pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA A V-A
Să nu ucizi.

"Eu însă vă spun"

"În cuvântarea de pe munte, Domnul reamintește porunca: "Să nu ucizi" (Mt 5, 21) și adaugă la ea interzicerea mâniei, a urii și a răzbunării. Mai mult, Cristos îi cere ucenicului său să întoarcă și celălalt obraz, să-și iubească dușmanii. El însuși nu s-a apărat și i-a spus lui Petru să-și pună sabia în teacă" (C.B.C. nr.2262).

Aceste cuvinte pe care le-am citat din Catehismul Bisericii Catolice prezintă tema acestei meditații.

Cristos este radical. Și orice ucenic al lui Isus trebuie să fie radical. Radical vine din latinescul "radix, radicis" care înseamnă rădăcină. Radical nu în sensul politic al cuvântului. În politică radical înseamnă extremist, fanatic, fundamentalist. Paradoxal, partidele politice devin extremiste tocmai fiindcă nu au rădăcini în profunzime și, rămânând la suprafață, se extind până la extreme, fie la dreapta, fie la stânga.

Isus este radical în sensul că merge la rădăcina păcatului și vrea să o extirpeze. Crima se naște în inima omului. Rădăcina e ura. Dacă din inimile oamenilor ar dispărea orice sentiment de ură, ar dispărea orice crimă în lume și fiindcă crima se naște în inima omului, Apostolul Ioan spune: "Cine urăște pe fratele său este ucigaș".

Și fiindcă Dumnezeu este iubire, iar Satana este ură, pentru același apostol Ioan, deosebirea dintre fiii lui Dumnezeu și fiii Satanei este extrem de ușor de făcut: cei care iubesc îl au pe Dumnezeu de tată; cei care urăsc îl au pe Satana de tată. Comentând aceste cuvinte ale Sfântului Ioan, Sfântul Augustin scria: "Sola dilectio discernit filios Dei a filiis diaboli. Baptizentur omnes, signent se omnes signo crucis, intrent omnes ecclesiam, content omnes Alleluia, non discernuntur filii Dei et filii diaboli, nisi charitate". (Numai iubirea îi deosebește pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului. N-au decât să se boteze toți, n-au decât să facă toți semnul crucii, n-au decât să intre toți în biserică, să cânte Aleluia, dar numai iubirea îi deosebește pe fiii lui Dumnezeu de fiii diavolului). Exprimându-se puțin diferit, același lucru îl spune Sfântul Grigore cel Mare: "Si Dei vocantur filii qui pacem faciunt, procul dubio Satanae sunt filii qui facem confundunt". (Dacă făcătorii de pace fiii lui Dumnezeu se vor chema, fără îndoială, cei care distrug pacea fiii Satanei se vor chema).

"Ați auzit că s-a zis: "Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe dușmanul tău". Dar eu vă spun: Iubiți pe dușmanii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei care vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci el face să răsară soarele său și peste cei răi și peste cei buni și face să cadă ploaia și peste cei drepți și peste cei nedrepți" (Mt 5, 43-45).

"Eu vă spun: Iubiți pe dușmanii voștri".

Iubirea aceasta pe care o cere Isus nu ține de sentiment, ci de voință. Sentimentele nu depind de noi. Când treci pe lângă o murdărie, nu ești tu vinovat de mirosul urât care îți lovește nările. Și nu poți face ca murdăria să miroase a parfum. Singurul lucru pe care îl poți face este să nu stai cu nasul deasupra murdăriei, ci să te îndepărtezi, să o ocolești. La fel, când cineva te-a insultat, te-a brutalizat, te-a calomniat, ți-a făcut un rău, o nedreptate, nu ești responsabil și nici vinovat de sentimentele care se nasc spontan în inima ta: durere, mâhnire, umilire, indispoziție. Acestea, fără voia ta, le poți simți zile, luni, ani, fără să le poți uita. Și sunt răni săpate în inimă care nu se închid decât în mormânt. A iubi înseamnă a nu mocni în inimă, a nu nutri în mod voit asemenea sentimente, a nu le lăsa să degenereze în sentimente de ură, de răzbunare. Legea naturii e aceasta: reacția la insultă este mânia, ura, răzbunarea, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Împărăția cerurilor se cucerește prin violență. Isus ne cere violență asupra firii noastre omenești decăzute și rebele: să nu urmăm pornirile naturale care cer răzbunare, ci să mergem împotriva lor; nu numai să nu ne răzbunăm, dar să facem bine celor care ne urăsc. E greu, e imposibil, e peste puterile omenești. Dar e posibil când intervine harul lui Dumnezeu. Împreună cu harul lui Dumnezeu sunt necesare însă eforturi îndelungate și uneori eroice de stăpânire de sine: de stăpânire a nervozității, a mâniei, a dorinței de răzbunare.

Cunoaștem cazul Sfântului Francisc de Sales, coleric temperamental, care prin luptă cu el însuși, a ajuns la o stăpânire de sine totală: prin blândețea și bunătatea sa a convertit o regiune întreagă de calviniști. Dar cunoaștem mai puțin cazul Monseniorului von Ketteler, celebrul episcop de Mainz, din secolul trecut. Când era student era din fire extrem de nervos și violent. Într-o zi, fiind la vânătoare a împușcat o rață sălbatică într-o mlaștină. A trimis câinele să o aducă. Câinele a apucat-o cu dinții și i-a sfărâmat capul. Furios, tânărul lovește cât poate în animal. Împușcă a doua rață; aceeași poveste. Împușcă a treia rață, la fel. Atunci țintește și împușcă câinele. Merge acasă furios. Își aruncă arma și cartușiera. Încearcă să scoată cizmele: nu ieșeau, se umflaseră de apă. Ia un cuțit, le taie de sus până jos și le izbește de pereți. Intrând în seminar, ajungând preot, duce o luptă eroică cu el însuși și ajunge de nerecunoscut. Ca episcop de Mainz, ieșea într-o zi din catedrală, era în anul 1848, vremuri de revoluție și anticlericalism. Un copil se apropie de el și vrea să-i sărute mâna. În loc să i-o sărute o scuipă și încearcă s-o ia la fugă. Episcopul îl reține și îi zice cu bunătate: "Dragul meu, cât ți-au dat ca să faci lucrul acesta?" "Doi pfenigi". "Uite, eu îți dau zece, dar altă dată să nu mai faci așa ceva".

"Faceți bine celor care vă urăsc, rugați-vă pentru cei care vă asupresc și vă prigonesc". Ei caută să vă distrugă, voi în schimb, doriți-le binele. Judecătorii Sfântului Tomas Morus au venit în celula închisorii în care acesta zăcea, ca să-i comunice condamnarea la moarte. L-au întrebat dacă mai are vreo dorință înainte de a muri. Răspunsul: "Nu mai am nimic de spus decât un singur lucru: așa cum sfântul apostol Pavel care și-a dat consimțământul la moartea lui Ștefan, acum se află împreună cu el printre sfinții lui Dumnezeu și trăiește în viața veșnică, la fel și eu doresc să mă întâlnesc cu înălțimile voastre care acum mă condamnați la moarte, acolo, în cer în fericirea fără de sfârșit".

Cel care se lasă stăpânit de ură, de mânie, de răzbunare, nu-i face atât rău celui pe care îl urăște, cât mai ales sieși își face rău. Scrie Sfântul Augustin: "Nici un dușman, oricât ar fi el de turbat, nu-ți poate dăuna atât cât îți dăunezi tu singur, dacă îl urăști. El îți poate distruge gospodăria de la țară sau casa, îți poate omorâ vitele, servitorul, servitoarea, fiica sau soția, sau, cel mult, dacă poate, îți ucide trupul, dar nu poate provoca sufletului tău paguba pe care i-o poți provoca tu singur". Continuă Sfântul Augustin: "Dacă ai ști că în casa ta se află un șarpe sau o insectă otrăvitoare, oare nu ai depune toate strădaniile ca să izgonești din casa ta o asemenea insectă? Ura și dușmănia nu sunt altceva decât șerpi și scorpioni otrăvitori. Și nu vrei să faci curat în inima ta, care este templul lui Dumnezeu?"

Ura, răzbunarea îmbracă uneori forme absurde, iraționale. Patima aceasta îi fură omului mințile, îl orbește și omul e în stare să sacrifice orice ca să-și satisfacă apetitul de răzbunare. E o realitate pe care antichitatea greacă o ilustra prin această anecdotă: Doi vecini trăiau în cea mai cruntă dușmănie. Dar s-a întâmplat ca într-o zi un zeu să coboare din Olimp și să meargă în vizită la unul din ei. La despărțire îi zice: "Dacă dorești ceva, spune-mi, și îți împlinesc dorința. Dar am să trec și pe la vecinul tău și lui o să-i dau dublu ce ceri tu pentru tine". "Bine, zice omul, doresc să rămân orb de un ochi, pentru ca vecinul meu să orbească de amândoi ochii".

Două lucruri mai trebuie precizate. Primul: forma cea mai absurdă, cea mai sălbatică, cea mai oarbă de ură este aceea care se naște din invidie. E o formă satanică, fiindcă nu are nici o justificare, nu se obține din ea nici un folos: e ură pură. De aceea e satanică, fiindcă satana urăște fără nici un motiv și fără nici un profit. Diavolul e ucigaș de la început. Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume.

Și al doilea lucru: cele mai cumplite și mai distrugătoare forme de ură se înregistrează în lumea clericală, atunci când inimile apostolilor, în loc să fie focare de iubire, se transformă în focare de ură, de invidie, de răzbunare. E o lege a firii: Corruptio optimi, pessima. Cel mai mare istoric al Bisericii din zilele noastre, Daniel Rops, descrie într-unul din volumele sale drama vieții părintelui Félicité de Lamennais, preotul francez din secolul trecut, personalitate excepțională, ireproșabil din punct de vedere moral, genial scriitor. Operele sale, își dă cu părerea Daniel Rops, ar putea sta alături de ale Sfinților Părinți. Nimeni nu se îndoia că într-o zi va fi ridicat la cinstea altarelor. Atâta l-au invidiat confrații, atâta l-au mâncat, l-au asuprit, atâta l-au bârfit, l-au calomniat și l-au călcat în picioare, încât i-au distrus sistemul nervos: Pr. De Lamennais iese din preoție, părăsește Biserica, refuză să primească la urmă sacramentele, nu vrea înmormântare religioasă, cere să nu i se pună cruce pe mormânt. Istoricul încheie descrierea cu această deprimantă și tulburătoare concluzie: dușmăniile clericale au în ele ceva inexpiabil, ceva ce nu mai poate fi ispășit, nu mai poate fi reparat.

Citiți și meditați profund cap. al XIII-lea din Prima Scrisoare a Sfântului Pavel către Corinteni. De ai cunoaște toate limbile pământului, dacă nu ai dragoste, nu ești nimic. De ai avea toată știința și toate doctoratele, și toate gradele academice, și toate titlurile bisericești și lumești, dacă nu ai dragoste nu ești nimic. Dar cum? Poți să faci fapte de iubire, să dai pomană, și să nu ai iubire? Da. E ceea ce explică genial în timpurile moderne teologul rus V. Soloviov, vorbind de Anticristul caritativ care face faptele carității, ale iubirii, dar nu are substanța iubirii, adică pe Dumnezeu, care este iubire.

Și dacă ai merge cu asceza până acolo încât ți-ai arde trupul de viu, dacă nu ai dragoste, nu ești nimic. Fără dragoste ești doar o aramă sunătoare, un chimval zăngănitor.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire