pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a III-a
Adu-ți aminte să sfințești
ziua Domnului.

Ziua carității

Duminica este ziua prin excelență a carității. Destinatarul carității duminicale nu este doar aproapele. Este vorba de o triplă caritate: caritate, iubire, față de creația lui Dumnezeu, caritate, milă față de noi înșine, caritate, iubire față de semenii noștri în suferință.

Mai întâi, este vorba de caritate, de milă, pentru creația care a ieșit din mâinile lui Dumnezeu. De remarcat că Dumnezeu are grijă să fie scutit de suferința muncii sâmbăta nu numai evreul, nu numai străinul și sclavul, nu numai animalele din bătătură, dar și pământul trebuie lăsat să se odihnească și să-și tragă sufletul. Mai mult, odată la șapte ani, în anul sabatic, pământul trebuie lăsat nelucrat, deci trebuie lăsat să se odihnească un an întreg.

Dacă sabatul, în creștinism duminica, este memorialul creației și ziua în care este sfințită creația ieșită din mâinile lui Dumnezeu, aceasta este ziua de sărbătoare pentru întreaga creație.

Celebrând memorialul creației, duminica creștinii sunt invitați să respecte mai mult ca în orice zi natura și să celebreze pe Creator împreună cu întreaga creație. În realitate, duminica este ziua în care creștinii dau dovadă de totală lipsă de caritate și milă față de natură: e ziua în care pângăresc, mutilează, murdăresc, necinstesc creația lui Dumnezeu uneori prin adevărate acte de vandalism. Știm cum arată locurile cele mai frumoase ale naturii - pădurile, pajiștile, apele - după ce pleacă cei care petrec duminica la iarbă verde. Dezolant. În minte ne vin cuvintele barbarului Attila: "Unde calcă copita calului meu nu mai crește iarbă".

Gândindu-se la profanarea creației lui Dumnezeu, tocmai în ziua de duminică, Papa Ioan Paul al II-lea la rugăciunea Angelus din 19.10.1986 spunea aceste cuvinte:

"Adesea omul tratează natura în mod egoist, distrugându-i multe bogății, murdărindu-i frumusețile și poluând mediul natural în care este chemat să trăiască. E necesar ca omul să-și îndrepte privirea spre natură ca spre un obiect de admirație și de contemplație, văzând în ea oglinda iubirii Creatorului! Natura e o carte. Omul trebuie să o citească, nu să o murdărească. În paginile ei există un mesaj care așteaptă să fie descifrat: e un mesaj de iubire, prin care Dumnezeu vrea să ajungă la inima fiecăruia pentru a o deschide la speranță".

A doua formă de caritate duminicală: caritatea față de noi înșine.

Spuneam într-una din meditații că ziua Domnului e ziua libertății: ziua eliberării din sclavia Egiptului în iudaism, ziua eliberării din sclavia păcatului în creștinism. Ne întrebăm: cum sărbătorește ziua libertății creștinul care își petrece duminica legat cu lanțurile păcatului, sclav sufletește? Preceptele Bisericii ne cer să ne abținem, duminica, de la muncile servile. Ce sunt muncile servile? Sunt muncile pe care le făceau în antichitate sclavii. Explică Sfântul Augustin cum putem petrece duminica făcând muncă de sclav: "Ce vrea să spună să te abții de la munci servile? Înseamnă să te abții de la păcat. Și cum putem noi face muncă de sclavi? Ne-o spune Domnul: «Oricine săvârșește păcatul e sclavul păcatului»".

În dialogul său cu Trifon, Sfântul Iustin afirmă cu tărie primatul libertății și odihnei sufletești asupra libertății și odihnei trupești în ziua Domnului, reproșându-le iudeilor: "Legea nouă cere ca să respectați mereu sabatul iar voi, fiindcă stați fără să faceți nimic o zi întreagă, vă închipuiți că sunteți pioși. Voi nu reflectați asupra naturii preceptului. Domnul nu-și găsește plăcerea în aceste lucruri. Dacă există între voi un sperjur sau un hoț, să înceteze de a mai fi. Dacă există un desfrânat să facă pocăință și atunci va observa sabatele desfătărilor, sabatele adevărate". Cuvinte care trebuie spuse și repetate acelor creștini care își închipuie că observă odihna duminicală stând toată ziua pe marginea șanțului sau în cârciumă. Odihna trupească fără odihna sufletească duminica înseamnă trândăvie. Și ce este odihna sufletească? Ne-o explică foarte frumos Sfântul Augustin: "Adu-ți aminte de ziua sabatului ca să o sfințești. E porunca a treia. Ea pare să se impună o odihnă care este liniștea inimii și a sufletului, rodul unei conștiințe curate. Această odihnă ne sfințește fiindcă e prezent Duhul lui Dumnezeu. Neliniștiții se sustrag acțiunii Duhului Sfânt, ca și iubitorii de certuri, răspânditorii de calomnii, dornici mai mult de dispute decât de adevăr. Neliniștea lor îi face incapabili de odihna sufletească a sabatului. Sabatul (odihna) poruncită să o celebrăm e în inima noastră sub acțiunea sfințitoare a Duhului lui Dumnezeu, menită să îndepărteze orice fel de neliniște" (Sermo 8,4.4).

Programul de spovezi sâmbăta seara. Un obicei existent în toate bisericile noastre, dacă a dispărut ici, colo, el trebuie reintrodus. Dar și duminica este zi de spovadă și penitență. Nu vine aceasta în contradicție cu bucuria zilei de duminică? Nu, dimpotrivă. Aducând eliberarea sufletească, spovada, pocăința, e poarta prin care intră în inimă bucuria și îi dă creștinului dreptul de a se așeza la ospățul euharistic, asemenea fiului risipitor care, după ce s-a căit și s-a mărturisit, a putut să se bucure de banchetul pregătit de tatăl său.

În sfârșit, duminica este ziua carității față de aproapele. Scrie Catehismul Bisericii Catolice: "Creștinii care dispun de timp liber să-și amintească de frații lor care au aceleași trebuințe și aceleași drepturi și nu se pot odihni din cauza sărăciei și a mizeriei. Prin tradiție, duminica este consacrată faptelor bune și slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor și bătrânilor" (2186).

Dacă ziua Domnului e ziua bucuriei, nu poți să te bucuri în mod egoist, văzând că alții nu se bucură, din cauza bolii sau a sărăciei. Acesta este motivul pentru care Isus îi vindeca pe bolnavi, de preferință, sâmbăta, spre scandalul și indignarea fariseilor. Dacă ziua Domnului e ziua eliberării și a salvării, Isus îi elibera în această zi pe cei legați de suferință. De aici cuvintele "a salva", "a elibera" pe care le repetă mereu în replicile date farizeilor: "Vă întreb, e permis în zi de sâmbătă să faci binele sau răul, să salvezi o viață sau să o pierzi?" (Lc 6,9). "Femeie, ești eliberată de neputința ta... Femeia aceasta, care este o fiică a lui Abraham, și pe care Satana o ținea legată de 18 ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?" (Lc 13,12.16).

Urmând exemplul lui Isus, creștinii au dedicat în mod deosebit duminica practicării faptelor de caritate. Așa proceda apostolul Pavel, după cum rezultă din îndemnul făcut Corintenilor: "Cât privește strângerea de ajutoare pentru sfinți (creștini), să faceți și voi cum am rânduit Bisericilor Galației. În ziua întâi a săptămânii (duminica), fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câștigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu. Și când voi veni, voi trimite cu scrisori pe cei pe care îi veți socoti vrednici ca să ducă darurile voastre la Ierusalim" (1Cor 16,1-3).

Era normal ca acest gest de caritate - colecta - să se facă în cadrul Euharistiei, devenind astfel rit liturgic; acest gest de iubire față de săraci este răspunsul concret la gestul de iubire al lui Cristos care își sacrifică viața pentru noi. Sfântul Iustin, descriind desfășurarea liturghiei pe la anul 150, descrie astfel colecta: "Cei bogați, care au bunăvoință, dau după bunul plac cât vor și ce se adună este așezat în fața celui care prezidează. Acesta îi ajută pe orfani, pe văduve, pe cei care duc lipsă din cauza bolii sau din alt motiv, pe cei din închisoare, pe oaspeții care vin din alte localități, într-un cuvânt, îi avem la inimă pe toți cei care se află în nevoi" (Apol. I, 67).

Între timp, colecta sau strângerea de ajutoare la ofertoriu a dispărut. A mai rămas ceva la liturghia canonizării sfinților, erau aduse păsări ale căror culori întruchipau virtuțile sfinților canonizați. Acesta nu mai era simbolism liturgic, ci alegorism medieval.

Noua reformă a reintrodus ritul ofertoriului, nu ca o reînviere a alegorismului medieval, ci în toată simplitatea și autenticitatea de la început. Ritul este descris astfel la numerele 49-50 din I.G.M.R." "La începutul liturgiei euharistice sunt aduse la altar darurile care vor deveni Trupul și Sângele lui Cristos... Se pot oferi de asemenea bani sau alte daruri pe care le aduc credincioșii sau sunt adunate în biserică pentru săraci sau pentru biserică. Acestea sunt așezate într-un loc potrivit, nu pe masa euharistică. Procesiunea de prezentare a darurilor este însoțită de cântarea de la ofertoriu. Cântarea se prelungește cel puțin până când darurile sunt așezate pe altar". E vorba de cântarea care exprimă caritatea. Ce păcat însă că acest moment liturgic în multe biserici e transformat în show, în montaj! Se aduc la ofertoriu tot felul de lucruri, de pildă, porumbei care sunt lăsați să zboare spre distracția credincioșilor, se recită tot felul de texte, de alegorii forțate. Putem fi siguri că Dumnezeu nu se distrează văzând un asemenea spectacol.

Iarăși ne întrebăm: a sacrifica banul, timpul, efortul pentru cei în suferință, duminica, în cadrul liturghiei sau în afara ei, nu e o suferință și prin aceasta bucuria duminicală este umbrită? Nu, dimpotrivă, este sporită. Căci bucuria adevărată se naște din suferință. E o realitate pe care a exprimat-o astfel Beethoven când a compus Simfonia a IX-a:

"Ah, să celebrezi bucuria! Să o cânți, să o cânți mereu!... Noi muritorii cu suflet nemuritor, noi ne-am născut nu numai pentru suferință, dar și pentru bucurie și putem spune că cei mai buni dintre noi prin suferință ajungem la bucurie".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire