pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VI-a
ȘI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu poftești femeia aproapelui tău.

Libertate și sclavie

Formulată biblic, porunca a VI-a a lui Dumnezeu sună puțin diferit decât în formularea sa catehetică: "Să nu comiți adulter!" sau, în traducerea Bibliei ortodoxe, "Să nu te desfrânezi!". Pedeapsa stabilită de Dumnezeu pentru cine încalcă această poruncă este severă: "Dacă se va desfrâna cineva cu o femeie măritată, adică dacă se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul și desfrânata" (Lev 20,10).

Într-un prim moment, se pare că această poruncă avea o motivație de natură pur juridică. Femeia fiind proprietatea bărbatului, atât bărbatul adulter, cât și femeia adulteră lezează dreptul de proprietate a bărbatului înșelat. E tulburare de proprietate, cum se spune în limbajul juridic actual. Având în vedere revelația divină în ansamblul ei, formularea catehetică este pe deplin justificată: "Să nu faci fapte necurate!", indiferent cum sunt comise aceste fapte, de unul singur sau cu alții. Și nu e vorba numai de fapte necurate, ci de tot ce se împotrivește virtuții castității: gânduri, dorințe, cuvinte rușinoase.

Tratarea acestei porunci cere o înțelegere clară a sexualității.

Fără îndoială că sexualitatea umană în sine este bună, dacă este trăită după legile hotărâte de Dumnezeu, urmărind scopurile fixate de el. Dacă am spune altfel am cădea în erezia maniheistă. Dumnezeu, prin tot ce interzice în Biblie în porunca a VI-a, vrea să protejeze căsătoria, familia, iar prin aceasta urmărește binele și realizarea persoanei umane. Exact același lucru îl urmărește Biserica prin morala sexuală pe care o propune. Scrie Papa Ioan Paul al II-lea în Familiaris Consortio: "În contextul unei culturi care deformează grav sau distruge de-a dreptul semnificația adevărată a sexualității umane, întrucât o dezrădăcinează din legătura sa esențială cu persoana, Biserica simte mai urgentă și de neînlocuit misiunea sa de a prezenta sexualitatea ca valoare și îndatorire a persoanei în totalitatea ei creată, bărbat și femeie, după asemănarea lui Dumnezeu"(32). Ați reținut din cuvintele Sfântului Părinte două expresii: persoana umană în totalitatea ei și persoana creată după asemănarea lui Dumnezeu. Mentalitatea care domină lumea de astăzi - cel puțin societatea așa-zisă creștină - este o mentalitate ateistă, materialistă, care mutilează persoana umană, negându-i dimensiunea sa spirituală și reducând-o la dimensiunea sa animalică. Omul e un mamifer mai evoluat, dar tot animal.

Persoana umană e creată după asemănarea lui Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu este iubire, persoana umană este creată ca să iubească asemenea lui Dumnezeu. Dar dacă dimensiunea spirituală dispare din om, dispare și asemănarea sa cu Dumnezeu, dispare și iubirea umană, prin iubire înțelegându-se instinct, poftă, plăcere, adică ceea ce omul are în comun cu animalul.

Ce stabilește Leviticul e o prevedere juridică pe care o găsim și în alte legislații ale timpului. De pildă, codul lui Hammurabi la art.129 prevedea: "Dacă soția unui bărbat este surprinsă în adulter cu un alt bărbat, să fie legați și aruncați în apă. Dacă stăpânul soției (adică bărbatul) își lasă în viață soția, atunci și regele îl va lăsa în viață pe slujitorul său, supusul, (adică pe bărbatul prins în adulter)".

Iubirea autentică umană, aceea care reflectă chipul și asemănarea lui Dumnezeu din om, poate să existe chiar făcând abstracție de instinctul biologic, animalic, al reproducerii. Povestește marele binefăcător al celor suferinzi, Raoul Follereau, un fapt petrecut într-una din leprozeriile sale dintr-o insulă a Pacificului. O leprozerie e un spectacol de groază: cadavre care se mișcă, disperare, furie, răni, trupuri mutilate oribil. Dar în această atmosferă dezolantă, un bătrân lepros avea mereu ochii surprinzător de luminoși și de zâmbitori. Suferea în trupul său ca și nefericiții săi tovarăși, dar ținea la viață, nici vorbă de disperare și dădea dovadă de o mare bunătate față de ceilalți. Neputând să-și explice acest miracol al vieții în acest infern al leprozeriei, Follereau a voit să afle secretul. L-a pus pe bătrân, discret, sub observație. A descoperit că zilnic, cu regularitate, la răsăritul soarelui, bătrânelul se târa spre gardul care înconjura leprozeria, se așeza întotdeauna în același loc și aștepta. Nu aștepta răsăritul soarelui, nici spectacolul aurorei deasupra Pacificului. Aștepta până când, de cealaltă parte a gardului, apărea o femeie bătrână ca și el, cu fața acoperită de riduri foarte fine, cu ochii plini de bunătate. Femeia nu vorbea. Lansa doar un mesaj tăcut și discret: un zâmbet și bătrânelul răspundea cu un alt zâmbet. Dialogul acesta mut dura puține clipe, după care bătrânelul se ridica și se îndrepta, cu pași mărunți, spre barăci. Și așa, în fiecare dimineață. Un fel de împărtășanie zilnică. Bătrânul, hrănit și întărit cu acel zâmbet, putea să suporte încă o zi și putea să reziste până la o nouă întâlnire cu zâmbetul acelui chip de femeie. Când Follereau l-a întrebat cine e femeia, leprosul i-a răspuns: "E soția mea". Și după o clipă de tăcere: "Înainte de a veni aici m-a îngrijit în ascuns, cu tot ce avea la îndemână. Un vraci i-a dat o unsoare... Dar totul a fost zadarnic. Atunci m-au luat și m-au adus aici. Dar ea m-a urmat. Și când o văd din nou în fiecare zi, numai de la ea știu că mai sunt în viață, numai pentru ea mai găsesc plăcerea de a trăi".

Anarhia sexuală din vremurile noastre își are rădăcinile în ateism: nici Dumnezeu, nici lege, nici răspundere, nici cont de dat în fața cuiva. Problema etică este eliminată din comportamentul sexual. Bine și rău este ce hotărăște fiecare în mod subiectiv. Libertate totală, eliberare de tabu-uri. Scrie Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica Veritatis splendor: "Unele tendințe ale culturii de astăzi... atribuie fiecărui individ sau grupuri sociale dreptul de a decide ce este bine și ce este rău: ca și cum libertatea umană ar putea să creeze valori și s-ar bucura de un primat asupra adevărului, până acolo încât adevărul însuși ar trebui considerat drept un produs al libertății".

De fapt, așa-zisa libertate sexuală, e o iluzie de libertate, e "patologia libertății", cum o numește Marcel De Corte, care duce la degradarea omului și la cea mai rușinoasă formă de sclavie. Decalogul, așa cum spuneam la începutul acestui curs de meditații, înseamnă zece căi spre libertate. Porunca a VI-a : "Să nu faci fapte necurate!" e una din aceste căi spre adevărata libertate. În această privință nu găsim cuvinte mai convingătoare decât cele scrise în Catehismul Bisericii Catolice: "Curăția cere o ucenicie a stăpânirii de sine, care este o pedagogie a libertății umane. Alternativa este clară: omul, ori poruncește pasiunilor sale și dobândește pacea, ori se lasă aservit de ele și devine nefericit. Demnitatea omului îi cere să se comporte conform unei alegeri libere și conștiente, impulsionată și determinată de o convingere personală și nu sub simplul impuls al stimulilor instinctivi sau din cauza unei constrângeri exterioare. Omul dobândește o asemenea demnitate când, eliberându-se de orice sclavie a patimilor, se îndreaptă spre scopul său într-o alegere liberă a binelui și își procură, în mod eficient, mijloacele corespunzătoare prin efortul și priceperea sa" (nr. 2339).

Mai pe înțeles, vrea să spună Catehismul că cine luptă și își înfrânează patima sexualității, își găsește libertatea, pacea, bucuria; cine se lasă stăpânit de patimă, devine sclav, trist și nefericit. Scriitorul Helmut Schulze, referindu-se la unul din marii responsabili ai depravării din timpurile noastre, S. Freud, remarcă faptul curios că în opera lui Freud nu există nici cuvântul bucurie, nici conceptul de bucurie. "Freud vorbește de plăcere, dar nu de bucurie. Un om care ajunge obosit și transpirat, cu degetele rănite de stâncile ascuțite și cu durere în mușchi pe vârful unui munte necucerit mai înainte, cu perspectiva de a fi nevoit să înfrunte imediat pericolele și oboselile încă și mai mari ale coborârii, probabil că nu simte nici o plăcere, în schimb simte bucuria cea mai mare care se poate imagina. E posibil să obții plăcerea fără să plătești prețul unui efort atât de dur, dar în acest caz, cu siguranță că nu ți se aprinde în suflet scânteia divină a bucuriei".

Citind capitolul al IV-lea din Scrisoarea către Galateni, găsim un tablou complet al viciilor care marchează lumea de astăzi, de parcă apostolul Pavel ar fi contemporanul nostru. În capul listei e necurăția: "Faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, vrăjitorie, vrajbe, certuri, gelozii, mânii, gâlcevi, dezbinări, invidie, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri". Apostolul descrie precis ce urmează după căderea în păcatul necurăției în diferitele lui forme. Urmează mai întâi, pierderea credinței, ruperea raporturilor cu Dumnezeu, idolatria. Din pierderea credinței se nasc surogatele credinței: vrăjitoria, superstiția, horoscopul. În al treilea rând, dacă necurăția ucide iubirea, necurăția e însoțită întotdeauna de violență, care se manifestă într-o sută de forme: mânie, ceartă, invidie, crimă. Iar cum necurăția aduce nefericirea, tristețea, pustiirea în inimă, desfrânatul caută să evadeze într-un paradis iluzoriu, drogându-se; Apostolul amintește drogul celor săraci: alcoolul, bețiile, chefurile. Apostolul spune clar unde sfârșește drumul rușinii început cu păcatul necurăției: "Vă spun dinainte, precum dinainte v-am și spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire