pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA A V-A
Să nu ucizi.

Cultura morții

Biserica, prin glasul magisteriului, a lansat în timpurile noastre o expresie pe care o auzim la tot pasul. Este expresia "cultura morții". Moarte, crime au existat întotdeauna în lume, începând cu crima lui Cain, după izgonirea din paradisul pământesc, dar moarte, crimă cultivată, încă nu s-a pomenit până acum. Cultura morții a ajuns cultura dominantă a lumii, sprijinită fiind de marile finanțe internaționale, promovată fiind de mari somități ale științei, printre care laureați ai premiului Nobel, instituționalizată, globalizată, internaționalizată fiind această cultură a morții de O.N.U. și organismele sale, cu complicitatea unor rețele ale morții care lucrează la nivel planetar. Dacă aveți curiozitatea și posibilitatea, interesați-vă ce s-a dezbătut la ultimele conferințe demografice ale O.N.U. de la Beijing și Cairo.

Este un singur glas care strigă mereu, se pare că în pustiu, în favoarea unei culturi a vieții: e glasul Sfântului Părinte Papa. Spunea Sfântu Părinte - pentru a câta oară? -, adresându-se tinerilor din Lombardia la 20 iunie 1992: "Prietenii mei preaiubiți, nu vă fie teamă să apărați viața, viața în totalitatea ei. De la germen până la apusul ei... Trebuie să spuneți și să strigați că viața este un dar minunat al lui Dumnezeu și că nimeni nu este stăpânul ei, că avortul și eutanasia sunt crime îngrozitoare împotriva demnității omului".

Viața umană, așadar, trebuie apărată din germen. "Embrionul uman, amintește din nou Biserica în documentul Donum vitae, trebuie tratat ca persoană umană, trebuie tratat în integritatea sa, îngrijit, vindecat, pe cât este posibil, ca orice persoană umană" (nr. 2274).

Cultura morții e o cultură a ipocriziei. Ziarele, radio-televiziunea, își arată, indignarea, de pildă, pentru faptul oribil că sunt folosite cadavre umane ca material de experiențe pentru testarea mașinilor în caz de accident, sau ca ținte pe poligoanele de tragere și nu mai contenesc să condamne holocaustul evreiesc, crimele naziste din timpul ultimului război mondial, dar nu pomenesc nimic despre genocidul copiilor avortați sau prezintă avortul ca pe un semn al progresului, ca pe unul din drepturile omului care, în sfârșit, a fost cucerit prin luptă pe baricade.

Se știe că în prezent numărul oficial al copiilor nevinovați uciși prin avort într-un singur an e mult mai mare decât numărul persoanelor ucise în toți anii în ultimul război mondial: peste 50 de milioane, după statisticile oficiale; cât populația Franței sau a Italiei. Numărul real e probabil dublu.

Orice viață, mai mult decât rodul iubirii părinților, e rodul iubirii lui Dumnezeu. Chiar când nu e rodul iubirii părinților, ci se naște dintr-un simplu instinct animalic, viața e rodul iubirii lui Dumnezeu. De aceea, suprimarea unei vieți e pumnal înfipt în inima lui Dumnezeu.

La viața omului se poate atenta în multe feluri. Dar, fără îndoială, cea mai odioasă crimă, "crimă abominabilă", cum o numește Conciliul, e uciderea copilului nenăscut. Soldatul ucis pe front are o armă în mână cu care se poate apăra; apoi, de bine, de rău cel puțin vreo douăzeci de ani, soldatul tot s-a bucurat de viață. Avortul însă înseamnă distrugerea unei ființe nevinovate, complet neînarmată, care nu a văzut nici măcar o clipă lumina soarelui.

Dramaturgul spaniol, Calderon de la Barca, în piesa sa, Teatrul lumii, pune pe scenă un copilaș care lansează în noapte în numele tuturor copiilor care, ca și el, nu s-au născut, acest strigăt, această acuză: "Am fost sortiți să fim fii ai luminii, în schimb am murit în întuneric; în locul unui leagăn cald, am găsit un mormânt rece; în locul unei mame, am găsit o asasină".

Din momentul conceperii, prima celulă umană, zigotul în termeni științifici, deși invizibilă cu ochiul liber, e o persoană umană având toată zestrea genetică. În codul genetic al primei celulei e programat totul, până și culoarea ochilor, și culoarea părului. În prima celulă până și firele de păr de pe cap sunt numărate și Tatăl ceresc care vede în ascuns le cunoaște. E o ființă umană nu în potență, cum se spune în filosofie, ci în dezvoltare, care până la naștere, și după naștere până la moarte, devine ceea ce este deja în prima celulă, în embrion. E un lucru pe care îl învață nu numai Biserica bazându-se pe Biblie și pe tradiție, dar și știința cea mai avansată. Descoperirile făcute în ultimii ani de marele savant francez, profesor de embriologie la Paris, Jérôme Lejeune, președintele Academiei Pontificale de Științe sunt decisive. Am avut fericirea să-l văd și să-l ascult de mai multe ori pe Profesorul Lejeune la Congresele internaționale ale medicilor din Vatican. A murit acum doi ani. Dușmanii lui Dumnezeu și ai adevărului l-au penalizat sever. La ultimul Congres, (1996) astă toamnă, cardinalul F. Angelini spunea că Profesorul Lejeune nu a primit premiul Nobel numai pentru faptul că a fost catolic. Dacă a fost frustrat de premiul Nobel, în schimb, zicea cardinalul, sperăm că nu va fi frustrat de onoarea de a fi ridicat într-o zi la cinstea altarului. Știți că astă vară (1997) cu ocazia ultimei vizite la Paris, Papa a mers și s-a recules la mormântul Profesorului Lejeune. Gest profetic.

Mai sunt și alte atentate la viața copilului nenăscut, care au apărut în ultima vreme: fecundarea în eprubetă care, spre a fi realizată, presupune producerea unui mare număr de embrioni ce trebuie apoi distruși; experiențele făcute pe embrioni, clonarea, ingineria genetică ce urmărește modificarea speciei umane sau producerea de material biologic disponibil, adică piese de schimb pentru tratarea bolnavilor, diagnosticul prenatal cu ajutorul ecografiei care coincide cu o condamnare la moarte prin avort, dacă se constată că e bolnav copilul sau că nu corespunde așteptărilor părinților, de pildă, nu le place părinților că e fată și nu băiat sau invers, sau nu le place culoarea ochilor.

Atentat împotriva vieții e sinuciderea, atentat împotriva vieții este eutanasia, adică uciderea bătrânilor, a handicapaților, a incurabililor, a muribunzilor. Reîntoarcere la barbarie. La un popor barbar din antichitate era următorul criteriu de selecție pentru eutanasie: bătrânii erau urcați în copac și se scutura copacul. Cine se putea ține de creangă, mai trăia, cine cădea, era ucis. Legalizarea eutanasiei s-a făcut prima dată în California, apoi în Danemarca, Olanda, Australia și problema e în dezbatere în Italia, Franța și Anglia. Dar mult mai practicată este eutanasia nelegalizată. Când un guvern nu alocă fonduri suficiente pentru sănătate, când nu sunt medicamente, nu sunt condiții minime de îngrijire în spitale, ce altceva este decât eutanasie în masă?

Atentate împotriva vieții sunt războaiele, răpirea și luarea de ostateci, terorismul, tortura, amputările, mutilările, sterilizările. Sunt apoi atentatele indirecte împotriva vieții. Numai Dumnezeu știe câți producători și negustori de armament, de droguri, de alcool, de țigări se vor trezi la judecata de pe urmă în rândurile criminalilor!

Crima, sub orice formă s-ar comite, este unul din păcatele care strigă răzbunare la cer. "Voi cere socoteală pentru sângele fiecăruia dintre voi". Sigur, bunătatea lui Dumnezeu e nesfârșită, dar cumplită e moartea celui care i-a luat omului darul cel mai de preț pe care l-a primit de la Dumnezeu: viața. Orice rău, orice pagubă i-ai făcut altuia poți repara, poți restitui, poți despăgubi. Dar dacă i-ai luat altuia viața, n-o mai poți restitui. Nu mai poți despăgubi cu nimic, fiindcă o viață valorează mai mult decât universul întreg. Stalin a fost unul din marii călăi ai omenirii. Fiica lui Stalin, Svetlana Alileuieva, care s-a convertit și a fugit în Occident, ne descrie moartea îngrozitoare a tatălui ei lovit de apoplexie. Vă spicuiesc din memoriile ei:

"Tatăl meu a murit de o moarte grea și teribilă. Era pentru prima dată și până în prezent pentru ultima dată că vedeam pe cineva murind... Hemoragia s-a răspândit treptat în tot creierul... A fost o agonie îngrozitoare (12 ore). În timp ce priveam fix la el, el se sufoca încet, încet, până la ultima respirație. Când părea că este în ultima clipă, dintr-odată și-a deschis ochii mari și i-a fixat pe rând cu privirea pe toți cei care se aflau în cameră. A fost o privire teribilă, sălbatică, furibundă și plină de groază în fața morții și a chipurilor necunoscute ale medicilor aplecați asupra lui. Această privire a trecut asupra tuturor într-o clipă. Atunci s-a întâmplat un lucru de neînțeles și teribil, pe care nu-l pot pricepe nici azi și pe care nu-l pot uita: și-a ridicat dintr-odată mâna stângă ca și cum ar fi voit să arate ceva acolo sus sau să lanseze un blestem asupra noastră a tuturor. Un gest inexplicabil, dar foarte amenințător și nimeni nu a putut spune spre ce sau spre cine îl îndrepta. În clipa următoare, sufletul, cu o ultimă sforțare, s-a smuls din trup".

Nu încape îndoială că cel care inspiră și răspândește în lume cultura urii și a morții este Satana, cel pe care Isus îl numește ucigaș de la început, dușmanul Dumnezeului iubirii și al vieții. Ținta urii lui distrugătoare sunt, în primul rând, copiii nevinovați, căci chipul lui Dumnezeu apare în copii frumos și neîntinat. Toți creștinii care n-au dezertat din tabăra lui Cristos și nu au trecut în tabăra Satanei sunt chemați să lupte pentru instaurarea în lume a culturii iubirii și a păcii. "E nevoie, în primul rând, cum ne învață Noul Catehism, de rugăciune și pentru victime și pentru călăi".

Există crime care ne cutremură fiindcă vedem sânge care curge: un om înjunghiat, un om strivit de o mașină care se scaldă în propriul sânge, un câmp de luptă acoperit cu morți și răniți, un copil avortat înotând în sânge, zbătându-se încă în găleata în care e aruncat, până moare. Dar sunt și alte crime care nu sunt considerate crime și ucigașii nici nu au măcar sentimentul culpabilității fiindcă nu văd victimele scăldate în sânge. Oare statele bogate care alocă sume uriașe pentru a trimite nave spațiale pe lună și pe Marte, societățile bogate care aruncă mâncarea în mare pentru a nu scădea prețul alimentelor, bogații care se lefăie în huzur, care cheltuie enorm pentru întreținerea câinilor și a mâțelor, în timp ce milioane de copii mor anual în lume de foame, în timp ce milioane de oameni mor după o agonie lentă, îndelungată și dureroasă din cauza sărăciei, mizeriei, a subnutriției, a lipsei de medicamente, se pot disculpa? Acestea, indirect, oare nu sunt tot crime? Nu sunt atentate la viața umană?

E cazul să ne examinăm și noi conștiința: cultivăm noi sensibilitatea umană și creștină față de cei lipsiți, săraci, flămânzi, bolnavi? Nu cumva cultivăm egoismul, viața comodă, huzurul, dorința de înavuțire, luxul, risipa? Îi ajutăm pe cei nevoiași? Sau trecem nepăsători pe lângă ei? "Unam hanc vocem nostri - scrie Sfântul Vasile - non habeo , non dabo, pauper enim sum. Ac sane pauper es omnisque expers boni; inops caritate, inops humanitate, inops fide in Deum, inops spe aeterna. (Atâta știm să spunem: nu am, nu dau, căci sunt sărac. Într-adevăr ești sărac și lipsit de toate: lipsit de dragoste, lipsit de omenie, lipsit de credință în Dumnezeu, lipsit de speranță veșnică).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire