile să se golească, misionarii să se întoarcă acasă, crucile să dispară din casele oamenilor, de la marginea drumurilor și de la pieptul creștinilor. Dar s-a întâmplat că arheologul s-a îmbolnăvit grav și pe patul de moarte a făcut această mărturisire publică: "Am mințit. Mormântul de pe Calvar, de fapt, era gol. Dar eu am adus un cadavru și l-am pus în el". Și atunci omenirea întreagă a răsuflat ușurată. Creștinii au început să se îmbrățișeze cu bucurie. Preoții și misionarii și-au văzut de munca lor, seminariile și mănăstirile au funcționat mai departe, crucile au rămas la locurile lor.

Întâmplarea aceasta nu s-a petrecut cu adevărat. S-a petrecut într-un film american care a rulat acum câțiva ani în urmă și care și-a propus să arate că dacă Cristos nu a înviat, toată bucuria lumii s-a stins definitiv. Toate bucuriile lumii sunt ca ramurile unui copac uriaș care își are rădăcinile înfipte în mormântul din care Cristos a înviat glorios din morți.

Ca un creștin să fie cuprins de un moment de tristețe trecătoare e normal. Un asemenea moment l-a experimentat și Isus în Grădina Măslinilor, în agonia sa când a spus: "Sufletul meu e cuprins de o tristețe de moarte". Dar un creștin, fie el preot, seminarist, persoană consacrată, dacă trăiește permanent într-o stare de tristețe, de nemulțumire, de pesimism, de melancolie, de acreală a inimii, de încruntare a feței, incapabil de bucurie, dă dovadă că ori nu are credință - iar credința creștinului e Învierea lui Cristos, spunea Sfântul Augustin - ori nu are nici o tangență cu Cristos cel Înviat, izvorul tuturor bucuriilor. Drept încheiere vă fac îndemnul pe care Maica Tereza de Calcutta îl repeta mereu surorilor sale: "Nu îngăduiți niciodată, orice s-ar întâmpla, ca durerea și tristețea să vă pătrundă în inimă și să vă facă să uitați bucuria lui Cristos cel Înviat".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire