pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VII-A
ȘI
PORUNCA A X-A

Să nu furi.
Să nu poftești casa aproapelui tău
și nici un lucru ce este al lui.

Două căi ale libertății

Porunca a VII-a "Să nu furi!" nu poate fi despărțită de porunca a X-a : "Să nu poftești casa aproapelui tău și nici un lucru ce este al lui". Nimeni nu încalcă porunca a VII-a fără a o încălca mai întâi pe a zecea, căci cum să furi casa aproapelui tău sau un alt lucru ce este al lui dacă n-ai poftit mai întâi în inima ta casa sau lucrul aproapelui tău? Hoțul păcătuiește în inima sa mai înainte de a băga mâna în buzunarul altuia. "De unde vin luptele și certurile între voi?" se întreabă Apostolul Iacob în Scrisoarea sa. "Nu vin oare din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiți și nu aveți... pizmuiți și nu izbutiți să căpătați" (Iac 1,4).

Primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere pentru a înțelege ce ne cere Dumnezeu prin porunca a VII-a este acesta: cine fură sau nedreptățește pe cineva, nu păcătuiește împotriva omului care este un simplu administrator și beneficiar al bunurilor acestui pământ, ci împotriva lui Dumnezeu, stăpânul absolut al pământului, cu tot ce este pe el. Cine fură, bagă mâna în buzunarul lui Dumnezeu.

Acesta e un lucru pe care Dumnezeu îl amintește la tot pasul în Sfânta Scriptură: "Pământurile să nu se vândă de veci; căci țara este a mea, iar voi sunteți la mine ca niște străini și venetici" (Lev 25, 23).

Acesta a fost motivul pentru care Nabot a refuzat categoric să-i vândă regelui Ahab ogorul: nu el, ci Dumnezeu era proprietarul ogorului și nu avea dreptul să vândă proprietatea altuia. "Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc" (Ps 24, 1). "A mea este lumea și tot ce cuprinde ea" (Ps 50, 12). Pentru ca nimeni să nu-și facă impresia că poate fi stăpânul absolut al vreunui alt om sau al vreunui lucru, Dumnezeu stabilește în cartea Leviticului anul jubiliar: în fiecare al 50-lea an toți sclavii trebuiau eliberați, iar lucrurile înstrăinate, vândute, amanetate între timp trebuiau să revină la foștii lor proprietari.

Dumnezeu, stăpânul absolut și Creatorul lumii, a creat bunurile acestei lumi pentru ca toți oamenii să se bucure și să beneficieze de ele. Cine din egoism și lăcomie acaparează mai mult decât are nevoie, lăsându-i pe alții să ducă lipsă, să sufere, păcătuiește împotriva voinței Creatorului. Catehismul Bisericii Catolice, tratând despre porunca a VII-a, începe cu acest titlu: Destinația universală a bunurilor și proprietatea privată asupra lor. Remarcă Sfântul Ambrozie: "Lumea a fost creată pentru toți. Natura nu face distincții, pentru că ne naște pe toți săraci. Nu ne naștem cu îmbrăcăminte; goi ne va primi pământul. Săracului ca și bogatului îi este de ajuns un petec de pământ pentru înmormântare; iar pământul, prea mic pentru dorințele bogatului cât e viu, îl înghite în întregime când e mort. Cum e posibil să deosebești printre morți cine este bogat și cine este sărac? Săpați pământul și arătați-mi bogatul".

Mai departe, ceea ce vrea Dumnezeu în primul rând să apere prin porunca a VII-a nu sunt banii sau bunurile materiale, ci omul, demnitatea și libertatea omului. Decalogul înseamnă zece căi ale libertății. Dumnezeu l-a promulgat imediat după eliberarea poporului evreu din sclavia Egiptului pentru ca evreii să trăiască liberi, să nu mai cadă în sclavie. Porunca a VII-a e una din cele zece căi ale libertății. "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din țara Egiptului, din casa sclaviei... Să nu furi". Ce să nu furi? Să nu furi oameni ca să-i faci sclavi, ca să-i cumperi și să-i vinzi.

Pentru furtul de obiecte sau animale, pedeapsa prevăzută de Dumnezeu în Sfânta Scriptură este mare: "Dacă un om fură un bou sau o oaie, și-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat și patru oi pentru oaia furată" (Lev 21, 1). Dar numai pentru furtul de persoane este prevăzută pedeapsa cu moartea: "Cine va fura un om, și-l va vinde sau îl va ține în mâinile lui, să fie pedepsit cu moartea" (Ex 21, 16). "Dacă se va găsi cineva care să fi furat pe vreunul din frații lui, pe vreunul din fiii lui Israel, și să-l fi făcut sclav sau să-l fi vândut, hoțul acela să fie pedepsit cu moartea" (Deut 24, 7). Așa se explică faptul că frații lui Iosif care l-au sechestrat și l-au vândut pe Iosif ca sclav ismaeliților, când l-au descoperit pe fratele lor în Egipt s-au făcut albi ca varul la față de frică. Știau ce pedeapsă îi așteaptă: moartea.

Să nu furi! Cuvântul ebraic folosit în Biblie este verbul ganab care înseamnă în primul rând: să nu sechestrezi, să nu răpești persoane. Explică Talmudul: "Maeștrii noștri învățau: Să nu furi! Scriptura vorbește aici de răpire de persoane". Așadar, porunca a VII-a nu-i vizează în primul rând pe borfași, pe hoții de buzunare. Hoț este cel care, într-un fel sau altul, atentează la libertatea și la demnitatea unei persoane umane, cel care îi tratează pe semenii lui ca pe niște sclavi. Înțelegem aici corect cuvântul libertate, nu cu sensul de libertinaj sau anarhie. Hoți sunt teroriștii care răpesc, sechestrează persoane, hoți sunt cei care în războaie iau prizonieri și-i tratează ca pe sclavi; hoți sunt cei care bagă oameni nevinovați în pușcărie ; hoți sunt tiranii, dictatorii de tipul lui Hitler, Stalin, Ceaușescu, care închid oameni în lagăre de concentrare sau își sechestrează propriile popoare, transformându-le în turme de sclavi.

Desigur, porunca a VII-a interzice și furturi de bunuri materiale, dar scopul interzicerii este același: salvarea libertății și demnității omului. Omul redus la sărăcie prin furt, înșelăciune, nedreptate, e redus la condiția de sclav. E un lucru pe care îl precizează bine Catehismul, vorbind despre proprietatea privată când spune: "Însușirea bunurilor este legitimă pentru a garanta libertatea și demnitatea persoanelor" (nr. 2402). Și aici, iarăși trebuie subliniat că vinovați în fața lui Dumnezeu de furt nu sunt micii găinari, micii borfași. Vinovate, în primul rând, sunt popoarele bogate ale lumii, considerate avansate, civilizate, care, neținând cont că Dumnezeu la origini a dăruit pământul omenirii în ansamblul ei, au acaparat bogățiile pământului ținând două treimi din populația globului în sărăcie, adică în condiție de sclavi. Trăiesc într-un huzur fără margini, fără să le pese că în lume, la fiecare două secunde un copil moare de foame.

"În folosirea bunurilor, omul nu trebuie să considere niciodată lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim, ca fiind numai ale lui, ci ca fiind și comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci și altora. Proprietatea asupra unui bun face din deținătorul lui un administrator al Providenței pentru a-l face să rodească și a împărtăși binefacerile lui cu alții, și în primul rând cu cei apropiați" (C.B.C. 2404).

Cine știe să împărtășească bunurile sale cu alții a găsit secretul fericirii. Ilustrez aceste cuvinte ale Catehismului cu o anecdotă a lui Anthony de Mello, luată din cartea lui intitulată Rugăciunea unei broaște. Undeva, într-un sat, o femeie se trezește că-i intră în casă un om bine îmbrăcat și îi cere ceva de mâncare. "Îmi pare rău, îi zice femeia, dar în clipa aceasta n-am nimic de mâncare în casă". "Nu-i nimic, spune omul. Am în desagă o piatră pentru supă. Fac imediat supa, numai să-mi dai o oală mare". Curioasă, femeia pune oala cu apă pe plită la foc și merge să dea de veste unei vecine. Într-un minut s-a umplut casa cu femei curioase să vadă ce supă o să iasă dintr-o piatră. Omul pune piatra în oală și când apa clocotește ia cu lingura, gustă și exclamă: "E nemaipomenită. Lipsesc numai niște cartofi". "Uite aici cartofi", zice stăpâna casei și pune cartofii în oală. După câteva minute gustă din nou: "E grozavă, numai că ar mai trebui ceva carne". O vecină se repede acasă și vine cu o bucată de carne pe care o aruncă în oală. Fierbe carnea, gustă din nou: "Excelentă, dar dacă ar avea și ceva zarzavaturi, ar fi perfectă". Una dintre femei aleargă acasă și se întoarce cu un coș cu morcovi și ceapă. După un timp gustă din nou: "Sare și sos" - strigă pentru ultima dată. Stăpâna casei toarnă în oală sare și sos. "Gata! Farfurii și linguri pentru toată lumea!". Femeile aleargă și își aduc tacâmuri. Câteva aduc pâine și fructe. Omul le umple farfuriile cu nemaipomenita supă. Femeile sunt în al nouălea cer, bucuroase, niciodată nu mai mâncaseră împreună. În mijlocul veseliei generale, străinul dispare neobservat, lăsându-le piatra miraculoasă să o folosească și altă dată când vor voi să facă supa cea mai bună de pe lume.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire