pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VII-A
ȘI
PORUNCA A X-A

Să nu furi.
Să nu poftești casa aproapelui tău
și nici un lucru ce este al lui.

Dezlipirea inimii

La vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare remarca foarte bine că porunca a VII-a nu este dată atât pentru hoți, cât mai ales pentru oamenii cinstiți sau, mai exact, care se cred cinstiți și nu-și dau seama că sunt hoți. Scrie undeva marele episcop de Cezareea: "Fără îndoială că prin hoți nu trebuie să se înțeleagă doar borfașii sau cei care fură hainele celor care fac baie; dar trebuie să se înțeleagă, de pildă, cel care a ajuns comandant de armată, sau mai marele unei cetăți, sau suveranul unui popor, sau cine fură public, oficial... În realitate noi ar trebui să călcăm în picioare toate aroganțele lumii, cu pompele și fastul lor. În schimb, când vedem că tribunalele îi condamnă pe micii borfași și nu pe hoții cei mari, simțim o mare antipatie față de prăpădiții aceia pentru micile lor găinării și o mare admirație față de ceilalți. Pe cei dintâi îi ocolim fiindcă sunt hoți; pe ceilalți îi admirăm cu gura căscată fiindcă își adună averi, furând".

Iar porunca a zecea s-ar părea că în lumea modernă chiar că nu mai are rost: "Să nu poftești casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui..." (Deut 5, 21). Ce să mai poftești? Tractorul a înlocuit boul și măgarul. Robul și roaba au dispărut acum vreo sută treizeci de ani odată cu dezrobirea țiganilor de către domnitorul Cuza.

Și totuși, putem fi hoți într-o mie de feluri, fără a băga mâna în buzunarul altuia. Iubirea dezordonată de bani, de avere și folosirea lor egoistă e furt. Spune clar Sfântul Ioan Gură de Aur: "Să nu faci parte săracilor de bunurile tale înseamnă să-i furi și să le iei viața. Nu sunt ale noastre bunurile pe care le stăpânim, ci ale lor"... "Când dăm săracilor cele de neapărată trebuință, spune Sf. Grigore cel Mare, nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim mai degrabă o datorie de dreptate decât un act de caritate".

Paradoxal, poți să păcătuiești împotriva poruncii a VII-a chiar și atunci când dai de pomană la săraci; e păcatul celor care cred că fac fapte de caritate descotorosindu-se de boarfele, de vechiturile de care nu mai au nevoie.

Scrie Raoul Folereau:

"Doamnă, am venit pentru săraci". Doamna din baie, răspunde: "Dați-i haina cea veche a lui domnul și păpușa pe care Marilena nu o mai vrea. Ah!...dați-i și ursulețul, vedeți, acela care e acolo sus pe șifonier. E stricat, dar, oricum, se descurcă ei".

Și în timp ce cel care deranjează nu mai contenește cu mulțumirile, Madame rămâne cu privirea pierdută... gândindu-se la binele pe care l-a făcut.

Și totuși săvârșise un gest condamnabil. Nu, doamnă, săracii nu trebuie "să se descurce" cu deșeurile voastre. A pune pe umerii celor necăjiți sau în brațele copiilor lor ceea ce cu siguranță ați fi aruncat la sacul de vechituri, e un gest murdar. Nu e ceva care să vă facă inima să se umfle de mândrie...

N-ați înțeles că săracii sunt oameni, că pruncii săracilor sunt fii de ființe umane și, chiar dacă le primesc, împinși de o lipsă cumplită, nu vreau ceea ce voi nu mai vreți. E caritate aceasta? Da, e caritatea osului care se aruncă la câine".

Mântuitorul vorbește despre un adulter al inimii: "Cine se uită la o femeie, dorind-o, a și săvârșit adulterul în inima lui". La fel există un furt, o hoție a inimii: cine privește la un lucru sau la ceea ce posedă aproapele, dorindu-l în mod dezordonat, a și săvârșit furtul în inima lui. În două feluri putem comite furtul în inima noastră. Mai întâi lăsându-ne stăpâniți de aviditate, de cupiditatea dereglată, născută din patima nepotolită după bani, după bogății. Explică Catehismul (2536): "Când Legea spune "Să nu poftești", ea ne spune cu alte cuvinte să ne îndepărtăm dorințele de tot ce nu e al nostru. Căci stă ascunsă în noi o sete după bunul aproapelui nemărginită, fără sfârșit și niciodată sătulă, după cum e scris: "Avarul nu se va sătura niciodată de bani" (Sir 5,9).

În al doilea rând, comitem furtul în inima noastră atunci când ne lăsăm stăpâniți de invidie, invidia, "păcatul diabolic prin excelență", cum se exprima Sfântul Augustin. Căci, scrie Sfântul Grigore cel Mare, "din invidie se nasc ura, clevetirea, calomnia, bucuria pentru răul altuia, tristețea pentru binele altuia".

Porunca dezlipirii inimii de bani, de bogății, este obligatorie pentru toți cei care vor să intre în Împărăția cerurilor: "Fericiți cei săraci în spirit". Am avut în zilele noastre un om fericit ca și Sfântul Francisc odinioară, datorită dezlipirii și sărăciei totale a inimii: e vorba de celebrul Giorgio la Pira. Dădea totul la săraci, iar când nu mai avea nimic ce să dea, oferea un sfat, o încurajare sau un zâmbet. Scotea banii din buzunar fără să se uite cât dă. N-a știut niciodată ce salariu a avut ca profesor universitar, parlamentar, primar de Florența. Când primea salariul, dădea imediat plicul la un călugăr ca să împartă la săraci. Dormea și mânca la o mănăstire și se îmbrăca cu hainele purtate pe care i le dădeau prietenii. Într-o zi, ieșind din Parlament, a voit să dea o atenție portarului. S-a scotocit în buzunare, dar n-a găsit nimic. Mare i-a fost surpriza când s-a trezit că portarul îi pune în mână 50 de lire.

Aviditatea, rapacitatea, dorința de bani și bogății este un păcat respingător care îl discreditează mai mult ca orice alt păcat pe un ucenic al lui Cristos. Poporul creștin e dispus uneori să ierte necurăția la un slujitor al altarului, spunând: e om și el ca toți oamenii, dar nu iartă niciodată lăcomia de bani. Oare cei chemați la sfânta preoție sunt scutiți de sărăcia efectivă și se pot mulțumi cu sărăcia afectivă sub pretextul că nu fac votul sărăciei cum îl fac călugării? Ascultați cuvintele Conciliului din Decretul Presbyterorum Ordinis și dați-vă singuri răspunsul: "Așadar (slujitorii altarului) folosind lucrurile din lume ca și cum nu le-ar folosi, vor ajunge la acea libertate prin care, eliberați de orice grijă dezordonată, devin ascultători față de glasul lui Dumnezeu în viața de toate zilele... Ei să nu considere funcția bisericească drept o sursă de câștig și nici să nu folosească veniturile ce le revin de pe urma ei pentru sporirea avutului personal. De aceea preoții, nelipindu-și în nici un fel inima de bogății, să evite pururi orice fel de lăcomie și să se ferească cu grijă de orice activitate ce ar putea avea aspect de comerț. Mai mult, ei sunt îndemnați să îmbrățișeze sărăcia de bună voie, prin care se fac asemenea lui Cristos în chip mai vizibil, și devin mai disponibili pentru slujirea lor sacră. Într-adevăr, Cristos, bogat fiind, s-a făcut pentru noi sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogățească. Așadar, îndemnați de Duhul Domnului care l-a uns pe Mântuitorul și l-a trimis să binevestească săracilor, preoții precum și episcopii, să evite tot ce i-ar putea îndepărta în vreun fel pe cei săraci, eliminând, mai mult decât toți ceilalți ucenici ai lui Cristos, orice umbră de vanitate în lucrurile pe care le posedă" (17).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire