pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VI-a
ȘI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu poftești femeia aproapelui tău.

Pudoarea

Are dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur când scrie: a deveni asemenea animalelor e mai rău decât a te naște animal. A fi din natură lipsit de minte e suportabil. Dar a te naște om, înzestrat cu rațiune, și apoi a trăi ca un animal, urmând poftele cărnii, fără a ține cont de rațiune, e un lucru intolerabil. Înseamnă a acționa mai rău ca un animal care acționează potrivit firii sale. Ce ați spune de un om care, fiindcă așa îi place, ar locui în grajd cu caii, s-ar hrăni ca și ei cu ovăz și fân, ar dormi pe paie? Mai rău se comportă în fața lui Dumnezeu cel care se lasă stăpânit de patimă.

Pe lângă rațiune, mai există o însușire care îl deosebește pe om de animal: e pudoarea, sau simțul rușinii, sau capacitatea de a roși. Un câine sau oricare alt animal nu simte nevoia să-și pună haine pe el când iese în public. Omul, când își pierde mintea, își pierde, totodată, și simțul rușinii. Nudismul, observă Giovanni Papini, la om e semnul nebuniei.

Pudoarea ocupă un loc foarte important în povestirea păcatului originar. "Atunci lor (lui Adam și Eva) li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin și și-au făcut șorțuri din ele" (Gen 3,7). Rușinea îi făcea să se ascundă de privirea lui Dumnezeu. "Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol și m-am ascuns" (Gen 3,10). Dar pestelca din frunze de smochin nu era suficientă, acum după căderea în păcat, pentru a proteja intimitatea omului. Trebuia protejat mai bine și mai complet. "Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine din piele și i-a îmbrăcat cu ele" (Gen 3, 21).

Pudoarea sau simțul rușinii este o barieră psihică pusă de Dumnezeu în ființa umană pentru a ocroti floarea delicată a castității. Nimic mai umilitor și mai rușinos pentru un om decât să-i spui că și-a pierdut simțul rușinii, numindu-l nerușinat.

Sfânta Scriptură cultivă cu grijă pudoarea. Cain, fiul lui Noe, e blestemat de Dumnezeu, el și urmașii lui, fiindcă s-a arătat lipsit de rușine într-un moment când tatăl său era dezvelit. Mical, fiica lui Saul îl disprețuiește pe David considerând comportarea lui indecentă și rușinoasă când a dansat îmbrăcat sumar în fața chivotului Legământului. Din motive de decență, Dumnezeu a dispus ca altarul din templu să nu fie prevăzut cu trepte. Dar mai ales este accentuat acest aspect când e vorba de femei. Dat fiind faptul că femeia la specia umană este cea care emite semnalele erotice, la ea Dumnezeu a sădit mai profund simțul rușinii și al modestiei. "Dar peste dar este femeia rușinoasă și nici o comoară nu prețuiește cât o femeie înfrânată" (Ben Sirah 2,7). Înfrânat, desfrânat, limbajul și simțul comun vorbesc despre această frână pusă în psihicul omului de Dumnezeu, care este pudoarea, rușinea. Când această frână e distrusă, nu mai există, omul nu mai are nici un control asupra lui, exact ca o mașină fără frână, în plină viteză. "Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și sfială" (1 Cor 2,9).

Iluminiștii raționaliști au proclamat că omul este bun de la natură - nici vorbă de păcat originar și de concupiscență - și au predicat întoarcerea la natură. Care natură? Natura animalului. Ei nu au realizat că natura omului nu e totuna cu natura animalului. Și în continuare, știința pozitivistă materialistă din secolul al XIX-lea, darwinismul, ideologiile și filosofiile materialiste dominante, psihanaliza lui Freud, s-au străduit să convingă pe toată lumea că omul nu este altceva decât un animal; ce-i drept, un animal superior, dar tot animal. S-au străduit, și au reușit în mare măsură, să-l întoarcă pe om la natură, la natura animalului, distrugând pudoarea, simțul rușinii, al modestiei care îl deosebește pe om de animal. Și l-a coborât pe om mai prejos decât animalul. Homosexualitatea și alte perversiuni sexuale nu se pomenesc în lumea animalelor. Nudismul, pornografia, erotismul, dezmățul în toate formele sale, sunt efectul distrugerii acestei bariere puse de Dumnezeu în om: pudoarea. Deși studii temeinice, în special de etnologie, arată clar că simțul pudorii e un instinct înnăscut, că face parte din structura psiho-fizică a omului, s-a impus în lume mentalitatea iluministă a revenirii la natură, la natura animalului. Pudoarea, ne spun teoreticienii acestei mentalități, nu e înnăscută omului, ci e un tabu, o conveniență socială, care a apărut din faptul că primitivii au început să umble îmbrăcați, ceea ce este împotriva naturii și nesănătos; animalele nu umblă îmbrăcate. Și de ce au început să umble primitivii îmbrăcați? Se aduc cele mai fanteziste explicații. Din motive magice, ne spune, de pildă, Durkheim din dorința de a ascunde diformitățile corporale, inferioritatea anatomică la femeie, deci motive de estetică, de vanitate, de igienă, după Spencer, W. James, Dumas, Freud și alții, care pornesc de la realitatea că simțul pudorii este mai accentuat la femei.

De fapt, Dumnezeu a pus în natura omului o dublă barieră de protecție, am zice două sisteme imunitare: unul biologic, în trupul omului, altul psihic, în sufletul omului: e pudoarea.

Pe plan biologic, mecanismul de apărare a organismului e format din leucocite și anticorpi. Când în organism pătrunde fatalul virus al SIDEI (HIV - virusul imunodeficienței umane), el distruge complet mecanismul de apărare al trupului într-o perioadă de timp ce poate ajunge până la zece ani. Din acest moment, organismul nu mai are nici o posibilitate de a se apăra împotriva microbilor, a virușilor: intră așa-numitele "boli oportuniste": cancer, tuberculoză ș.a.m.d. Nu mai e nimic de făcut. E moartea. Aceasta este propriu-zis SIDA - sindromul imunodeficienței dobândite - care amenință astăzi omenirea cu exterminarea.

Mecanismul de apărare a sufletului este simțul pudorii: când acesta e distrus, intră nestingheriți toți virușii și microbii păcatelor: odată cu necurăția intră alcoolismul, drogurile, violența, crima, adulterul, divorțul, distrugerea familiei ș.a.m.d. De altfel, la om aceste două sisteme de apărare sunt legate între ele, trupul și sufletul constituind o unitate substanțială. SIDA a fost depistată pentru prima dată în 1981, la homosexualii din Statele Unite și căile principale de propagare sunt tocmai păcatele de necurăție: homosexualitatea, prostituția, infidelitatea conjugală.

Cade bariera psihică, automat cade și cea biologică.

Când este vorba de fapte necurate, mai este întrucâtva o anumită jenă, o reținere; se caută locuri mai retrase, mai întunecoase, se mai evită ochii oamenilor, dacă nu ai lui Dumnezeu. Dar este un domeniu unde rușinea și bunul simț rar se mai întâlnesc. E domeniul discuțiilor, al vorbelor care îi corup deja pe copii mai înainte ca aceștia să priceapă sensul cuvintelor. Pretutindeni atmosfera e otrăvită de cuvinte grosolane, josnice, triviale, de discuții vulgare, de glume murdare, de aluzii lascive, cuvinte cu două înțelesuri, de cântece obscene. Cuvintele care ies din gura omului arată ce este în inima omului căci, spune Mântuitorul, din prea plinul inimii vorbește gura. Medicul când vede un om că limba are culoare neagră, își dă seama că ceva e bolnav înăuntrul lui și când gura îi miroase urât își dă seama că stomacul îi este bolnav. La fel, limba spune ce este în inima omului. Cuvintele sunt răsuflarea inimii. Răsuflarea urât mirositoare nu poate ieși dintr-o inimă plină de parfumul delicat al castității.

Imaginea psalmistului e și mai șocantă: "gâtlejul lor este un mormânt deschis" (Ps 5,9), și dintr-un mormânt deschis ne dăm seama ce miresme pot ieși; de cadavru intrat în putrefacție.

Trupul nostru e templul lui Dumnezeu - ne învață Apostolul Pavel; e tabernacol viu. Inima noastră e "vasul delicat al sufletului" - cum se exprimă scrisoarea lui Barnaba; ciboriu viu, când intră în ea Cristos în Sfânta Împărtășanie. Iar vasele în care se păstrează Sfânta Împărtășanie obligatoriu trebuie să fie din aur. Atunci cum pot ieși din inima creștinului mirosurile pe care le simțim când trecem numai pe lângă lăzile de gunoi? Cum poate fi profanată cu trivialități limba pe care se așează Cristos în Sfânta Împărtășanie? Păcat că s-a scos ritul sării din celebrarea botezului. Pe limba catecumenului, înainte de a primi euharistia, se punea sare binecuvântată spre a o purifica și dezinfecta de toată vorba murdară.

Thuribulum divinitatis - numea un vechi autor limba omului; cădelnița divinității din care se înalță fumul de tămâie al rugăciunii; cum pot ieși dintr-o cădelniță mirosuri respingătoare de latrină?

Patima necurăției îl trage mereu pe om în jos, în noroi. Patima, scrie A. Daudet, "caută animalul în străfundul omului, caută să trezească ce a rămas din făptura cu patru picioare în patrupedul care s-a ridicat în două picioare". Ea trezește "bătrâna maimuță lascivă care moțăie în noi" (Taine).

Urâte pe buzele unei femei, care din natura sa trebuie să fie mai pudică, cuvintele și glumele triviale: femeie ordinară se spune despre o asemenea femeie. Dar urâciune și scandal ar fi asemenea cuvinte și glume degradante pe buzele unui slujitor al altarului. Atenție la amenințarea lui Isus: Mai bine ar fi să-și lege o piatră de moară și să se arunce în mare. Că cineva e trivial și vulgar în vorbire, e urât, dar ar fi culmea să mai fie și grobian, adică să cultive vulgaritatea, să se fălească, să o considere drept semn de bravură și bărbăție și să-i disprețuiască pe cei care nu se pretează la vulgaritate. Instinctul, simțul pudorii toți îl au de la Dumnezeu, dar se poate toci. Trebuie cultivat cu grijă prin contribuția minții și a voinței și atunci pudoarea devine pudicitia; e virtute, e noblețe, e finețe sufletească.

"Curvia sau orice altfel de necurăție... să nu se pomenească între voi, așa cum se cuvine unor sfinți... Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase... din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători. Să nu vă asociați câtuși de puțin cu ei" (Ef 5, 3-7).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire