pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VI-a
ȘI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu poftești femeia aproapelui tău.

Puțină psihologie

Reluăm tema pe care am tratat-o în meditația precedentă: castitatea se clădește pe o temeinică cunoaștere de sine. Vom trata alte aspecte ale problemei, luându-l, în continuare drept călăuză pe "regele psihologilor", pe Sfântul Ignațiu de Loyola.

Un fenomen care provoacă multă confuzie și împiedică o cunoaștere de sine justă și obiectivă este scrupulozitatea.

Cuvântul să nu ne sperie. În viața spirituală e o probă aproape obligatorie în procesul de purificare și maturizare sufletească și nu știu care dintre sfinți și dintre convertiți nu a trecut prin acest purgator. În Regulile sale pentru cunoașterea și discernământul scrupulelor, Sfântul Ignațiu consideră că această încercare "este foarte folositoare, pentru un timp... căci contribuie enorm în a face sufletul mai strălucitor și mai curat, separându-l în întregime de orice aparență a păcatului, după cuvântul Sfântului Grigore: "Bonarum mentium est, ibi culpam agnoscere, ubi culpa nulla est" - (e o însușire a sufletelor bune să vadă greșeala acolo unde nu este nici o greșeală).

Lucru curios este faptul că scrupulozitatea poate conviețui cu laxismul la aceeași persoană: și scrupule și păcate de moarte. Dar această situație nu poate dura multă vreme: unul dintre cei doi dușmani în cele din urmă îl elimină pe celălalt. Și nu ne vine uneori a crede să constatăm că persoane scrupuloase - sau cel puțin, latura aceasta ieșea în evidență - ajung la o depravare ieșită din comun.

Înclinațiile omului sunt diferite: unii au o conștiință mai fină, mai sensibilă la păcat; alții au conștiință mai atrofiată, mai laxă, mai puțin sensibilă la păcat. Diavolul este un foarte bun psiholog, ne cunoaște perfect aceste înclinații și ține cont de ele. Ce-i de făcut? Ne răspunde Sfântul Ignațiu în Regulile discernământului spiritelor:

"Dușmanul (Satana) studiază cu atenție dacă un suflet este puțin scrupulos (lax) sau dacă este timorat (delicat). Dacă este timorat, el încearcă să-l facă delicat până la extrem, cu scopul de a-l arunca mai ușor în tulburare și de a-l doborî. Vede, de exemplu, că nu consimte nici la păcatul de moarte, nici la păcatul venial, nici la ceea ce ar putea să fie umbră de păcat deliberat: în acest caz, fiindcă nu-l poate face să cadă nici în ceea ce ar putea să semene a greșeală, va încerca să-l facă să creadă că este păcat acolo unde nici vorbă nu e de păcat... Dimpotrivă, dacă sufletul e puțin scrupulos, dușmanul se va strădui să-l facă și mai puțin scrupulos. De pildă, dacă până acum nu făcea de loc caz de păcatele veniale, îl va convinge să facă puțin caz de păcatele de moarte. Și dacă mai făcea cumva caz de păcatele de moarte, îl va convinge să le acorde mult mai puțină importanță sau să le disprețuiască.

Sufletul care dorește să înainteze în viața spirituală, trebuie să procedeze întotdeauna într-o manieră contrară aceleia a dușmanului. Dacă dușmanul vrea să-l împingă spre laxism, el să încerce să devină timorat și delicat; dacă dușmanul se forțează să-l facă excesiv de timorat, el să încerce să se consolideze într-o înțeleaptă poziție de mijloc și să rămână cu desăvârșire calm".

Cel scrupulos, dacă vrea să se elibereze de această tortură interioară, trebuie să țină cont neapărat de două lucruri.

În primul rând, să asculte orbește de duhovnic, să facă întocmai ce spune el, chiar când crede că duhovnicul greșește. Scrupulosul pierde capacitatea de a-și evalua în mod obiectiv gravitatea păcatelor, țânțarul devine armăsar, de aceea trebuie să accepte să judece cu capul duhovnicului. Și dacă duhovnicul îi spune la spovadă să nu se mai gândească la păcatele din trecut și să nu le mai repete la spovadă, gata, nu se mai gândește la ele și nu mai repetă spovezile, chiar dacă i se pare lui că toate spovezile din viață au fost rele, și că nu i s-a iertat nici un păcat fiindcă poate nu a avut căință, poate nu le-a spus, poate nu le-a spus cum trebuie, poate că preotul la spovadă nu a înțeles cum trebuie.

Și în al doilea rând, scrupulosul să nu judece anumite lucruri săvârșite în copilărie, când nu-și dădea seama că sunt păcate sau că sunt păcate de moarte, cu judecata și cu cunoștințele pe care le are acum, când a crescut mare, aflând cu ocazia unei predici, a unor exerciții spirituale ce păcate mari au fost acestea. E absurd să se culpabilizeze pentru niște fapte săvârșite în copilărie, de care, în fața lui Dumnezeu nu s-a făcut vinovat. Dumnezeu îl judecă privind la conștiința de atunci, nu de acum.

Diavolul, spuneam, e un bun psiholog. Ne observă înclinațiile, punctele slabe, spre a crea o breșă și a introduce păcatul necurăției. Aceste puncte slabe trebuie să ni le cunoaștem bine și noi; punct slab poate fi curiozitatea, poate fi lenea, poate fi înclinația spre alcool, pot fi prieteniile cu persoanele de alt sex. Aceste puncte slabe trebuie ținute sub control și consolidate. Sfântul Ignațiu care, ofițer fiind de profesie, luase parte la multe războaie înainte de convertire, ne spune în Regula a XIV-a a discernământului spiritelor că diavolul se aseamănă cu un comandant militar care caută să descopere locul cel mai potrivit unde să dea atacul atunci când vrea să cucerească o poziție: "El își așează tabăra, studiază forțele și poziția cetății și o atacă din latura cea mai slabă. La fel procedează dușmanul ființei umane. Dă mereu târcoale în jurul nostru. Examinează din toate laturile fiecare din virtuțile noastre teologale, cardinale și morale și când a găsit în noi locul cel mai slab și mai puțin dotat cu armele mântuirii, prin acel loc ne atacă și încearcă să obțină victoria deplină asupra noastră".

Dar spre deosebire de toate celelalte războaie, în războiul cu ispitele, cu patima necurăției în special, tactica cea mai bună nu este lupta corp la corp, care este o luptă extenuantă și fără mari rezultate. Tacticile cele mai eficiente sunt diversiunea, substituirea și sublimarea. Termenii sunt foarte actuali. Diversiunea se practică cu mult succes în politică: când sunt probleme grele în țară și stări de tensiune, atenția poporului este distrasă de politicieni și abătută în alte direcții, spre niște probleme create artificial: ba că vin rușii, ba că ne ocupă ungurii și lumea uită de foame. Foarte reușită e diversiunea din ultimile săptămâni la noi. Se ajunsese la mare încordare cu dosarele securității și cu vinovații pentru morții de la revoluție și de la mineriade. S-a creat artificial o criză de guvern și toată lumea a uitat și de dosarele securității, și de revoluție, și de mineriade. Teoria diversiunii nu e nouă. O cunoștea acum patru sute de ani în urmă marele episcop Bossuet care o propunea în lupta cu patimile. Când e vorba de patimi, spune Bossuet, în loc să lupți frontal, aruncă-te într-o parte, schimbă direcția prin diversiune. Când un obiect, o persoană ți-a apărut în minte și îți provoacă imagini și gânduri urâte, îndreaptă-ți imediat mintea spre alt obiect curat, care îți produce gânduri și sentimente frumoase, nevinovate. Aceasta este tactica diversiunii.

Iar despre substituire și sublimare vorbește psihanaliza. Dar nu sunt invenția lui Freud sau a psihanaliștilor. Același Bossuet vorbește despre aceste lucruri mult mai frumos și mai competent decât Freud. Ar fi complet greșit și inuman să distrugi, să înăbuși, să reteze toate pasiunile, toate emoțiile, toate afecțiunile pentru a te elibera de ispite și a obține pacea, liniștea interioară desăvârșită. Acesta nu este creștinism, ci stoicism, sau budism, și ar fi o gravă mutilare a naturii umane. În lupta pentru castitate substituirea înseamnă patima necurăției înlocuită cu o altă pasiune nobilă, frumoasă, cum ar fi arta, poezia, muzica, filosofia, teologia, o anumită știință ș.a.m.d. Iar sublimarea înseamnă captarea forțelor sălbatice și oarbe ale instinctului sexual și punerea lor în serviciul unui ideal nobil, al unei pasiuni frumoase. Forța oarbă a vântului e folosită de navigator pentru a împinge corabia în direcția în care vrea el. Forța oarbă a apelor e captată de hidrocentrale pentru a produce curent electric. Despre marele Einstein se spune că cei care îl vizitau trebuiau să depună eforturi mari ca să poată deschide și închide poarta casei sale când intrau și ieșeau. Un prieten îi zice într-o zi: "Domnule Eistein, un savant ca dvs. nu poate inventa un sistem ca să se poată deschide și închide mai ușor poarta aceasta?" "Prietene, îi răspunde savantul, poarta casei mele e în legătură cu o pompă de apă. Vizitatorii care vin și pleacă, fără să-și dea seama, îmi urcă apă în bazinul din pod". Energiile uriașe ale instinctului sexual pot fi captate și puse în slujba unor idealuri înalte. Așa se explică realizările extraordinare ale unor oameni geniali care au renunțat la căsătorie, precum un Beethoven, un Michelangelo, un Eminescu și ar fi un mare păcat ca preoții catolici care renunță la căsătorie să-și trăiască viața într-o lamentabilă mediocritate fiindcă nu știu să capteze, să canalizeze uriașele energii de care dispun și să realizeze lucruri mărețe.

N-am intenționat să transform această meditație într-o lecție de psihologie. Castitatea este în primul rând darul lui Dumnezeu, e lucrarea harului, dar totodată, lucrarea omului. Pentru a trăi virtutea castității trebuie recurs la toate mijloacele naturale și supranaturale. Iar printre mijloacele naturale se numără cunoașterea și practicarea unei psihologii sănătoase.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire