pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA A VIII-A

Să nu mărturisești strâmb
împotriva aproapelui tău.

Adevăr și iubire

De ce împotriva minciunii se predică atât de rar? Sau se predică vreodată? Când ați auzit ultima dată predicându-se împotriva minciunii? Sau ați auzit vreodată vreo predică în biserică având acest subiect? E semn că ne-am resemnat și gândim ca toată lumea: minciuna intră în normalitatea vieții; nu mai poți trăi fără să minți. Minciunea e un păcat mic al limbii, o bagatelă, nu-i cazul să-i acorzi prea multă importanță.

Dar dacă ne confruntăm cu cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, ne dăm seama că lucrurile nu stau chiar așa, că în ochii lui Dumnezeu minciuna nu este o bagatelă.

A fost o minciună aceea care la începutul istoriei omenirii l-a separat pe om de Dumnezeu. A fost minciuna Satanei: "Dacă veți mânca, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu". Ochii li s-au deschis, dar în loc să constate că sunt ca Dumnezeu, au constatat că sunt goi. "Diavolul are două nume, scrie Victor Hugo; unul este Satana, celălalt este Mincinosul". Explicând Decalogul, Sfântul Toma de Aquino spune: "Minciuna este interzisă fiindcă ne face asemănători diavolului. Precum un om după limba pe care o vorbește se trădează, descoperă cărei nații îi aparține, la fel mincinoșii se trădează că sunt progenituri ale Satanei și se numesc fiii lui".

Citim în cartea lui Ben-Sirah: "Mai bun este hoțul decât cel care veșnic minte; dar amândoi vor fi moștenitorii pieirii. Năravul omului mincinos este ocară și rușinea lui îl însoțește pururea" (20, 26-27).

"Urâciune sunt înaintea Domnului buzele care rostesc minciuna" (Prov 12, 22).

După felul în care Dumnezeu pedepsește minciuna, nu rezultă de loc că în ochii lui minciuna ar fi o bagatelă. Profetul Elizeu n-a acceptat nici o răsplată de la Naaman Sirianul pe care îl vindecase de lepră. Servitorul lui Elizeu, Giezi, a alergat după Naaman și, mințind că profetul s-a răzgândit, a cerut ca din partea lui doi talanți și două rânduri de haine. După ce ascunde toate acestea în casă vine la profet. "Unde ai fost Giezi?" - îl întreabă. "Nicăieri". Iarăși minte. Pedeapsa: "Să se lipească lepra lui Naaman de tine și de urmașii tăi în veci". Și a ieșit Giezi de la Elizeu alb de lepră ca zăpada. (Cf. 2 Regi cap.5).

Nu mai e nevoie să vă povestesc cazul celor doi soți, Anania și Zafira din Faptele Apostolilor care, mințindu-l pe Petru cu privire la prețul ogorului vândut, au căzut unul după altul loviți pe loc de moarte.

Dar ce înseamnă în ochii lui Dumnezeu minciuna, cel mai bine o vedem în Sfânta Evanghelie. Mântuitorul a fost înțelegător, plin de bunătate și i-a iertat pe hoți, pe vameși, pe prostituate, dar a fost necruțător cu o categorie de oameni care întruchipau minciuna, falsitatea, nesinceritatea: fariseii, ipocrizia lor reprezentând cea mai respingătoare formă de minciună. Împotriva lor aruncă cuvintele cele mai grele pe care nu le-a aruncat împotriva prostituatelor: fățarnici, morminte spoite, neam de vipere, cloacă de răutate. Nu găsim în Evanghelii nici un fariseu convertit și iertat de Cristos. Dovadă că omul fals, care îl minte sistematic pe Dumnezeu, pe semeni și pe sine, își pervertește conștiința; minciuna devenind o a doua natură, greu se mai poate converti.

Cristos a venit în lume ca să distrugă lucrarea Satanei, adică minciuna. El este Calea, Adevărul și Viața. El fiind Adevărul, ne arată calea care ne conduce din nou la viață, la mântuire, adică la Dumnezeu de care Satana ne-a îndepărtat prin minciună.

Dar să aprofundăm puțin motivul pentru care Dumnezeu condamnă atât de sever minciuna. Motivul principal este acesta: Dumnezeu vrea să protejeze omul și societatea în care trăiește omul. Viața comunitară nu se poate clădi pe minciună, ci pe adevăr, pe sinceritate. Unde domnește minciuna, nu poate fi armonie, încredere, iubire, ci e neîncredere, suspiciune, haos, faliment. "Gândiți-vă un pic, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, ce s-ar alege de noi dacă unul din membrele trupului nostru le-ar minți mereu pe celelalte. Dacă , de pildă, ochiul ar spune mâinii că cărbunii aprinși sunt flori și că florile sunt cărbuni aprinși; dacă i-ar spune piciorului că scorpionii sunt furnici și că furnicile sunt scorpioni; dacă ar spune cerului gurii că mâncarea este otravă și că otrava e mâncare; vai de noi! Ar trebui să murim de mai multe ori pe zi. Or, o asemenea dezordine introduc mincinoșii în viața societății care este ca un trup tainic, compus din atâtea mădulare câți oameni conviețuiesc împreună".

"Să nu dai mărturie falsă împotriva aproapelui tău".

Termenii în care este formulată porunca a VIII-a ne arată clar că ea e destinată să-l protejeze pe aproapele. Minciuna lezează întotdeauna iubirea de aproapele, e păcat împotriva iubirii. Adevărul și iubirea - sunt două realități inseparabile: ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. Spunea Papa Paul al VI-lea: "Adevărul fără iubire ucide, iubirea fără adevăr e oarbă". Spunea aceste cuvinte referindu-se la acele forme degenerate de ecumenism pe care el le numea fals irenism, fals pacifism, în care nu se mai ține cont de adevăr: proclamă toate religiile adevărate. Că ești creștin, catolic sau budist, sau musulman, sau evreu, n-are nici o importanță; important este să ne iubim, să trăim în pace și înțelegere, să nu ne mai certăm pentru probleme de credință, să fim una.

De mințit, e clar, nu avem voie să mințim niciodată, oricât de dificilă și fără ieșire ar fi situația în care ne-am afla. Dar suntem obligați să spunem întotdeauna adevărul sau îl putem tăinui? Iubirea ne obligă uneori să tăinuim adevărul. Nu numai cine minte păcătuiește împotriva poruncii a VIII-a, dar păcătuiește și cel care, spunând adevărul, lezează iubirea. Afirmații categorice precum: Pareat mundus, fiat veritas (Să piară lumea, numai să iasă la lumină adevărul) sau: eu o spun pe șleau, ce-am în gușă și-n căpușă, nu sunt neapărat de inspirație divină și pot fi absolut imorale.

Scrie B. Pascal: "Nu putem face un idol nici măcar din adevăr, fiindcă adevărul fără iubire nu este Dumnezeu... e un idol pe care nu trebuie nici să-l iubim, nici să-l adorăm; și cu atât mai puțin nu trebuie să iubim și să adorăm contrarul lui care este minciuna" (Cugetări).

Iată, pentru exemplificare, câteva cazuri în care a dezvălui adevărul e păcat întrucât este lezată iubirea legitimă față de noi înșine și față de aproapele.

Cardinalul ceh Trochta, pe vremea nazismului simplu preot, a fost închis de naziști. În timpul unei execuții în masă a fost și el împușcat, dar nu mortal. A fost aruncat și el împreună cu celelalte cadavre duse la groapa comună. S-a prefăcut mort până a putut să dispară dintre cei morți. Îl obliga oare porunca a VIII-a să le spună asasinilor adevărul? "Vedeți, nu sunt mort de-a binelea. Vă rog, încă un glonte". Dacă ar fi deschis gura ar fi fost un sinucigaș.

Un alt exemplu. Când copilul abia ajuns la vârsta priceperii începe să-și pună întrebări și îi întreabă pe părinții săi cum a venit pe lume, părinții păcătuiesc mințindu-l, spunându-i povestea cu barza. Dar ar păcătui și mai grav dacă i-ar expune adevărul crud și brutal, șocant pentru vârsta lui, provocându-i astfel o traumă psihică de care rămâne marcat toată viața.

Alt caz. Un bolnav lovit de o boală incurabilă are dreptul să cunoască adevărul cu privire la starea sa reală. A-l minți pe bolnav că nu are nimic, că se va face bine, expunându-l astfel să se prezinte nepregătit în fața lui Dumnezeu, e o crimă iremediabilă. Dar spunându-i dintr-odată tot adevărul în față îl poți ucide pe loc și e tot crimă. Adevărul trebuie descoperit bolnavului treptat, puțin câte puțin, alegând momentele și cuvintele cele mai potrivite.

Lucrurile pe care politicienii le dezvăluie unii despre alții în mas-media în fața opiniei publice, pot fi adevărate; dar păcătuiesc când caută să-și distrugă astfel rivalii și să pună ei mâna pe putere. Dar e o obligație să se sună adevărul despre ei, să fie demascați, când sunt corupți și necinstiți la putere fiind deja, spre a fi îndepărtați de la posturile de conducere. Astfel s-a procedat corect când președintele Statelor Unite, amestecat în afacerea Watergate, a fost obligat să-și dea demisia. În acest sens, e o obligație gravă deschiderea dosarelor securității la noi, pentru ca să fie demascați oamenii compromiși ai vechiului regim, care mai dețin funcții de răspundere în stat și în Biserică. E o obligație impusă de iubirea față de popor, față de Biserică.

Crimele, violurile, hoțiile, sinuciderile de care sunt pline ziarele, sunt lucruri adevărate, nu sunt minciuni; pornografia prezintă lucruri adevărate cu privire la anatomia corpului uman, nu minte și totuși, se păcătuiește grav propagând murdăria, corupția, imoralitatea, pe aceste căi.

Scrie D. Bonhoeffer: "A fi sincer nu înseamnă a da la iveală tot ce există. Însuși Dumnezeu a făcut îmbrăcămintea pentru primii noștri părinți" (Gen 3, 21). In statu corruptionis multe lucruri trebuie ascunse omului, iar răul, chiar dacă nu reușim să-l eliminăm, în tot cazul trebuie să rămână acoperit; a-l etala e o lucrare cinică; și chiar dacă cinicul pozează în om cinstit sau se prezintă ca fanatic al adevărului, el totuși nesocotește adevărul definitiv, adică adevărul că, începând cu păcatul originar, trebuie să existe vălul și secretul".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire