pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VI-a
ȘI
PORUNCA a IX-a

Să nu faci fapte necurate.
Să nu poftești femeia aproapelui tău.

Lucrarea Duhului

Curăția, ne învață Catehismul Bisericii Catolice, presupune un efort reluat la toate vârstele. Efortul pe care îl cere este mai intens la anumite vârste. Însă efortul omenesc nu e suficient pentru a ne păstra curați. Curăția, ne învață mai departe Catehismul, este în primul rând, un dar al lui Dumnezeu, este un har, e rodul lucrării Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi dă celui pe care l-a renăscut prin apa botezului, harul de a imita curăția lui Cristos (cf. nr. 2345). Mentalitatea generală a lumii este aceea că, de fapt, castitatea nu este posibilă; a trăi curat până la căsătorie, a trăi toată viața în curăție desăvârșită, fecioria, celibatul, povești ! Nu le mai crede nimeni! Cei care pretind că trăiesc în curăție sunt ipocriți, reușesc să se ascundă, mint. Câtă dreptate are lumea când gândește și vorbește în felul acesta! Într-adevăr, numai cu forțele proprii castitatea, indiscutabil, este imposibilă, dar este posibilă când intervine harul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-i refuză harul său celui care i-l cere cu umilință. Sfântul Pavel le scrie Corintenilor: "Dumnezeu, care este fidel, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul ca să ieșiți din ea, ca să o puteți suporta" (1 Cor 10, 13). "Fără mine nimic nu puteți face". Spunea Sfântul Augustin: "Dumnezeu ne poruncește două categorii de lucruri: lucruri posibile pe care să le facem și lucruri imposibile, pentru care trebuie să cerem forță ca să le facem". Castitatea face parte din a doua categorie, din categoria lucrurilor imposibile, astfel încât în această privință, cum spune Dr. Alexis Carrel, omul are nevoie de Dumnezeu, cum are nevoie de apă și de oxigen.

Castitatea este, deci, în primul rând, lucrarea harului, iar Dumnezeu a rânduit trei izvoare prin care ne vine harul.

Primul izvor este spovada: spovada deasă, spovada făcută cu sinceritate. Prin spovadă cel care a căzut greu și a pierdut harul botezului, redobândește harul sfinților, în cel care nu a căzut, e numai ispitit, harul sfințitor sporește. Spovada sinceră, nu superficială. Superficialitatea la spovadă poate să apară și în modul cum ne mărturism păcatele, cosmetizându-le, recurgând la expresii și formulări eufemiste, elegante, precum: m-am lăsat cuprins de sentimente romantice sau am săvârșit acțiuni auto-erotice. Pentru a ne pregăti bine la spovadă, Sfântul Ignațiu de Loyola ne îndeamnă să reflectăm profund la enormitatea și monstruozitatea păcatului văzut cu ochii credinței: "Voi cântări păcatele mele, adică voi considera urâciunea și răutatea fiecărui păcat de moarte. Voi considera că atâtea păcate au ieșit ca dintr-un buboi, dintr-un abces. Și atunci, dintr-un suflet profund zguduit, va ieși un strigăt de uimire. Voi face să defileze prin fața mea toate creaturile, le voi întreba cum de m-au mai lăsat în viață... Îi voi întreba pe îngerii, care poartă sabia dreptății divine, cum de m-au suportat și m-au păzit, cum de s-au mai rugat pentru mine; pe sfinți, de asemenea, cum de au mijlocit și s-au rugat pentru mine. Mă voi uimi de faptul că cerul, soarele, luna, stelele și elementele naturii, roadele pământului, păsările, peștii și animalele, că toate făpturile au continuat să-mi facă servicii și nu s-au ridicat împotriva mea, că pământul nu s-a deschis ca să mă înghită".

Al doilea izvor de har este euharistia, pâinea îngerilor, pâinea celor tari. Cum ar putea să nu fie curat cel care se unește zilnic cu cel care este curăția însăși? Scrie Sfântul Francisc de Sales în "Introducerea la viața evlavioasă": Filoteia, "împărtășește-te des căci, crede-mă: iepurii devin albi în munții noștri, iarna, fiindcă nu văd și nu mănâncă altceva decât zăpadă. Adorând și mâncând frumusețea, bunătatea și curăția însăși în acest sacrament dumenzeiesc, vei deveni cu totul frumoasă și cu totul curată".

Continuă Sfântul Francisc de Sales: "Dacă fructele cele mai fragile și mai supuse putrezirii cum sunt cireșele, caisele și căpșunele se păstrează ușor tot anul când sunt îndulcite cu zahăr și cu miere, să nu ne mirăm că inimile noastre, deși slabe și fragile, rămân neatinse de corupția păcatului când înoată în zahărul și mierea trupului și sângelui... lui Cristos".

Sfânta Împărtășanie este antidotul prin excelență împotriva păcatului de necurăție. Este o dumnezeiască terapie, e serul, vaccinul care previne boala, ne imunizează împotriva virușilor necurăției de care este otrăvită atmosfera în jurul nostru și pe care îi respirăm în permanență, e medicamentul care ne vindecă sufletul când totuși microbii necurăției s-au infiltrat, ne-au contaminat sufletul.

Dumnezeiescul medic, Cristos, ne invită în fiecare zi la Sfânta Liturghie: "Luați și beți, acesta este sângele meu". Celor slabi, anemici, care au pierdut sânge, li se face transfuzie de sânge. Celor care au tot sângele bolnav, otrăvit, li se face dializă: cu ajutorul unor aparate speciale, li se scoate complet sângele infectat din organism și e înlocuit permanent cu sânge nou, proaspăt, sănătos. Zilnic Cristos, în Sfânta Împărtășanie ne face o transfuzie, o dializă: ne scoate sângele contaminat de microbii necurăției și îl înlocuiește cu sângele său curat. Așadar, toți au nevoie de acest medicament dumnezeiesc, de euharistie: cei sănătoși ca să nu se îmbolnăvească, cei bolnavi ca să se vindece.

Al treilea izvor al harului este rugăciunea. În efortul nostru de a ne menține curați, ne sfătuiește Sfântul Ignațiu de Loyola, trebuie să ne rugăm ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu și trebuie să muncim, să luptăm, ca și cum totul ar depinde de noi. "Trebuie să vă rugați necontenit", nu numai cu buzele pe care le mișcăm mecanic, ci cu inima. "Vae soli!" - spuneau latinii. Vai celui singur, celui care nu-l are pe Dumnezeu alături în această luptă pe viață și pe moarte. Grecii din antichitate își imaginau că dacă un om este scufundat în apele râului Styx devine invulnerabil, săgețile îndreptate împotriva lui ricoșează. Viteazul Ahile a fost scufundat și el în acest râu și a devenit invulnerabil cu excepția călcâiului de care îl ținuse mama sa când îl scufundase. O săgeată care a nimerit tocmai în călcâi i-a fost fatală. Ceea ce este o poveste în păgânism, este realitate în creștinism. Omul care e scufundat permanent în rugăciune, devine invulnerabil; săgețile de foc ale dușmanului, ispitele, ricoșează, nu-l ating.

"E lucru rușinos să te rogi", scria Nietzsche. Rușinos este să păcătuiești, nu să te rogi. Numai în genunchi omul este cu adevărat mare și puternic. Nu e rușinos să te rogi, după cum nu este rușinos să mănânci, să bei și să respiri.

Sociologi evrei și americani au făcut niște teste la bolnavii care au avut infarct și au ajuns la o concluzie foarte interesantă: cei care nu se roagă, deci n-au credință, sunt mult mai expuși la infarct decât cei care se roagă, iar dacă se roagă înseamnă că au credință. La cei care nu se roagă proporția este de 50 %; la cei care se roagă este de numai 20%. În lagărele naziste, în pușcăriile comuniste, au rezistat, au supraviețuit cei care s-au rugat. Dacă atâta forță are rugăciunea în viața biologică, ce să mai spunem de viața spirituală?

Rugăciunea noastră pentru curăție trebuie să se îndrepte în chip cu totul special către Neprihănita pe care în litanie, o invocăm cu cuvintele: "Mater purissima, Mater castissima, ora pro nobis".

Și acum un gând inspirat din piesa pe care ați jucat-o aseară și ați intitulat-o "Trădătorul". Aș vrea să fie, în același timp, un avertisment: cine se îndreaptă spre preoție fără să aibă chemarea, carisma celibatului sau nu este fidel acestei carisme are toate șansele să ajungă nu un alter Christus, ci un alter Iuda. Dușmanii lui Dumnezeu, în timpul comunismului, dar nu numai, au făcut și fac din seminariștii și preoții prinși în păcate de necurăție trădători de frați, vânzători ai Bisericii, recurgând la șantaj: ori ne faci servicii, ori te divulgăm. Cunoașteți cu siguranță istoria lui Leonardo da Vinci când a pictat Cina cea de Taină. Ani de zile artistul a străbătut străzile Romei căutând un model pentru chipul lui Cristos. În sfârșit a găsit un tânăr cu chip îngeresc într-o biserică din Roma. Se numea Pietro Bandinelli. După o vreme, a ajuns să picteze chipul lui Iuda. A pornit din nou în căutare de model. L-a găsit la un colț de stradă: un cerșetor cu față respingătoare, hidoasă. Era tot Pietro Bandinelli. Viciul, necurăția, îl transformase pe Cristos în Iuda. Vă citesc câteva rânduri dintr-o cutremurătoare scrisoare trimisă de un preot decăzut marelui apostol al carității din zilele noastre, Părintele Werenfried: "Reverende Părinte... Odinioară eram un preot călugăr, acuma sunt unul care se numește "preot însurat sau răspopit". Eram unul din atâția preoți tineri care nu mai credeau în diavol. Cu multă prezumție am pornit la luptă împotriva tradițiilor medievale din Biserică. Acum cred din nou că Satana există. Pot să vă asigur că m-am aflat pe pragul sinuciderii... Fiecare zi începe pentru mine cu o luptă împotriva disperării, a dezgustului, a amărăciunii, a urii... Papa, din câte am aflat, ne-a comparat cu Iuda. După părerea mea are perfectă dreptate și îi sunt recunoscător pentru că nu ne-a cruțat, spunându-ne acest adevăr dur...".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire