pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a III-a
Adu-ți aminte să sfințești
ziua Domnului.

Martorii bucuriei

Femeilor venite dis-de-dimineață cu miresme ca să ungă trupul lui Isus, îngrozite când au găsit piatra răsturnată și mormântul gol, îngerii îmbrăcați în haine strălucitoare le-au zis: "De ce îl căutați pe cel viu printre cei morți? Nu este aici, a înviat" (Lc 24,5-6).

Nouă celor care îl căutăm permanent pe Cristos printre cărțile moarte de istorie, de exegeză, de teologie, îngerii ne-ar putea spune aceleași cuvinte: "De ce îl căutați pe cel viu printre cei morți?" Locul unde îl putem găsi pe cel viu e acolo unde se celebrează Euharistia. De aceea, chiar din timpurile apostolilor, participarea în zi de duminică, în ziua în care e celebrat Paștele săptămânal, a însemnat și înseamnă întâlnirea săptămânală cu Cristos înviat.

Bucuria pe care suntem obligați să o trăim deosebit de intens în ziua de duminică, este legată și cauzată tocmai de această întâlnire cu Cristos cel înviat.

Dușmanul numărul unu al bucuriei, spuneam în meditațiile precedente, e îndoiala, teama, tulburarea care ni se strecoară în inimă.

Marea preocupare a lui Isus a fost de a salva bucuria din inimile ucenicilor săi în timpul celor trei ani cât i-a avut în preajma sa, de a nu-i lăsa să cadă pradă tulburării, descurajării, demoralizării, tristeții. "Nu te teme, turmă mică" (Lc 12,32). "De ce aveți frică, oameni cu puțină credință? Nu vă temeți, voi sunteți mai de valoare decât multe păsări" (Lc 12,7). "Curaj, eu am învins lumea" (In 16,33). Dar efortul lui Isus de a izgoni teama și tristețea din inimile ucenicilor săi se întețește înainte și după Învierea sa. "V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria mea să rămână în voi și bucuria voastră să fie deplină" (In 15,11). "Întristarea voastră se va preface în bucurie" (In 16,20). "Dacă m-ați iubi, v-ați bucura" (In 14,28). "Nu vă voi lăsa orfani, mă voi întoarce la voi" (In 14,18). "Vă voi vedea din nou, inima voastră se va bucura și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (In 16,22). Femeilor, mâhnite și preocupate de îndepărtarea pietrei de pe mormânt, Isus le ia și de pe inimă o piatră de mormânt: "Nu vă temeți!Femeie, de ce plângi?" Celor doi ucenici în drum spre Emaus, demoralizați și fără nici o speranță: "Ce sunt cuvintele pe care le vorbiți și de ce sunteți triști?" În toate aparițiile după Înviere, mereu același îndemn: "Nu vă temeți!"

Învierea lui Isus a fost ca o explozie puternică: răsunetul acestei explozii trebuie să ajungă până la marginile pământului și să se prelungească până la sfârșitul veacurilor. Cunoașteți, fără îndoială, teoria cu privire la crearea universului, aparținând Monseniorului Jules Lemaître, profesor la Universitatea din Louvain, teorie acceptată de aproape toții oamenii de știință. E vorba de acel bing-bang inițial care s-a petrecut acum vreo cinsprezece miliarde de ani în urmă. Așa-zisul atom primar care conținea în el toată materia și toate energiile universului a explodat ca o bombă și așa s-au format pământul, stelele, galaxiile. Toate corpurile cerești, toate galaxiile, se mișcă ca schijele unei bombe dinspre centru spre periferie cu o viteză uluitoare. Zicem că Dumnezeu a creat lumea. Corect trebuie spus că Dumnezeu crează lumea. Nu a terminat-o încă de creat. Universul e în continuă expansiune. Biserica întotdeauna a considerat că Învierea lui Cristos este o nouă creație, mult mai mare și mai importantă decât prima creație. Învierea lui Isus a fost o adevărată explozie, de aceea arta creștină ni-i reprezintă pe soldații puși de pază la mormântul lui Isus, răsturnați la pământ. Se crează un nou univers în permanentă expansiune. Vibrațiile acestei explozii se propagă pretutindeni, până la sfârșitul lumii. E o explozie de bucurie. Ucenicii sunt trimiși în lumea întreagă să ducă această veste, această bucurie a Învierii în lume. Ei sunt martori ai Învierii, martori ai bucuriei. Dar ei nu pot purta bucuria, vestind-o cu buzele, dacă în inimi și pe fețe poartă tristețea. În acest caz, mărturia lor devine contra-mărturie și ipocrizie: încearcă să dea lumii o bucurie pe care ei nu o posedă. De aceea marea preocupare a lui Isus, de a izgoni teama, tristețea, tulburarea din inimile ucenicilor și de a sădi în ele bucuria.

Această misiune a primilor ucenici trebuie să o continue celelalte generații de ucenici până la sfârșitul veacurilor. Conciliul II din Vatican reamintește această chemare și această misiune când afirmă că orice botezat trebuie să fie în lume "un martor al Învierii lui Cristos și un semn al Dumnezeului celui viu" (LG 38). Martor al Învierii în lume este același lucru cu martor al bucuriei în lume. Creștini triști și mai ales slujitori ai altarului triști și veșnic nemulțumiți, ei care sunt martori calificați ai Învierii, înseamnă martori în lume ai unui Dumnezeu trist, ai unui Cristos trist, ai unei Biserici triste.

Papa Ioan Paul al II-lea le adresa acum câțiva ani în urmă francezilor această întrebare patetică: "Franța, ce ai făcut din botezul tău?" La fel de bine ar fi putut să întrebe: "Creștinilor, ce ați făcut din bucuria botezului vostru?"

Tristețea creștinilor, liturghiile lor triste la care vin adesea forțați, amenințați, la care participă cu plictiseală și neplăcere, în care nu se vede entuziasmul întâlnirii cu Cristos cel Înviat, a creat la mulți necredincioși convingerea că religia creștină e o religie a pesimismului radical, incapabil de a aduce omenirii o rază de bucurie. Mulți scriitori contemporani îi aplică lui Cristos, Sfintei Fecioare Maria, sfinților, masca pe care o văd pe fața creștinilor.

G. Carducci i se adresează lui Cristos cu aceste cuvinte: "Martir răstignit, tu răstignești sufletele și contaminezi cu tristețe atmosfera". Ibsen îl numește pe Cristos "Galileanul care zdrobește bucuria umană și care întunecă soarele cu templele sale", "dușman al bucuriei având mâinile însângerate". G. D'Annunzio o numește pe Maria "Fecioara înveșmântată în tristețea absolută". Creștinii, spunea Nietzsche "ar trebui să-mi cânte un cântec mai vesel ca să pot crede în salvatorul lor. Ucenicii lui trebuie să aibă fețe de salvați".

Tristețea, nemulțumirea de pe fețele creștinilor, poate contribui mult la răspândirea și la consolidarea ateismului. Odată un ateu făcea unui grup de credincioși această mărturisire: "Eu am nevoie de tristețea voastră pentru a-mi alimenta ateismul meu. Numai așa pot rămâne neclintit în ateismul meu. Bucuria voastră mă face să mă clatin în convingerile mele ateiste. Bucuria voastră îmi provoacă criză".

Papa Paul al VI-lea sublinia în exortația sa apostolică Evangelii Nuntiandi că lumea de astăzi are nevoie să primească vestea cea bună "nu de la evanghelizatori triști și descurajați, ci de la slujitori ai Evangheliei, din viața cărora să iradieze entuziasmul, care să fi primit ei mai întâi bucuria lui Cristos".

Tristețea creștinilor desfigurează adesea chipul adevărat al sfinților, proiectând asupra acestora propria tristețe, și acreditând convingerea că sfinții nu sunt altceva decât oameni care postesc, se biciuiesc, disprețuiesc orice bucurie umană. Creștinii triști prezintă un Cristos trist, de pildă, prin faptul că îl iubesc pe Cristos în Postul Mare, 40 de zile, cu suferințele sale. La calea Sfintei Cruci bisericile sunt neîncăpătoare, se fac predici speciale de Postul Mare, dar după Paști nu-l mai însoțesc pe Cristos, 40 de zile, până la Înălțare, în bucuriile sale, nu se mai aud predici speciale și nu s-a compus vreo Cale a Sfintei Învieri pentru această perioadă.

Ne oprim o clipă asupra cuvintelor Papei Paul al VI-lea din documentul amintit: lumea de astăzi nu are nevoie de evangheliști triști și descurajați, ci de vestitori ai Evangheliei din viața cărora să iradieze entuziasmul. Trăim în acești ani de după tele-revoluție o situație extrem de periculoasă care amenință să ucidă entuziasmul mai ales la cei chemați să fie martori calificați ai Învierii și ai bucuriei în lume. Înainte, pe vremea prigoanelor comuniste, când preoții și episcopii sufereau și mureau prin pușcării, domnea entuziasmul, speranța, bucuria. Acum, de când cu libertatea, începe să se instaleze un climat de demoralizare fatalistă, de capitulare neputincioasă în fața răului. Găsim oameni ai Bisericii pesimiști care se lamentează veșnic, declamându-și neputința totală: lumea s-a stricat de tot, tineretul e pierdut, nu mai e nimic de făcut, ăsta e mersul, nu ne mai putem întoarce înapoi, mai curând sau mai târziu se va ajunge și la noi ca în Occidentul apostat și corupt. Am auzit pe unii oameni ai Bisericii veniți din Occident care predică același fatalism: "Nu vă faceți iluzii. Ăsta e mersul. Veți ajunge și voi unde am ajuns și noi". Profeți ai pesimismului care parcă vor să ne dea o mână de ajutor, să lichidăm mai rapid, să ajungem mai repede unde au ajuns ei, spunându-ne cuvintele lui Isus către Iuda la Cina de Taină: "Ce ai de gând să faci, fă mai repede!" Fatalismul acesta ne poate ucide orice entuziasm, orice speranță, orice bucurie, orice succes, orice șansă, poate să facă din noi apărătorii unei cauze pierdute, căci a porni la război fără să fii sigur că vei câștiga războiul, ci cu convingerea că îl pierzi, înseamnă să pierzi sigur războiul. Pe vremea lui Isus, lumea nu era mai bună și mai dispusă să-i primească mesajul; nici pe vremea Sfântului Pavel ironizat în Areopagul din Atena când a început să vorbească despre învierea morților.

Romanele lui Graham Greene ne prezintă trei categorii de oameni care locuiesc pământul. Cei dintâi, peste 90% sunt fataliștii, care acceptă lumea așa cum este, se acomodează, se instalează bine, acceptă totul, înghit totul, fără nici o ambiție, mergând pe drumurile bătătorite, făcând o muncă pe care nu o iubesc, dar n-au încotro. Își omoară timpul și plictiseala cu tot felul de ocupații și distracții meschine: televizor, sport, țigară, băutură și mâncare bună, lucruri mărunte care le dau totuși acestora impresia că trăiesc. De fapt, nu trăiesc, ci vegetează și împing plictiseala de pe o zi pe alta.

A doua categorie: cei care în tinerețe au avut idealuri, au luptat, dar la un moment dat au capitulat, s-au demoralizat zicând: nu e nimic de făcut, lumea își are mersul ei. Și s-au refugiat într-o lume a lor, iluzorie, în care își rumegă amărăciunea, tristețea și neputința.

În sfârșit, categoria puțin numeroasă, a acelora care luptă cu entuziasm, cu curaj, cred în victorie. În ciuda tuturor împotrivirilor și eșecurilor aparente, merg împotriva curentului fără teamă. Unii îi consideră nebuni, alții sfinți, iar ei au o singură tristețe și un singur regret: că nu sunt nici destul de nebuni, nici destul de sfinți. Ei sunt cei care țin aprinsă în lume flacăra speranței și a bucuriei. Vai de ucenicii lui Isus care ar accepta să se instaleze în una din primele două categorii, să se resemneze să trăiască sau să vegeteze o viață inutilă, parazitară, tristă, pesimistă, fatalistă; lipsită de bucurie și entuziasm!

Iată îndemnul pe care îl adresez fiecăruia dintre voi: Nu cădea în utopie; fii realist. Tu nu ești chemat să smulgi toată neghina din lume, nici să culegi roadele. Lucrul acesta îl vor face îngerii lui Dumnezeu la sfârșitul lumii. Tu ești chemat să semeni cu hărnicie Cuvântul lui Dumnezeu, să răspândești în lume vestea cea bună. Atât. Nu condamna, nu te lamenta, nu pretinde să schimbi tu fața pământului, ci urmează entuziasmul realist al Sfintei Tereza cea Mare care spunea: "Am hotărât să fac puținul pe care-l pot face și care stă în puterea mea să-l fac, adică să urmez sfaturile evanghelice în modul cel mai perfect posibil și ca puținele persoane care sunt aici să facă același lucru".

Să ascultăm cuvintele Păstorului lui Hermas, care ne spune clar că tristețea nu poate locui în sufletul nostru împreună cu Duhul Sfânt, Duhul lui Cristos cel Înviat, Duhul Bucuriei și al mângâierii:

"Izgonește de la mine tristețea, pentru că este soră cu îndoiala și cu mânia. Tu ești un om fără judecată dacă nu reușești să înțelegi că tristețea este cea mai rea dintre toate patimile și cea mai dăunătoare pentru slujitorii lui Dumnezeu. Ea îl ruinează pe om și îl izgonește pe Duhul Sfânt. Înarmează-te cu bucurie care e întotdeauna plăcută și primită de Dumnezeu. Desfătează-te într-însa. Omul liniștit înfăptuiește binele și îl iubește, evitând din răsputeri tristețea. În schimb, omul trist săvârșește mereu răul mai întâi de toate pentru că îl întristează pe Duhul Sfânt care este pentru om izvor de bucurie nu de tristețe. Așa cum oțetul și vinul amestecate împreună, își pierd aroma, de la început, tot așa tristețea alături de Duhul Sfânt, nu mai poate da o rugăciune bună și eficace. Eliberează-te, așadar, de această tristețe ucigătoare, și vei trăi în Dumnezeu. Vor trăi în el toți aceia care, izgonind-o se vor înveșmânta în bucurie".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire