pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA A IV-A
Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta
ca să-ți fie ție bine și să trăiești mult pe pământ.

"Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta"

Importanța poruncii a IV-a a fost bine scoasă în evidență de către vechii învățători ai Israelului. Potrivit unei tradiții rabinice, porunca de a da cinstea cuvenită părinților este superioară poruncii de a da cult lui Dumnezeu, fiindcă Scriptura pe sărac nu îl obligă să plătească zeciuială și să aducă jertfe la templu, în schimb, spuneau rabinii, pe părinți trebuie să-i cinstești "indiferent că ești sărac sau bogat, chiar dacă ești nevoit să cerșești din poartă în poartă".

Dacă întreg Decalogul a fost săpat de Dumnezeu în inima omului, mai înainte de a fi fost scris de degetul lui Dumnezeu pe cele două table ale Legii dată lui Moise pe muntele Sinai, dacă întreg Decalogul face parte din zestrea genetică cu care orice om vine pe lume, această poruncă, a IV-a, care consfințește legătura intimă dintre părinți și copii, este cel mai adânc săpată nu numai în inimile oamenilor, dar și în inimile animalelor și ale păsărilor. Nu s-a auzit vreodată ca o fiară, oricât de crudă și flămândă ar fi ea, să-și mănânce propriul pui sau puiul părinții. Respectul, grija față de părinți, este o lege prezentă în toate codurile scrise sau nescrise de conduită umană pe care le găsim la toate popoarele din toate timpurile. În civilizațiile antice găsim exemple admirabile de respect față de părinți din partea copiilor.

Ne amintim de cazul celebru a lui Eneas, când flăcările au cuprins Troia. Cetățenii încercau să salveze și să scoată din cetate lucrurile mai de preț pe care le aveau. Eneas iese și el din Troia cu comoara sa cea mai prețioasă pe umeri, pe care voia să o salveze : era bătrânul său tată Anchise. Din instinct copilul, în cazul în care nu e un copil degenerat, vrea să-și aibă părinții alături în momentele cruciale ale vieții sale. Faimosul general al grecilor din antichitate, Epaminonda, după o răsunătoare victorie, spunea: "Bucuria mea cea mare în aceste momente este să mă gândesc ce vor simți părinții mei când vor afla vestea unei victorii atât de mari".

Când Papa Ioan al XXIII-lea, abia ales Papă, a urcat pe "sedia gestatoria" (tronul papal portabil) pentru prima oară și era purtat pe umeri de garda elvețiană, părea foarte absent, purtat cu gândurile departe: "Sanctitatea Voastră" - l-au întrebat cei din anturaj la sfârșitul ceremoniei - "păreați foarte gânditor. La ce vă gândeați când erați purtat pe "sedia gestatoria"? Răspunde Papa: "Gândurile mele erau la Sotto il Monte, satul meu natal. Și mă întrebam: "Ce ar zice mama dacă m-ar vedea în aceste clipe?"

Pe câmpul de luptă, soldații răniți, în agonie, în delir nu-și cheamă nici soția, nici logodnica, ci mama. Exemplul cel mai strălucit este exemplul lui Isus care în clipele supreme ale agoniei și morții sale pe cruce, pe Calvar, a voit să o aibă alături pe mama sa.

Cinstea datorată părinților se datorează pe faptul că Dumnezeu cedează părinților calitatea sa de Creator. Un vechi învățător al Israelului, când auzea pașii mamei sale, se ridica în picioare și spunea: "Mă ridic în picioare când mă aflu în prezența lui Dumnezeu".

Nu făcea literatură când spunea așa ceva. Și fiindcă autoritatea respectată în părinți nu este a părinților, ci este a lui Dumnezeu, porunca a IV-a este apodictică, adică necondiționată, nu e legată de calitățile sau defectele părinților. Nu spune: Cinstește pe tatăl și pe mama ta dacă merită cinste, dacă sunt buni și ireproșabili. Dar dacă sunt decăzuți, bețivi, înjură , nu se îngrijesc de familie, blestemă și se ceartă, ce altceva pot aștepta decât dispreț? În spiritul Decalogului și în gândul lui Dumnezeu, este exclusă ipoteza că ar exista tați și mame care nu ar fi vrednici de cinste.

Am citit un caz impresionant petrecut la Viena pe vremea împăratului Iosif al II-lea. Un grup de pușcăriași condamnați la muncă forțată lucrau în marea piață Graben din fața palatului imperial. Baronul Kressler, consilier imperial, vede la un moment dat pe fereastra palatului, în piață, un lucru care îl șochează: un student se apropie de un pușcăriaș și îi sărută mâna. Îl cheamă imediat la el și îl dojenește: "Nu se cuvine să săruți în public mâna unui pușcăriaș". "Dar Excelență", se scuză tânărul cu lacrimi în ochi, "e tatăl meu". Faptul ajunge la urechile împăratului Iosif al II-lea care îl grațiază imediat pe deținut, spunând: "Un tată care își educă atât de bine copilul nu poate fi un delicvent de rând".

In general, nu păcatele, nu imoralitatea părinților îi fac să-și piardă în ochii copilului autoritatea și respectul cuvenit, ci faptul că părinții sunt bătrâni, nu mai au frumusețea fizică și prospețimea judecății care, în mod firesc, slăbesc odată cu anii. Acesta este motivul pentru care adesea copiii își disprețuiesc părinții, se rușinează de ei, nu vor să se facă de râs cu ei. De unde avertismentul pe care Dumnezeu îl face în cartea lui Ben Sirah: "Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui. Și chiar de i se va împuțina mintea, fii îndurător și nu-l disprețui când tu ești în putere... Ca un hulitor este cel care își părăsește tatăl și blestemat de Domnul este cel care o ocărăște pe mama sa" (Sir 3, 12-13 16).

Am vorbit până acum de relația copii - părinți. Dar nu este de ajuns. Găsim scris în Catehismul Bisericii Catolice: "Porunca a patra se adresează în mod expres copiilor în relațiile cu tatăl și cu mama lor, pentru că această relație este cea mai universală. Ea se referă, de asemenea, la relațiile de rudenie cu membrii grupului familial. Ea cere să se acorde cinstire, afecțiune și recunoștință bunicilor și străbunilor. In sfârșit, se extinde la îndatoririle elevilor față de profesori, ale angajaților față de patroni, ale subordonaților față de șefii lor, ale cetățenilor față de patria lor, față de cei care o administrează sau o guvernează" (nr. 2199).

Cu alte cuvinte, cinstire, afecțiune și recunoștință datorăm nu numai celor care ne transmit de la Dumnezeu viața biologică, dar tuturor celor care ne ajută să păstrăm această viață și celor prin care ni se transmite viața supranaturală, morală, spirituală, intelectuală. În acest sens, spune Catehismul mai departe: "Creștinii datorează o recunoștință deosebită celor de la care au primit darul credinței, harul Botezului și viața în Biserică. Poate fi vorba de părinți, de alți membri ai familiei, de bunici, de păstori, de cateheți, de alți învățători sau prieteni" (nr. 2220).

Din libertate se naște bucuria cea mai mare. Dar când tata și mama, în loc să garanteze libertatea pe care o voiește Dumnezeu, o blochează?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire